Am avansat, la Colocviul romanului românesc de la Alba Iulia (ediţia a treia), un crochiu al relaţiei dintre istorie, ficţiune, evaziune. Revin asupra lui, cu detalii şi precizări. Cea dintâi: noţiunile de mai sus sunt utilizate în accepţiuni atât de diverse, încât o urmă de ceaţă terminologică stăruie deasupra oricăror teoretizări. Cred în continuare că, înaintea unei dezbateri, se cuvine să definim termenii pentru ca intervenţiile să aibă loc în, măcar aproximativ, acelaşi câmp semantic. Voi încerca aici un desen personal, lăsându-mă, iarăşi, în voia plăcerii de a relativiza.

Evaziunea nu e posibilă din istorie (aceasta înţeleasă ca viaţă în lume cu evenimente şi non-evenimente), ci din ideologia la putere. Dacă Istoria nu înseamnă doar Eveniment de răscruce la scară naţională şi Personalitate legendară, nu doar Faptă şi Erou, ci şi om şi întâmplare omenească, mozaic de euri a cărui rezultantă e o epocă, un Timp şi un Spaţiu anume, toată proza este istorică. Fireşte, manierele de abordare a realităţii sunt de o varietate inepuizabilă. Prozatorul recurge la date controlabile documentar şi le utilizează drept urzeală pentru textura fictivă/ficţionată. Altădată, reţine atmosfera, aroma şi culoarea de epocă pentru a decupa destine individuale, dar cu bătaie general-umană. Poate traversa un trecut mai mult sau mai puţin apropiat în anchete, procese şi crize de conştiinţă, într-o convulsie retrospectiv-ordonatoare, sau poate urmări destine cu totul personale din perspective aparent îngustate, dar care se proiectează pe un fundal colectiv cu inevitabile interferenţe; ori poate profesa o proză eseu/confesiune în care, cu o liminară sinceritate şi expresie memorabilă, mărturisirea devine mărturie. Vezi şi indiferenţa la eveniment (în sensul pe care i-l dă G. Călinescu) care face posibile opere de adâncă ancorare istorică.

O lectură atentă şi echidistantă a prozei contemporane va identifica semnalmente specifice literaturii noastre postdecembriste, dar şi, mai ales, semne ale continuităţii cu cele două mari perioade din trecutul recent: interbelică şi comunistă. Căci drumul, ca metaforă a existenţei umane, nu suportă modificări fundamentale, chiar urmărit fiind pe foarte lungi perioade. Cu atât mai puţin în limitele strâmte ale unui secol. Marile teme rămân, dintotdeauna, viaţa şi moartea, timpul şi locul, memoria şi visul, iubirea şi ura, starea şi mişcarea. Coloratura de epocă e una de fundal nedatabil, dacă talentul secondează oglinda. Diferenţele care sar mai ales în ochi sunt cele dintre talent şi stângăcie, dintre construcţie solidă şi încropeală incapabilă să facă sens, dintre firesc şi făcătură.

Oricâte asemănări am contabiliza şi oricâte chenare am inventa, până la urmă se impune din nou constatarea că avem de-a face cu singurătăţi. Nicio oglindă nu e aidoma celeilalte, răsfrângerile sunt de o diversitate care îmbogăţeşte imaginea drumului – el, în esenţă, unul şi acelaşi, dar de o constituţie imposibil de apropriat altfel decât prin varietatea tulburătoare a oglindirilor. Adevărurile relative, colorate şi gureşe, se bulucesc de-o parte şi de cealaltă a drumului „adevărat”, căci Adevărul lui nu e şi nu poate fi altceva decât întreţeserea acestor variante de lectură, de interpretare.

Scriitorul scrie şi publică, aşadar nu mai poate fi vorba de evaziune, ci de implicare (din turnul de fildeş, zicea cineva, poţi vedea, adesea, mai departe şi mai limpede). Iar implicarea se produce prin metode diverse, care fac posibile clasificările. Proză realistă, psihologică, fantastică, onirică, metafizică, sf, policier, istorică, de aventuri, autobiografică, erotică, poetică etc., etc. sunt nume pentru categorii impure, contaminate mereu de celelalte feluri posibile. Cel mai cuprinzător nume ar putea fi acela de poveste despre om. Sau, şi mai bine, omul prin cuvinte. Sigur că gestul scriptural e condiţionat de societate, de regim, de restricţiile lor, active în orice comunitate umană. Nu minimalizez efectele cenzurii comuniste, de pildă, dar nici nu mi se pare corect să le supraevaluez. Fiecare om care scrie (crede că) are un adevăr pe care vrea/trebuie să-l transmită celorlalţi (inclusiv posterităţii!!). O face strecurându-se printre convenienţele lumii în care trăieşte şi le va încălca drastic doar atunci când epoca e coaptă pentru a înghiţi relativ uşor un şoc. Întâietatea se joacă foarte strâns între interdicţie şi încălcarea ei. Uneori, fisurările se petrec pe nesimţite, după mici lovituri succesive. O cotitură, o revoluţie în mentalităţi şi atitudini au loc după o perioadă de mărunte revolte aparent trecătoare, chiar dacă se propun mai apoi ca borne de început de nouă eră. Tot astfel, ele vor fi de îndată roase, prin folosinţă, pregătind noua uimitoare (şi banală, previzibilă, presimţită) revoluţie.

Mi se par la fel de legitime ficţiunea realităţii şi realitatea ficţiunii. Pe de-o parte, realitatea, oricât de mari ne sunt cunoaşterea, ştiinţa, luciditatea, nu ni se dă în toate detaliile ei, ci îşi păstrează misterul; pe de altă parte, singura cale de a o controla şi înţelege este ficţiunea, în sensul foarte larg de interpretare liberă şi imaginativă/imaginantă de semne. Iar democraţia cuvântului – care îmbracă la fel de aplicat adevărul şi minciuna, realul şi ficţiunea, binele şi răul – e teribilă.

Scriitorul este, repet, vistiernic al fiinţei, lucrând retrospectiv la portretul întreg al omului, dar şi oracol, căci el „vede” dincolo de aparenţe şi, în cazurile fericite, prospectiv. Un mare scriitor poate fi agent al schimbării prin chiar întâmplarea că are acces la „cuvintele puterii”, la cuvintele potrivite. Iţele care lucrează la mersul într-un sens sau altul al Lumii sunt destinale prin complexitatea microscopică a întreţeserilor care duc spre un scop (când rezultatul convine mai multor inşi, niciodată tuturor) ori spre un efect (când rezultatul e mai mult ori mai puţin surprinzător pentru toată lumea).

Realitateafaţă de care se situează scriitorul are componente multiple: e, mai întâi, viaţa concretă, pipăibilă, semnalizând prin simţuri, a trupului muritor, dar şi a relaţiei complicate a eului cu sine şi cu ceilalţi – aşadar ceea ce se cheamă viaţă intimă şi viaţă socială; apoi realitatea livrescă, experienţa lecturii, de o însemnătate de neegalat pentru cititorii-scriitori, jefuitori de extaze, după Cioran; în fine, viaţa onirică, visul ca experienţă nocturnă – ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este/poate fi o experienţă de consistenţă şi însemnătate egale cu ale experienţei în stare de veghe; şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altă parte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe (concretă şi livrescă, după împărţirea de mai sus) şi povestea-viselor-nopţii sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, de neatins. Cu, poate, o singură diferenţă: faptele şi ficţiunea vieţii tale diurne au sau pot avea martori, cele ale viselor tale, nu. Nimeni nu poate proba „adevărul” şi acurateţea relatărilor tale de dincolo. Dar e de precizat imediat că nici lectura vieţii diurne, nici a celei nocturne nu sunt ultime şi definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi, funcţie de date noi, de o ştiinţă/înţelegere mai adâncă a detaliilor. Căci în miezul tuturor acestor experienţe de viaţă complementare, lucrează imaginaţia, calitate funciară a omului. Ea le subîntinde pe celelalte, le accentuează şi le îmbogăţeşte, le tălmăceşte şi le răstălmăceşte. Mereu în căutarea sensului (pierdut), îşi alătură strâns interpretarea sau, cu alt nume, măsluirea. Căci „diferenţa dintre realitate şi ficţiune e că ficţiunea trebuie să aibă sens” (zicea, pare-se, Mark Twain). Fireşte, procesul de cunoaştere şi auto-cunoaştere în care se angajează scriitorul mai are de trecut şi vama expresivităţii, dar aceasta e altă poveste.

Scriitorul e bun-conducător-de existenţă umană. Buna-conducere-de experienţă nu se poate face decât prin cuvinte cărora li se exaltă capacitatea de a intra în relaţie cu toate celelalte (cum credea Camil Petrescu), prin valenţe mai multe decât poate controla un singur om – scriitorul, în cazul ăsta –, aşa încât deschiderea lor lasă loc lanţului de interpretări al lecturilor succesive. Personalizată, comunicarea prin cuvinte nu e niciodată fără rest. Sunt active atât pre-situarea noastră într-o reţea cu legături, prejudecăţi şi sensuri moştenite, în mişcare permanentă şi cu noduri rezistente ale ţesăturii care îşi pun amprenta pe „libera” situare verbală faţă de lume, cât şi disponibilităţile imaginative şi expresive individuale. Poliţistul descins la faţa locului, într-o schiţă a lui Čapek, înregistrează, tot mai confuz, depoziţiile năucitor de neasemănătoare ale martorilor oculari. Privind aceeaşi banală întâmplare, oamenii spun poveşti de o varietate care celebrează încă o dată diferenţa, diversitatea, excepţia. Enciclopediile personale rezultă rareori simfonic, rezultanta le e din toate părţile hărţuită şi întotdeauna vecină cu măsluirea – fie ea voluntară ori involuntară (intenţia nu e uşor de identificat!) – cu mai multele sale sensuri: de ungere, de însemnare, de trişare (şi în sens pozitiv, căci natural). Interpretarea are derutante libertăţi de mişcare vizavi de partitura pe care o are în faţă.

Cât despre micul meu impas de receptare faţă în faţă cu cărţi care îşi spun roman, asigurându-mă că respectă contractul minciunii romaneşti, e unul al oricărui cititor aflat în preajma autorului. Un impas (ignorabil, altminteri, fiindcă cititorului nu îi e niciodată greu să se prefacă, elegant şi urban – eternul dans de societate –, că nu ştie ce ştie) care se atenuează odată luată distanţa în timp şi spaţiu. În fond, nici autobiografia care îşi spune astfel nu e „adevărată” în absolut, fiindcă tendinţa/tentaţia de a măslui (în bine, în rău, prin accent excesiv ori tăcere asupra unor detalii) e a oricărui subiect în neobosit proces – exuberant ori crizic – de cunoaştere şi autocunoaştere. Cu toate acestea, dacă autobiografie se cheamă, am convenit cu toţii că ea conţine date „oficiale” despre autor folosibile oricând în dosarul de instrumentare a operei sale. Dacă îşi spune roman, însă, mă somează să iau cu îndoială şi cu titlu de inventar tot ce spune şi să deplasez accentul pe general-umanul descris neapărat expresiv (vezi şi eseul meu Minte-mă! sau despre lectura confidenţială, în România literară, nr.33 / 2011).

Primul scriitor a inventat minciuna, primul cititor a făcut-o să dureze (detalii savuroase asupra temei se pot găsi în Istoria lecturii, al lui Alberto Manguel). Încă de la început, pactul dintre scriitor şi cititor introduce un acord tacit şi o bună porţie de încredere reciprocă. Cititorul acceptă să-l ia pe scriitor drept intermediar sau partener în efortul de a înţelege lumea. Scriitorul respectă regula jocului, încărcându-şi obiectiv subiectivitatea privirii asupra lumii. Nu poate lipsi din scrisul său, textul literar îl spune, din el se hrăneşte, dar are superbia ştiinţei sale obiective şi mai presus (cu forme/formule felurite, ţinând de epocă, de aşteptări, de capacitatea de a te încrede ficţiunii diferită în contexte diferite). Laconismul funciar al Textului asigură comunicarea, dar şi frumuseţea horbotelor măsluitoare ale Poveştii als ob (ca şi cum).

apărut în România literară