Periodic, mă revizitează o neliniște contractată în urmă cu multe decenii. M-a stăpânit violent în vălmășeala anilor 90, când libertatea cuvântului ajunsese la dezmăț și „adevărurile” individuale ori „de gașcă” se ciocneau uneori până la sânge (în cartea vieții, jurnalul său, tatăl meu vorbea despre multele „tărăşenii puse pe seama sfintei revoluţii”). În lunile din urmă, aflați fiind noi sub amenințare asiduă cu moartea, buluceala știrilor contradictorii și neverificabile a pus din nou sub semnul întrebării precara rânduială a lumii. Aparenta (?) incapacitate a cuvintelor de a-şi arăta pe dată calitatea de adevăr sau minciună m-a şocat încă din copilărie. Că adultul nu vedea că spun adevărul şi că aşa s-au petrecut lucrurile, fiindcă le traduceam cât mai fidel în cuvinte, mi s-a părut un rău insuportabil. Democraţia teribilă a cuvântului care îmbracă la fel de bine adevărul şi minciuna, realul şi ficţiunea („şi irealul e vorbibil” – Paul Zumthor), fără a avea mărci speciale, identificabile, mă speria. Făceam mici experimente. Născoceam poveşti iscusite, dar strident de neadevărate, iar ceilalţi copii mă credeau fără să clipească. Era îngrozitor! Nici unul nu „vedea” că spuneam minciuni! „Este mai ușor să înșeli oamenii decât să-i convingi că au fost înșelați” – mă asigura mai târziu Mark Twain.

Am rămas, de-atunci, cu obsesia de a fi convingătoare. De a spune clar, răspicat şi amănunţit ce am de spus. Oricum, un lucru rămânea neschimbat: orice aş fi făcut, nu puteam depăşi o lege a „cuvântătoarelor” pe care mama o rezuma lapidar: „Şi minciuna-i vorbă!” I-am adăugat, după şiruri de lecturi, o completare şi mai derutantă: nu e doar vorbă, ci, vorbă fiind – manipulată şi manipulatoare ca orice lectură –, e, pe cale de consecinţă, şi realitate. Nu există decât ce e pus în cuvinte; puse în cuvinte, așadar, minciuna și adevărul sunt totuna („A scrie înseamnă aproape totdeauna a minți” – Jules Renard). Legea lui „ca şi cum”, als ob, vaihingeriană, înrudită cu acel „ziceam că” al jocurilor din copilărie, dar şi discursul îndrăgostit legitimând un construct salsburghez nu sugerează altceva. Minte-mă! nu e doar fatalitatea comunicării umane prin limbaj, dar şi rostul artei, al literaturii („Arta e o minciună care te ajută să vezi realitatea”, credea Picasso, parcă; sau să crezi că o vezi). Tot ce ştim este o reţea de imagini ale lumii marcate de un inevitabil relativism conceptual.

Că adevărul e aproape imposibil de stabilit doar prin cuvinte, prin enunțuri o dovedește și faptul că, la un proces cu martori, când e doar vorba ta împotriva vorbei celuilalt, nu se poate decide nimic în absența unor probe materiale ajutătoare. Conceptul de mărturie se cuvine nuanţat. Și în viața de fiecare zi, și în literatură (vezi romanul istoric, de pildă), e vorba de reconstituire, de reconstrucţie, inevitabil subiective și relative, uneoriabile şi încântate de performanţele lor, nu cu totul străine de practica detectivistică. Karel Čapek a prins exact situația în una dintre prozele sale: un eveniment petrecut sub ochii mai multor oameni va avea tot atâtea poveşti, înfăţişări şi „adevăruri” câţi oameni l-au asistat. Spre deruta polițaiului descins la fața locului, aşa-zişii „martori oculari” lucrează sub temperatura impresiei, a clipei, spun, fără să vrea, o poveste manipulată de perspectiva lor personală, dar şi de context şi umori. Adevărul „istoric” nu poate fi aflat – atât cât poate fi aflat şi în măsura în care acceptăm că există un adevăr – decât prin coroborarea feluritelor depoziţii, care rezultă extrem de rar simfonic, căci rezultanta le e hărţuită din toate părţile. Drumul spre Adevărul cel mare şi unic (cenuşiu, mut, placid, dacă ar exista!) e pardosit, definitiv şi implacabil, cu puzderie de minciuni colorate, gureşe, fremătătoare care se cred adevăruri. Dacă ele converg, ca în cazul proceselor cu juraţi, se dă un verdict (niciodată absolut, doar consensual!).

Întorcându-mă, ca de obicei, la dicționare, constat o dată în plus că, deși omul se laudă adesea că e în căutarea adevărului, acesta rămâne oarecum în afara lui, o abstracțiune ori o fantasmă. Să începi o frază cu „Adevărul e că…” nu înseamnă decât că încerci să vinzi marfa ta îndoielnică (nu poate fi altfel în lumea noastră tatonantă!) sub un ambalaj promițător. Mai apropiată îi e omului minciuna chiar și numai fiindcă, însemnând ficțiune, invenție, născocire, palavră, plăsmuire, poveste, scorneală, basm etc., etc, ea e produsul minții lui, îi seamănă, îl descrie și îl secondează în înfruntarea cu lumea (latinescul mentio, -onise rudă apropiată cu mens, mentis; până și smintirea, adică ieșirea din mințile așezate, comune, e probă valoroasă de gândit cu mintea proprie; chiar dacă a gândi cu mintea ta e, astăzi, nebunie, o spune prea bine Gabriel Liiceanu). Ba, mai mult, multe dintre lucrurile prețuite în jocul de societate – politețea, diplomația, discreția, buna creștere – presupun o elaborată textură de mici minciuni, neadevăruri sau adevăruri spuse pe jumătate, menajare de orgolii și sensibilități, compromisuri. Se știe nu doar că „adevărul supără pe om”, ci și că „adevărul umblă cu capul spart.” Definiția de dicționar a adevărului (din latinescul vērum, ad de vērum) e surprinzător de relativă: „Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității obiective în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate”. Concordanța e ajustabilă oricând, gândirea și răz-gândirea țin aproape. Fidelitatea e greu de măsurat, dacă nu de-a dreptul imposibil („Când dragostea mea jură că-i numai adevăr, / O cred, deşi ştiu bine că mă minte” – Shakespeare; bună definiție a flexibilității interesate a adevărului! Vezi și „Și mi-i spune-atunci povești / Și minciuni cu-a ta guriță” – Eminescu, invitație fățișă la măsluire), iar întâmplările depind de cel care le povestește (vezi povestirea lui Čapek). În jurnalul său, Caietul albastru, Nicolae Balotă nota: „Mi-ar fi mult mai uşor să surprind dialogul lui Thomas Mann cu Diavolul. Mult mai uşor căci Diavolul ca minciună este mai aproape de mine ca scriitor decât Dumnezeu Adevărul.” Valabil nu doar pentru scriitor, aș zice. Fineţea interpretărilor, armonia lor contracarează absenţa adevărurilor ultime şi se ivesc chiar din această absenţă. Adevărul e inaccesibil, nu există ca adevăr absolut. Minciuna cuvântului potrivit, răul, „colţul vieţii”, cum îl numea Eminescu, poate anima mai lesne fiecare pagină, fiecare zi a existenței. Rezultat al procesării semnalelor furnizate de simţuri imperfecte, pe de o parte, şi al interpretărilor, mereu, inevitabil trunchiate, parţiale, remaniabile, realitatea e şi ea ficţională şi subversivă. A relativiza înseamnă „a pune în relaţie”, a nu lăsa nimic din ceea ce ţine de om în singurătatea dictatorială a unului şi infailibilului. A ști că toate adevărurile nouă la îndemână sunt relative, adică, în sens foarte larg şi cuprinzător, circumstanţiale.

Vorbeam în titlu de vremelnicia adevărului fiindcă el ține de vremuri și nu durează („Și mâine pentru om nu-i ce-a fost ieri/ E veșnică pe lume doar schimbarea” – Shelley, trad. Petre Solomon). Nu există o singură Cale și un singur Adevăr. Adevărul e, temporar, de partea cuiva. Atât! Deci, nu (prea) există. Îl convoc aici din nou pe Ortega y Gasset: „Zicem că întâlnim un adevăr atunci când găsim o anume gândire ce satisface o necesitate intelectuală resimţită în prealabil de către noi. Dacă nu simţim nevoia acelei gândiri pentru noi, ea nu va fi un adevăr. Adevăr e, în primul rând, ceea ce calmează o nelinişte a inteligenţei noastre”. Chiar dacă o poveste cu grea încărcătură mitică poate fi și este adoptată de milioane de oameni pentru a-și mulcomi – iluzoriu și trudnic – spaimele, ea nu e neapărat și adevărată. Mark Twain rămâne valabil: „Una dintre dovezile nemuririi sufletului este că mulțimi de oameni cred asta. Dar aceleași mulțimi au crezut și că Pământul este plat…” (s-ar amuza, oare, să afle că astăzi sunt oameni care cred din nou că e plat?). Aș mai spune și că, dacă tu, credincios fiind, socotești temerar gestul celui care alege să se întrebe, să se îndoiască de valabilitatea unor „adevăruri” la care tu ții, asta înseamnă că știi, în sinea ta, că nu poate fi exclusă valabilitatea gânditului cu propria minte, chiar dacă tu ai ales confortul supunerii la un adevăr încremenit și dogmatic. Că „adevărul” tău, de oricât de mulți îmbrățișat, s-ar putea să fie până la urmă dovedit ca fragil. În Republica lui Platon, Polemarchos e un fel de relansator al disputei etice, el „scutură” (grecescul polein înseamnă și a scutura) periodic vorbitorii silindu-i să diversifice argumentele pro şi contra. Tot el e numit, nu întâmplător, „moştenitor de vorbe”. Ştie prea bine că un lucru nu e destul să fie adevărat, ci trebuie să fie şi crezut astfel. Că aici, în zona credinţei (polemica e şi o ramură a teologiei!!) şi a încrederii (oarbe?) se mişcă totul. Polemica în sens pur scoate din lâncezeală, desprăfuieşte, face posibil noul şi mai binele. În sens mai puţin pur şi mai omenesc, e aproape întotdeauna vorba despre grupuri şi tabere: ele cred neclintit ceva din motive fără legătură obligatorie cu adevărul, care, așa stând lucrurile, există mereu de ambele părţi, de toate părţile. Vechea poveste despre judecătorul cel înţelept care dă tuturor reclamanţilor dreptate nu-i proastă deloc. Există nenumărate mici şi interesate adevăruri, niciodată Adevărul mare şi unic.

Fiindcă adevărul absolut rămâne un ideal, eroii din viață și din cărți avansează ficţiuni după ficţiuni care să-i ţină locul. Potrivit lui Vaihinger, diferenţa dintre ipoteză şi ficţiune ar fi că cea dintâi porneşte de la câteva date reale, se formulează şi aşteaptă să fie confirmată ori infirmată de realitate, prin repetate experienţe. Ficţiunea se propune pe sine ca înlocuitor, organizează coerent realitatea haotică şi locuieşte o vreme această coerenţă fantasmatică. „Nimic nu e mai neliniştitor pentru o fiinţă raţională decât neînţelegerea, misterul, aş zice ameninţarea misterului”, spune un personaj brebanian. Aş putea citi aici şi o nevoie copilăroasă de autoritate. Vrem să ştim totul clar şi definitiv, să existe o instanţă care să despartă net apele de uscat. Eterna relativitate a tuturor lucrurilor şi purtărilor omeneşti ne e insuportabilă.

„Secularizarea” adevărului în postmodernitate poate fi, desigur, resimţită ca primejdioasă (biserica, de pildă,  e înspăimântată în Intermitențele morții, cartea lui Saramago – nemoartea pune sub semnul relativităţii învierea, iar biserica nu mai are ce „vinde”). Spiritul ludic e și îndrăzneala de a pune sub semnul întrebării locurile comune ale absolutului. Cine râde de cele „sfinte” (adică de toate rigorile posace şi pline de sine, de încremenirile în proiect, de reguli „eterne” şi principii „de fier”, de inerţii ale gândului) îşi promite libertăţi ale minţii. „Cine nu ştie să se joace, acela nu-şi trăieşte omenia” (Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple). E aproape caraghios să pretinzi Adevărul, cu majusculă, despre întâmplări-cu-oameni. Iţele care lucrează la mersul într-un sens sau altul al Lumii sunt destinale prin complexitatea microscopică a întreţeserilor, prin cauze nenumărate care duc spre un scop ori spre un efect. Relativitatea datelor existenţei face ca totul să capete însemnătate şi să fie van în aceeaşi clipă.

În zilele noastre, suntem, cum s-a spus, martorii unei pulverizări a adevărului. Sigur că, dacă toată lumea are dreptate, nimeni nu are dreptate şi nici un adevăr nu e valid. Dar asta nu exclude eforturile societăţilor omeneşti de a stabili adevăruri arbitrare cu titlul de lege pentru a ţine în frâu indivizii în disjuncţie. Cu atât mai meritorie şi mai democrată societatea care recunoaşte adevărurile individuale, dar se făleşte cu compromisurile la care membrii ei sunt dispuşi să consimtă pentru ca mecanismul să funcţioneze.

(apărut în România literară, iulie 2020)