Interesant de descoperit în poezia eminesciană viziuni asemănătoare celor din schiţele metafizice ale lui Lucian Blaga. Năzuinţa uzurpatoare de dumnezei a omului creator şi descumpănirea unui Dumnezeu cu vădite dimensiuni demonice sunt prefigurate în poemele eminesciene. Planul de „măreţie şi blestem” în care se petrece permanenta negare şi afirmare a autorităţii divine la Blaga este înţeles de Eminescu într-o construcţie pornind de la „sâmburele lumii, eterna răutate!!” (Mureşanu): „Ce plan adânc-şiret! / Cum în sămânţa dulce a răului s-a pus / Puterea de viaţă!” (Andrei Mureşanu). Oximoronul numeşte şi de data aceasta forţa cuvântului. „Cuvintele puterii” pun în cumpănă atotputernicia divină, şiretenia acestuia e dezamorsată. Ca la Blaga, Omul şi Lumea (Pământul), de-o parte, şi Dumnezeu, de cealaltă, sunt alternativi – forţe egale şi potrivnice în necurmată înfruntare. În Demonism, tabloul acestui compromis (Istoria umană este văzută de Lucian Blaga ca „un compromis între aspiraţia secretă a omului de a se substitui Marelui Anonim şi măsurile de apărare luate de Marele Anonim în vederea salvării centralismului existenţial” – Fiinţa istorică) este lucrat în culori grotesc-macabre, dar şi cu o doză teribilă de ironie cu adresă ambiguă. În racla lumii cerul e „cel capac albastru / Şi ţintuit şi ferecat cu stele” dincolo de care bătrânul zeu se desfată într-un dezmăţ de nesfârşită dulceaţă întreţinut de cântecul unui înger blând: „şi aerul roşeşte / De voluptatea cântecului său”. Dumnezeu e un zeu Pan căzut în desfrâu, cu senzualităţi rafinate în pofida firii. Pământul e cadavrul „cel negru de vechime şi uscat”, Titanul pedepsit de zeu pentru „gândire-adâncă şi-ndrăzneaţă.” Oamenii – viermi certăreţi, greţoşi în deşertăciunea lor, ai pământului mort. Fiinţe duble, scindate, având în ele căderea şi înălţarea, ei se lasă inspiraţi arareori de „gândurile de-o nobilă, naltă răscoală: / întoarcerea la fire şi dreptate”. Cel mai adesea sunt mânaţi de egoismul celui după chipul căruia au fost făcuţi. Dorinţa de mărire şi putere, răul domină istoria: „Impulsul prim / La orice gând, la orişice voinţă, / La orice faptă-i răul”. Buni, abia răsăriţi din carnea pământului, doritori de pace, de echilibru, oamenii cad curând pradă nefericirii. Ordinul divin care-i sileşte să se nască le impune propriile reguli: rău, nedreptate, minciună, la care se adaugă „ştiinţa morţii.” De o răutate egală cu a lui Dumnezeu, omului îi lipseşte puterea, singura care învinge. Dreptatea pe care a mizat demonul s-a dovedit păguboasă, căderea lui o probează. Gândurile şi durerea au întărit pământul, miezul său rezistă înfruntării cu divinitatea. Însă „din carnea-i putrezită, din noroi / S-au născut viermii negrului cadavru: / Oamenii. / Spre a-l batjocori până şi-n moarte / Ne-am născut noi, după ordin divin, / Făcuţi ca să-şi petreacă Dumnezeul / Bătrân cu comica-ne neputinţă, / Să râdă-n tunet de deşertăciunea / Viermilor cruzi, ce s-asamăn cu el, / Să poată zice-n cruntă ironie: / Pământ rebel, iată copiii tăi!”

Tabloul are un subtext demitizant. Un Dumnezeu care depune atât de complicate strădanii pentru a-şi umili adversarul e unul vulnerabil cu toată atotputernicia sa; ori tocmai de aceea. Fiu al Pământului (fire + dreptate) şi al Divinităţii (răutate + putere) omul este, fatalmente, un „produs de impas” (Lucian Blaga). Însă „ştiinţa morţii” îl salvează, îl ajută să zădărnicească proiectul umilitor al divinităţii. „Moartea cea bătrână” e dreaptă, pe ea „n-o învinge răutatea” (Andrei Mureşanu). Existenţa destinală, limitarea dejoacă planurile ironice ale unui Dumnezeu absolut („El e monarc şi nu vrea a cunoaşte / Decât voinţa-şi proprie şi-aceea / E rea”). Muritor, nefericit, omul îşi asumă mântuirea prin starea necurmat creatoare, prin demnitatea tragică a destinului său. Mai mult decât atât, „ştiinţa morţii” conferă rost, sens şi valoare existenţei. Trecătoare, cenzurată de moarte, ea îşi sporeşte greutatea. Dumnezeu, în fără-de-rostul puterii sale nemărginite, poate râvni trecerea valorantă, firea. Ca la Lucian Blaga, Dumnezeu şi Lumea se caută unul pe altul în dorul de împlinire al marii cumpene. Disimetria funciară a omului înzestrat cu gândiri eterne şi trup trecător este mai productivă, mai vie, mai dinamică. Are de partea ei răul relativ şi aspiraţia puterii, amândouă situând fiinţa în nesaţ, în progres. Divinitatea e „incompletă” dintr-o asemenea perspectivă – răul absolut, puterea au de partea lor saţul, încremenirea. Ironia Dumnezeului din Demonism ascunde, în fond, gelozia. Când Hyperion râvneşte la „ora de iubire” în schimbul nemuririi, se supune aceluiaşi impuls. Viziunea romantică, impulsivă şi frenetică, e depăşită şi de data aceasta. Gândul eminescian coboară mult mai adânc. Viaţa şi Moartea au preţ una prin cealaltă. „Ştiinţa morţii” depăşeşte ipocrizia romantică a „morţii celuilalt”. Ea impregnează viaţa, îi schimbă perspectiva: „De-atunci, ca-n somn eu îmblu ziua / Şi uit ce spun adeseori; / Şoptesc cuvinte nenţelese / Şi parc-aştept ceva – să mor?” (Vis). Incipientă, crizică, fragilă, se insinuează deja în poezia eminesciană moartea reformată şi reformatoare a secolului XX. „Suntem numai spre-a da viaţă problemei” încheie Eminescu (O-nţelepciune, ai aripi de ceară!) cu un orgoliu conţinut, presimţind însemnătatea „deschiderii unui mister” din concepţia blagiană.