Limba română nu e doar averea cea mai de preț a românilor, cum bine s-a spus, ea e și firea noastră, cum iarăși s-a spus deja de secole despre legătura tuturor limbilor pământului cu felul de a fi al oamenilor ce le vorbesc. Nu întâmplător, în limba română, limbile și neamurile erau cândva sinonime (Neagoe Basarab străduindu-se, de pildă, să nu-și lase țara „spre batjocură limbilor străine”).

Aud tot mai dese lamentări cum că limba ne-ar fi în suferință, că e schimonosită și hărțuită din toate părțile. Descopăr, din nou, că nu mă pot înscrie în corul bocitoarelor. Niciodată n-am luat pe loc în serios o Criză. Criza e un impas, o piedică, o disfuncționalitate. Reacția firească și eficientă este să cauți degrabă rezolvări ori ameliorări. Am citit în interviul acordat de Mircea Miclea lui Cristian Pătrășconiu (în România literară) o poziție asemănătoare. Criza, orice criză, se cuvine să fie un prilej de a cântări situația, de a căuta și găsi soluții, nu de a încremeni pe margine, în ohtături adese și cu lacrămi pâraie (vorba lui Alecu Văcărescu), neimplicat. Pe de altă parte, cazul limbii române de azi nu e decât o exagerare, chestiunea e mai complicată. Mai întâi, nu numai politicieni și ziariști agramați avem, ei sunt doar mai prezenți în văzul lumii, iar aceasta, lumea, e predispusă dintotdeauna la generalizări pripite și… sofistice. Apoi, poți întâlni români de toate vârstele – tineri mulți printre ei! – care folosesc o limbă română corectă, nuanțată, expresivă, deși unii dintre ei sunt… politicieni sau ziariști. Tot astfel, dacă nu ești politician sau ziarist nu înseamnă automat că ești un bun stăpânitor de limbă română. Cititoarea care sunt are zilnic prilejuri de încântare apropo de limba română din cărți, reviste, traduceri, suficiente cât să facă de rușine pomenita Criză. Că există tineri absolvenți de școli românești care nu pot lega două fraze ca lumea nu e vina lor. Dacă școala nu-și (mai) împlinește „datoria vieții sale” (cum ar zice Vasile Pârvan) de a învăța școlarul să gândească și să facă pasul de la gând la vorbă meșteșugită, asta înseamnă că nu-și gândește limpede ea însăși rostul și rolul, cât să le pună în vorbe limpezi, demne de dus mai departe. Cum bine zicea D.D. Roșca, o gândire limpede găsește întotdeauna rostirea la fel de limpede care s-o traducă.

Pe de altă parte, sigur, pot adăuga eu însămi, într-o paranteză, detalii incriminante. Am fost vreo 15 ani profesoară de limba română (la liceu și la studenții străini), alți 25, redactor de carte, am citit și corectat mii și mii de pagini. Am publicat un Mic îndreptar de scriere corectă. Ba, oarecum exasperată, am compus și multiplicat un Tratat [sic!]despre virgulă spre folosul mai tinerilor mei colegi. Că pe facebook găsesc nenumărate neglijențe de exprimare/scriere e deja un lucru obișnuit care se scuză – dacă se scuză! – prin chiar spațiul prea îngăduitor și pe fugă al comunicării. Dar e mai greu de înțeles că rareori găsești revistă (și literară!) în care virgula să nu se strecoare între subiect și predicat; că autori gata să certe stricătorii de limbă vin la editură cu manuscrise neglijente, doldora de greșeli de cules, fără diacritice etc.; că ești invitat de o instituție de cultură la un eveniment dedicat „sfintei” limbi românești, eveniment „care v-a avea loc…”; că un scriitor important crede că fortuit înseamnă forțat, iar lucrativ, ceva legat de hărnicie; că un dascăl a uitat că datorită cere dativ, nu genitiv, deci nu e corect „datorită sprijinului și a generozității” sale. Se trece prea des cu vederea că al, a, ai, ale se acordă după reguli stricte, nu după pofta inimii; că apoziția nu e un moft inventat de un dascăl prăfuit și chițibușar: neglijată, ea poate tulbura înțelesul. Și așa mai departe. Errare humanum est, firește. Până și la case mari. Iar regulile se schimbă și ele mereu și uneori derutant. Însă ar merita să fii mai precaut când alegi să arăți cu degetul ca să nu fii prins cu „musca pe căciulă”.

Lamentările pasive sunt pereche cu manifestările festiv(ist)e dedicate limbii române. E minunat, emoționant și înălțător că avem, de 8 ani încoace, o Zi a Limbii Române și că ne bucurăm de ea împreună cu românii basarabeni. Dar ar fi și mai minunat dacă ne-am deprinde să credem că fiecare zi a anului e o zi a limbii române, chiar dacă, o dată pe an, vom continua să dăm dimensiuni sărbătorești legăturii noastre cu limba ce-o vorbim. Însă scoțând-o neapărat din forma goală. Căci Ziua limbii se pierde ușor în puhoiul de „Zile” al calendarului planetar. O fărâmițare a importanței care nu te mai lasă să gândești adevărata semnificație și adevărata urgență a unei chestiuni. E o inflație de „Zile” proclamate și recunoscute de organisme sus-puse. Pe lângă Zilele Naționale și Zilele tradiționale, ca să zic așa (a Muncii, a Păcii, a Mamei, a Independenței), sau cele ale sfinților de toate mărimile, avem puzderie de zile pro sau contra: a gândacului de Colorado, a sărutului, a somnului, a vrabiei, a vântului, a pisicii, a fericirii, a mersului pe jos, a spălatului pe mâini, contra discriminării etc. Îmi vine în minte o însemnare a lui Ion Creangă: „În toate zilele sunt sfinţi, dar nopţile sunt ale noastre”. Să respectăm, așadar, imperativele zilei, dar să ne aprop(r)iem bogăția limbii noastre prin gândul eliberat de impuneri străine al nopții (în sensul răgazului rezervat cugetării). Limba e familiară, căci o folosim trecând rapid prin cuvinte, dar e și enigmatică totodată, cere o scrutare atentă, migală și gând. Se cuvine să ne lăsăm ispitiți în fața ei, măcar din când în când, de o „neliniște semantică” (Constantin Noica) pentru a-i descifra farmecul și complexitatea. Ce numea altădată cutare cuvânt, care îi e istoria, ce vrea să spună și noi nu mai înțelegem?

Limba română (ca toate limbile vorbite pe Pământ) e vie, ea crește, se schimbă zi de zi prin toți locutorii și locuitorii săi. Când vrem să ne lăudăm limba, să dovedim cât o prețuim, o numim sfântă ori comoară, dar acesta e și un mod de a ne descărca de răspundere, de a o înălța undeva mai presus și departe de viața omenească, unde nu îi e defel locul. Limba română e mai mult decât atât. Ea suntem noi. E chiar materia primă identitară. Limba română e, poate, bogăţia şi sărăcia noastră. Feminină fiind (toate lucrurile importante din viața și moartea noastră sunt denumite cu feminine), ne face rezistenţi (nu doar durabili, ci şi reticenţi şi recalcitranţi), subtili, plini de intuiţii, de idei, sentimentali şi trădători, capricioşi, alintaţi, inteligenţi... (Îmi convin argumentele lui Sharon Moalem despre Superioritatea genetică a femeii!).

Eminescu știa prea bine de ce o numea stăpână. El avea în vedere ambele sensuri ale stăpânirii. Mai întâi, faptul că, născându-ne într-o limbă și crescând în ea, moștenim o anume filosofie de viață, un cadru, o perspectivă, o atitudine. Intrăm într-un teritoriu pre-stabilit, într-o încăpere deja mobilată de înaintași și îi preluăm regulile de întrebuințare, culorile și formele. Dar ne este totodată la îndemână și ni se chiar cere să o stăpânim cum se cuvine dacă nu vrem să ne rătăcim identitatea, firea. Așa se întâmplă cu toate neamurile și cu limbile lor. Stăpânirea cere și stare de veghe: să o cercetăm cu luare aminte, căci în ea se află istoria noastră, pământul nostru, tradițiile, literatura noastră în sensul larg de „vistiernic al ființei”, și s-o apărăm. De-a lungul istoriei, ne-am aflat sub felurite stăpâniri străine şi asupritoare. Am răzbit fiindcă durarea noastră ne era asigurată de o altă stăpână. Una ocrotitoare, generoasă, răzbătătoare: limba română. Nicolae Iorga avea s-o spună limpede: „Într-un timp când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine, când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare, era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor românilor, de reabilitate morală a lor, cari era limba. În ea s-a văzut curcubeul vremurilor mai bune, în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare; în acel semn am învins”.

Pe urmele lui Herder, în opinia căruia (1785) „Un popor nu posedă nici o idee pentru care nu are cuvânt”, Humboldt afirma hotărât (1836) că „Din toate limbile pot fi deduse trăsăturile caracterului naţional”. Limba este un „întreg al gândurilor şi sentimentelor”, imaginea individualităţii naţionale. Sistemul unei limbi defineşte într-un anume sens viziunea noastră despre lume. În Language (1921), Edward Sapir formula teza relaţiei dintre limbaj şi perspectiva asupra lumii. Lumea reală e construită, inconştient de multe ori, pe obişnuinţele de limbaj ale grupului. Vedem şi auzim cutare sau cutare lucru, trăim, adică, anume experienţe din pricina obişnuinţelor de limbaj ale comunităţii noastre, care predispune la anumite interpretări şi nu la altele. Puternic instrument de socializare, limbajul este garant al apartenenţei: să spui „vorbeşte ca noi” înseamnă a spune „e unul de-ai noştri”. Un contemporan al lui Sextil Puşcariu, A. Procopovici, scria în 1939: „Limba maternă dă un ritm comun undelor intelectualităţii şi afectivităţii noastre şi coordonează astfel şi solidarizează vrerile noastre. Limbile materne fac parte din forţele fundamentale care stilizează şi diferenţiază societatea umană. Tot ce gândim şi facem este influenţat în mod fatal de felul în care lumea s-a reoglindit în limba noastră”. Lucian Blaga pune graiul în triada definitorie a unui popor, alături de matricea stilistică şi de sânge, considerând limba un organism viu şi supraindividual în care insul se integrează dobândind legitimitate.

Pentru Eminescu, limba este „măsurariul civilizației unui popor”, căci „limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”. Ești cine ești mai întâi prin gândul tău cumpănit care scrutează lumea, încearcă s-o ia în stăpânire, să se împace cu ea, și abia în urmă prin cuvântul potrivit pe care ești în stare să-l rostești (nelăsând gura să vorbească fără tine), astfel încât rostirea ta să aibă un rost. De acord cu Noam Chomsky: „limbajul a fost «conceput» pentru a gândi, și abia apoi pentru a comunica”. O spunea deja Aristotel, „Vorbirea este reprezentarea experienţelor minţii”. Ca lucrurile să se întâmple cum se cuvine în relația noastră cu lumea, cu ceilalți, ar trebui să folosim mai multe cuvinte în actul/procesul gândirii decât în cel al comunicării.

Ca toate celelalte limbi, limba română e o închidere deschisă. Ea definește și delimitează o anume raportare la lume, dar suportă atingeri din afară și operează ea însăși pătrunderi în alte limbi, fără a-și pune în pericol identitatea. Orice limbă care dispare duce cu ea un neam întreg, o enciclopedie identitară. (Com)uniunea neamurilor și a limbilor nu poate avea sorți de izbândă decât dacă le facilitează întâlniri și întrepătrunderi apărându-le totodată granițele și unicitatea. Eliot, poetul, mărturisea că nu ştie norvegiana, că nu poate citi poezia acestei limbi, dar că ar fi extrem de trist şi neliniştit dacă ar şti că nu se mai scrie poezie în norvegiană...

Apărut în România literară, oct. 2021