A lumii amăgire

sau despre credințe și încrederi

 „Amăgire“, zice Ioan-Aurel Pop în Veghea asupra limbii române, „provine, se pare, dintr-o sintagmă veche, având în centru substantivul latinesc magus (preot păgân), provenit din grecescul magos. Până la un moment dat, spre finalul antichităţii şi începuturile lumii medievale (prin anii 400-600, d. Hr.), termenul respectiv trebuie să fi fost admagire, formă din care se poate deduce mai uşor originea, aflată în expresia ad magos ire, adică «a merge la magi». Credem că prin secolele IV-VI, când mai erau destui traco (daco)-romani care nu primeau învăţătura creştină de la preoţii rânduiţi şi continuau să meargă la vechii «magi», aceşti «rătăciţi» erau ostracizaţi, priviţi uneori cu înţelegere şi compasiune. Ei erau nişte «amăgiţi», atraşi pe căi greşite de către servitorii cultelor vechi”. Mi s-a părut interesantă etimologia, dar am simțit că termenul acceptă sensuri multiplu ramificate. Amăgirea nu e o cale greșită, ci altăcale, o ficțiune nouă. Sau, altfel spus, ce se propunea în loc era o amăgire și mai mare. Recurg din nou la Saramago (Jurnalul din anul Nobelului): „În toate timpurile a existat mereu ceva sau cineva care să ne împingă și să ne dirijeze: cu promisiunile sale de eternitate, ne-a legănat și ne-a condus religia, cu îndoielnice guvernări ale prezentului și câteva idei imprecise despre viitor ne-au legănat ideile politice și au crezut că ne conduc, dar și unele, și celelalte, cel puțin, au procedat ca și cum ar fi crezut nu doar într-o nevoie intimă și predestinată a obiectivelor pe care și le propuneau, ci și într-o adecvare intrinsecă și bizară a mijloacelor la realitate, chiar și când aceste mijloace au însemnat sacrificiu, violență și opresiune. Marile minciuni sunt primele care cred profund în înșelăciunile pe care le proclamă drept adevăruri”. Atât de profund încât fanatismul se ivește pe nesimțite. Nu e destul că tu crezi în minciuna/ficțiunea de tine inventată spre mulcomirea propriei neliniști, vrei cu orice preț să-l atragi și pe celălalt în mreje. Misionarismul e o formă a acestei dorințe de racolare: naivăîn prima fază, un fel de oroare de vidul din jurul tău, de nesiguranța credinței tale fragil fondată; interesatăîn fazele următoare, căci se întrevede curând promisiunea unui câștig. „Fanaticul vrea să-ți salveze sufletul, vrea să te mântuiască, vrea să te scoată din robia păcatelor, greșelilor, fumatului, credinței sau lipsei de credință […] Fanaticului îi pasă foarte mult de tine; fie că stă atârnat de gâtul tău, pentru că te iubește la nebunie, fie îți sare la beregată, în cazul în care se dovedește că nu poți fi mântuit” (Amos Oz, Cum să lecuiești un fanatic). E acea „înstăpânire pe Dumnezeu” despre care vorbea Gabriel Liiceanu. Subscriu la cuvintele sale: „Pe mine tocmai siguranța celor care s-au înstăpânit pe Dumnezeu mă face să ridic glasul, lipsa lor de precauție, complicitatea lor în ignoranță, ușurința cu care își apropriază nevăzutul, felul în care vorbesc despre el plescăind de plăcere…” (Impudoare. Despre „eu” va fi vorba).

Einstein (Cum văd eu lumea. Teoria relativității pe înțelesul tuturor, ediția a II-a, Humanitas, 2000) simțise presiunea autoproclamaților purtători de cuvânt ai divinității pe pielea proprie: „slăbit de vârstă, am devenit o pradă a popilor”, îi scrie el lui M. Solovine în 1952. „Comportarea morală a omului poate fi întemeiată eficient pe milă, educație și solidaritate socială și nu are nevoie de un fundament religios. Ar fi trist pentru oameni dacă ei ar trebui să fie ținuți în frâu prin frica de pedeapsă și speranța în răsplata după moarte”, mai spune el, exasperat de religia fricii instaurată prin „formarea unei caste aparte a preoților care se dă drept mijlocitoare între ființele temute și popor și își întemeiază în acest fel o poziție predominantă”. Într-o scrisoare către M. Besso, tot în 1952, o spune și mai sever: „Cei care au inventat credința unei vieți individuale după moarte trebuie să fi fost niște oameni de nimic”. Asistăm și azi la strădania bisericii de a împăca „metaforic” religia cu știința, de a se legitima descriind mari personalități ale culturii drept prea-credincioși. Eminescu („Religia? O frază de dânșii inventată… Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea/ Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...”), de pildă, sau Blaga (cel stăpânit de demonul cunoaşterii, acel libido sciendi prin care spaima de moarte este refulată, dacă nu chiar suprimată, supunerea la zei devenind de la sine improprie: „Cel ce creează nu simte nevoia mântuirii”, a unei alte mântuiri, spune un aforism blagian; „nu cerul este promisiunea ce mi s-a făcut, ci creaţia”) sunt descriși de soboare la felurite evenimente culturale drept mari credincioși probând egalitatea religiei cu știința, dacă nu de-a dreptul supremația celei dintâi.

Amăgitoare e și aruncarea vinii în seama născocitului Satana, ispititorul, uneori secondat de Femeie, cea în mod tradițional satanizată. Are loc astfel o păgubitoare descărcare de responsabilitate. Saramago are dreptate: „E periculos să vorbeşti despre Rău ca despre ceva exterior, care ar fi fost pus pe lume cu unica misiune de a ne chinui, pentru a vedea de ce suntem în stare, dacă îi putem ţine piept sau dacă ne lăsăm duși de el. Așa cum văd eu lucrurile, Răul, Binele, Dumnezeu, Diavolul, toate aceste puteri benigne și maligne care au populat imaginaţia popoarelor ca prezenţe efective nu locuiesc decât în capul nostru, nu sunt reale dincolo de el sau sunt doar ca o consecință a faptelor noastre, adică faptele noastre sunt cele care pun răutatea în lume şi, câteodată (spre norocul nostru), bunătatea”. Un personaj din splendidul roman Confiteor al catalanului Jaume Cabré (o tulburătoare radiografie romanescă a Răului din vremea Inchiziției și până la lagărele naziste, dar și o subtilă pledoarie pentru Arta care îl poate contracara; o vioară, o carte veche, un tablou sunt personaje-accent ale cărții) își recuperează răspunderea de sine: „Am înțeles, brusc, că am fost totdeauna singur […] deși, pe măsură ce creșteam, mă deprinsesem să deleg unor imprecise credințe și unor lecturi disparate povara gândurilor și responsabilitatea pentru faptele mele… am înțeles că această povară doar mie îmi revine. Că pentru reușitele și greșelile mele eu, doar eu, port răspunderea”.

În ce mă privește, spuneam altădată că sunt multe, nenumărate lucrurile pe care nu le știu și nu le înțeleg, dar aleg să mă străduiesc să le înțeleg puțin câte puțin urmărind performanțele științei. Nu-mi numesc ignoranța Dumnezeu. Hawking zice: Dacă vrei, poți spune/crede că Dumnezeu e autorul legilor fizicii, dar atunci nu ai decât „o definiție a sa, nu o dovadă a existenței sale”. Religia e o „încercare timpurie de a răspunde” la marile întrebări despre originea și rostul vieților omenești. Răspunsurile ei, amăgitoare, dar confortabile, nu cedează locul ușor. Marile mulțimi le îmbrățișează în continuare cu entuziasm, crezând nesmintit (adică, etimologic, fără apel la minte) și ocolind efortul cercetării. Vorba lui Mark Twain: ca dovadă a existenței lui Dumnezeu se aduce faptul că mulțimile cred în el; dar aceleași mulțimi au crezut și că Pământul e plat.

Despre toate astea se vorbește/se scrie cel mai adesea precaut. Probele pentru o poziție sau alta sunt rareori pipăibile, iar aceasta e și explicația reticenței prevenitoare, a enunțurilor strecurate într-o doară. De pildă, în Sigma, cartea lui Alexandru Ecovoiu, dublul şi subversivul înţeles al secvenţelor romaneşti/eseistice e redus periodic la monotonia unului, prin apăsarea repetată pe condiţia de ficţiune a cărţii. În urzeala de mituri interpuse, subiectul tabu se amuşină şi se „rezolvă” prin parabole şi şopârle, prin minţiri şi dezminţiri. Scriitorul şi vocile sale mimează în straturi adevăruri parţiale, dau înapoi, fandările pregătind locul pentru o nouă, subtilă, reticentă încă erezie. În jocul prefăcătoriei intră şi cititorii. Critica observă şocul, dar are grijă să-i şi atenueze îndată sensul adânc. Revolta. Căci o anume rânduială îşi apără prin toate mijloacele aşezarea şi e gata să arunce în derizoriu şi să pedepsească pe cei care se îndoiesc. „Despre Dumnezeu nu se poate vorbi raţional!” e tot o formulă paravan. Despre orice dumnezeu se poate vorbi raţional, ca despre o ipoteză cu rest. Chiar dacă mintea umană îşi are limitele sale, iar taina, misterul rămân intacte. Orice subiect poate fi (re)pus în chestiune, adevărurile ultime nu ne sunt la îndemână. Faptul că „există lucruri deasupra cunoaşterii omeneşti” nu obligă la înlocuirea înţelegerii cu dogma. E aproape stranie grija cu care sunt ocolite cărțile care interoghează, cercetează, încearcă lămuriri dez-amăgite. Evanghelia după Isus Cristos a lui José Saramago, care reconstituie minuţios o poveste şi strecoară pe nesimţite sensuri noi şi eretice în canavaua ei, e citită exclusiv ca ficțiune, nu ca punct de plecare pentru reconsiderări ale unei credințe amăgitoare. Cartea lui Gabriel Liiceanu Isus al meu e însoțită de editură cu un avertisment grăitor: „Pentru cititorul evlavios, această carte e scandaloasă. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice preț. Ateul nu va fi satisfăcut. Cititorul instalat în certitudini va fi tulburat. În alt secol, ar fi fost socotită eretică și pusă pe foc”. Bun ca reclamă, el descrie, de fapt, starea lumii de azi, ațipită în amăgiri confortabile, deloc ispitită de „nebunia de a gândi cu mintea ta”. Nu mai vorbesc de cărți precum The God Delusion, a lui Richard Dawkins.

Dicționarele dau sensuri multiple amăgirii: înșelăciune, greșeală, ispitire, vrăjire, viclenie, minciună, părere înșelătoare, iluzie, ademenire, seducere. A amăgi înseamnă a lua un neadevăr drept adevăr; a se înșela; a se păcăli; a atrage prin promisiuni false (profitând de încredere); a înșela cu dibăcie, cu măestrie; a momi, a păcăli, a prosti, a purta, a trișa, a măguli, a mistifica, a surprinde, a fraieri, a șmecheri, a aromi, a năpăstui. Cum se vede, amăgirea (amăgeală, amăgeu, amăgitură) are străvechiul obicei de a fi prezentă în toată urzeala vieții omenești, iubirea, politica, credința, arta sunt toate forme ale amăgirii. Variante ale lui als ob, cel descris de Vaihinger. Legea lui „ca şi cum”, a autoamăgirii (in)conștiente, e totuna cu acel „ziceam că”, al jocurilor din copilărie – inventezi o „realitate” și apoi crezi în ea. Nici discursul îndrăgostit, legitimând un construct de creangă salsburgheză, nu sugerează altceva. Tot urmare a dependenței (funciare?) de amăgire e și faptul că suntem oricând gata să credem laudele (fie și deșănțate) care ni se aduc sau promisiunile cu „până la moarte”, dar ne zburlim la critici și observații, oricât de argumentate, și le decretăm pe loc răuvoitoare și asasine. Facebook-ul exploatează din plin nevoia de amăgire. Îți întreține iluzia că ai sute și mii de prieteni care te plac (like) și te laudă pentru orice postezi, scutindu-te de truda construirii unor adevărate relații. Minte-mă! nu e doar fatalitatea comunicării umane prin limbaj, dar şi rostul artei, al literaturii, chiar dacă mărturisit în doze ţinând de mode şi contexte. Drumul spre Adevărul cel mare şi unic (cenuşiu, mut, placid) e pardosit, definitiv şi implacabil, cu puzderie de minciuni colorate, gureşe, fremătătoare care se cred adevăruri. A lumii amăgire e rezistentă și are mulți susținători. Naivi ori interesați, nu mai contează.

De citit ca exercițiu ludic de luciditate și rațional textul lui Jay MartelAre You There, People? It s Me, God– „Sunteți acolo, oameni buni? Sunt eu, Dumnezeu”. Iată o secvență de perspectivă răsturnată: „Here s my problem: I don t believe in people. To me, human beings and their world are nothing more than the product of our collective imagination, a sad manifestation of our need to feel important beyond our actual existence. I also can t help feeling that our lives would be better if no one believed in people; only then would we be able to truly deal with our problems without nursing the delusion of a universe that s completely dependent on us”.

Apărut în România literară, febr. 2022