Breasla. Sau despre mintea de pe urmă

Periodic, dar şi cu o bizară consecvenţă, presa (şi cea „internetică”) e bântuită de atacuri la Uniunea Scriitorilor şi la scriitori. E cel puţin de mirare acest interes al comunităţii pentru o zonă a Culturii, aşadar una nenumărându-se printre priorităţile omului de azi. O statistică simplă indică însă un lucru alarmant. Cele mai multe se ivesc în chiar interiorul breslei, nu ni le aduc străinii, cum s-ar zice, ci „un. pământean de-ai noştri”.O raită prin reviste şi bloguri literare are multe şanse să-ţi lase pe limbă un gust acru-amărui. S-ar părea că suntem breasla cu cele mai multe lucruri mărunte de împărţit şi cu onoarea veşnic „nereperată”.

Încerc explicaţii. Nu am ales, poate, cea mai bună situare faţă cu starea lucrurilor. Ori nici nu am luat seama cum se cuvine la ea. Imediat după 1989, în euforia libertăţilor de tot soiul, ne-am lăsat în voia lumii fără cap, cum ar zice Canetti. Odată suspendat paternalismul Statului, lucrurile au luat-o pe nesimţite la vale. S-au subţiat reviste, au dispărut editurile subvenţionate, reţelele de difuzare. S-au aplicat orbeşte canoane est-etice şi au fost „demascate” cu furie valori ale literaturii române. Nimic nu mai era „de neatins de neatins” (cum zice titlul unui volum de Nicolae Prelipceanu). Averea breslei s-a diminuat drastic din cele mai felurite, dar mereu concertate cu vremurile motive. A scăzut, de la o zi la alta, statura scriitorului în societate. Cuvântul foarte liber a deprins rapid injuria, împroşcarea. Şi-a pierdut din greutate. De la „orice cuvânt e o încredere” am făcut pasul spre „libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului”, ca s-o iau de martor pe Ana Blandiana. Interesele diversificându-se haotic, scriitorii au pierdut un lucru esenţial: solidaritatea. Nu era ea absolută nici în vremuri grele (ar fi straniu şi neomenesc să fie aşa!), dar pe fundalul unui duşman comun şi al unor instituţii care încă funcţionau „de la sine”, ea se putea manifesta (aproape) pretutindeni. Învăţând rapid tehnici din sfera politicii, dar şi frustrat, poate, de o audienţă în scădere, scriitorul se lansează în diatribe, demolări, delimitări de alţi scriitori, toate la drumul mare. Divorţuri violente în piaţa publică sunt urmate de aiuritoare, pentru privitorul de pe margine, împăcări. Fără argumente şi unele, şi celelalte, fără enunţuri de principii sau nuanţări de atitudine, sărind cu dezinvoltură faza negocierilor în interior, a discuţiilor care să aproximeze „adevărul” până la un echilibru respirabil.

Mi-e greu să propun soluţii. Nu pot vorbi decât în numele meu, căci singurătăţile s-au acutizat, iar solidarităţile sunt mai mereu „de avarie”, pripite, neruminate, efemere. Ca-ntr-un film cu Buster Keaton, breasla se tot regrupează mecanic în coloane de câte doi, de câte şase, înaintând ca-n tabloul orbilor lui Breughel. Atacurile pot ţâşni din cel mai albastru senin, calci mereu pe nisipuri mişcătoare. Oricum, cu gândul aţintit pe spaţiile de normalitate din lumea literară, refuz descrierea în negru smoală sau alb imaculat. Nu mă preumblu printre semeni cu buzunarele doldora de pietre. Mă străduiesc să văd lucrurile în toată complexitatea lor umană de griuri. Îmi nuanţez poziţia, atentă la dosarul întreg. Încerc să ajung la mintea de pe urmă – aceea care numără până la zece înainte de a da un verdict –, chiar dacă ezitarea îmi poate fi luată în nume de rău. Fiecare om are dreptatea lui, de multe ori neîngăduitoare cu dreptatea celuilalt. Dar, de vreme ce încă mai trăim şi suntem mulţi pe acest pământ, e limpede că s-au găsit mereu soluţii de convieţuire. Pe acestea le caut. Plaja de relaţii interumane e imensă. Nu muşamalizare a răului se numeşte reacţia mea şi nici indiferenţă. Relele din jur îmi tulbură adesea zilele şi nopţile, dar am constatat şi că zâmbetul meu în vremuri de criză le atenuează efectul şi, nu de puţine ori, are bune urmări asupra tensiunilor din jur. Las de la mine de câte ori asta poate grăbi rezolvarea unui conflict.

Le respect dintr-un exerciţiu de supunere la democraţie, dar nu cred în manifestările gen „strâns uniţi în jurul”. O unire/uniune ceva mai puţin strânsă ar lăsa loc diferenţei, negocierilor, remanierilor şi relativităţii. Solidaritatea doar enunţată, neurmată de gesturi cotidiene de exersare a lui „împreună”, te poate face să crezi că ţi-ai făcut datoria. Revoltele imită adesea maniera presei de scandal: izolează zgomotos şi inflexibil „cazul”/„cazurile” şi scapă din vedere fenomenul difuz şi posibilele lui efecte nocive pe termen lung.

Cred în continuare că Uniunea Scriitorilor e de (re)gândit cu calmă detaşare, cu implicare precaută şi luciditate. E la fel de pripit să-i exacerbezi puterea ca organism de învestire automată cu importanţă ori să-i minimalizezi ranchiunos însemnătatea fiindcă nu oferă suficiente compensaţii acum când îngustarea locului scriitorului în societate nu mai e doar o ameninţare. Uniunea este încă o autoritate care îţi recunoaşte – prin mecanismele ei (de o obiectivitate şi competenţă, oricând şi inevitabil, relative, dar şi perfectibile) – calitatea de scriitor. Ca orice asociaţie, ea satisface nevoia de apartenenţă, tot mai utilă (psihic şi social) într-o lume fracturată şi instabilă. Oricum am defini-o, rezultă că este necesară, dar şi că suportă adaptări, remanieri, ajustări care să-i sporească eficienţa în ciuda condiţionărilor de tot felul şi a dezastrelor imprevizibile. Ea este (sau ar trebui să fie) un spaţiu propice de enunţare a solidarităţii. Cu un accent pe datoriile egale faţă de fiecare membru, dar şi pe subînţeleasa datorie a fiecăruia faţă de ea.

Preşedintele Uniunii, am spus-o în 2005 şi o repet, trebuie să fie o personalitate grea, cu valoare clasicizată (adică larg recunoscută) şi cu credit în ochii publici. Reprezentativ, cu prestanţă şi prestaţie recunoscute dincolo de inerente invidii de breaslă. Un soi de abstracţiune emblematică şi generoasă. Alături de el, câţiva oameni concreţi, care să facă ceea ce e de făcut, cu talent managerial: să gestioneze averea ce poate decurge dinfirea scriitorilor. Aşa încât valoarea pe termen lung (aportul literaturii la statura culturală a naţiei) să producă valori imediate, care să facă viaţa scriitorilor (mai) demnă. Un preşedinte distins, venerabil, aeterna, secondat de oameni versaţi în temporalia mi se pare în continuare formula cea mai potrivită. Aş zice că aici stăm bine. Chiar dacă lucrurile au mers prost în ultima vreme cu vinovaţi greu de arătat cu degetul şi cu ghinioane şi mai greu de prevăzut. Nu nerăbdarea oţărâtă (şi strigată în eter) că lucrurile nu se îndreaptă degrabă ne va scoate din impas. Chestiunea ne priveşte pe toţi. „N-avem nimic de ascuns” scrie pe site-ul USR. O, ba da, se ascund orele de nelinişte, truda de a ţine lucrurile în frâu. Tristeţile, dezamăgirile. Semnele că, uneori, nu găseşti înţelegere şi sprijin nici la semenii tăi din breaslă.

Nu am ajuns într-un stadiu de dezvoltare a societăţii româneşti în care produsele culturale să intre firesc în lista de priorităţi a cetăţeanului. Şi a Statului. Încă nu suntem aşezaţi, traiul decent nu e o trăsătură generalizată, strânsura şi năvala se mai poartă şi la case bune. Nu ne situăm prea bine nici într-o civilizaţie a urmei, ca să ne pese cu adevărat ce se întâmplă cu literatura română. Totuşi, înclin să cred că toate proiectele în care ne angajăm ar putea merge mai bine dacă am re-construi împreună spiritul comunitar. O asumare a apartenenţei la un timp şi la un loc, alături de încrederea că şi de tine depinde calitatea lor. Cred, cu încăpăţânare şi o doză de naivitate, în forţa bunei vecinătăţi. O bună vecinătate a scriitorilor, cu diferenţele lor cu tot (de etnie, de sex, de vârstă, de atitudine, de umoare etc.). Dacă suntem în stare să ne bucurăm de frumuseţea unei pagini de carte în singurătatea ungherului nostru de cititori, de ce să nu privim cu o doză de sim-patie „din oficiu” pe scriitorul de alături? Dacă stăm ore şi zile în şir pentru a şlefui fraza din cărţile personale, de ce nu lucrăm tot astfel când e vorba de a şlefui relaţia noastră cu ceilalţi scriitori? Ştiu că scandalul aduce rating, dar de ce n-am obişnui publicul cu bucuria noastră de a număra lucruri bune, cu exerciţiile noastre de admiraţie, atâtea câte sunt? Chiar dacă asta nu ne va pune sub mari reflectoare s-ar putea să accedem la o mai bună, durabilă lumină.