Amănunțirea lapidară sau despre negoțul lecturii

Am mărturisit adesea de-a lungul cronicilor scrise într-o jumătate de veac că îmi place anume proza discret reflexivă, cea care apelează la o privire amănunțită asupra lumii, dar nu-și uită ținta, căci prozatorul țese abil mătasea detaliilor pentru a face mai firești inserțiile meditative, eseist-filosofice, enunțând ici-colo „adevăruri” despre sine. Dar nu doar despre sine. Proza cu doze variabile de introspecție, de autobiografie nu prinde decât dacă face efortul atingerii unui sens general-uman. „Valoarea afectivă este valuta memoriei”, crede norvegianul Lars Saabye Christensen. Dar nu te poți pierde în amintiri care privesc doar povestea ta, e nevoie de o deschidere spre celălalt, de practicarea unui negoț subtil și generos, căci „te poți folosi doar de o valută pe care o are și cititorul”. E un adevăr pe care îl cunosc și îl respectă toți marii prozatori. Când detaliul personal din jurnal, din ego-grafie, din proza intens alimentată auto-biografic nu face pasul necesar al extragerii „învățăturilor” despre om, el nu convinge pe nimeni. În sensul cel mai pur al cuvântului, spune Nicolae Balotă, literatura e „contrafacere a realului până la a deveni exemplar, adică salvat datării în ciuda referinţelor databile, amănunţit până la lapidaritate”.

Această amănunțire lapidară, această „coincidență valutară” din negoțul subtil al scriitorului cu cititorul le-am identificat, în formule accentuat personalizate, la Gabriela Adameşteanu şi Julian Barnes, la György Dragomán şi Vlad Zograffi, la Varujan Vosganian şi Per Petterson, la Florina Ilis şi Svetlana Aleksievici, la Matei Vişniec şi Ian McEwan, la Gabriel Chifu şi Alessandro Barrico, la Mariana Vartic și Tracy Chevalier, la Mihai Măniuțiu și José Saramago sau Jaume Cabré ș.a.m.d. Dincolo de contextul, conjunctura, condiţionările social-politice desenate în fundal, ies la iveală trăsăturile şi neliniştile umane dintotdeauna. Ochiul atent şi „leneş” al prozatorului (ca al pictorilor care văd petele de culoare alcătuitoare de volume) are remarcabila capacitate de a înregistra monotonia, lâncezeala, singurătatea, banalul cu instrumente de un firesc rezonând simbolic.. Minuţia descrierilor ambiguizează bogat enunţurile, lectura (a autorului, mai întâi, şi a cititorului său, mai în urmă) e luare în posesiune şi germinare cu orgoliul refacerii unui întreg. Negoț al ficțiunii cu realitatea.  

Din perspectiva artei detaliului cu miez, am scris despre proza scandinavă contemporană, numărând printre mărcile sale distinctive ochiul aţintit şi lacom care măreşte detaliile cotidianului acordând din nou importanţă vieţii pure şi simple în plină eră a minimalizării/micşorării omului. Sugeram și o legătură cu faptul că, lumina fiind avară în tărâmurile nordice, ochiul reține hulpav detaliile, conservându-le parcă pentru retrăiri în vremuri întunecate. Dar asta bate mult mai departe, căci s-a vorbit nu de puține ori despre întuneric, restriște, carență ca fiind productive artistic, căci îndeamnă la amănunțire în căutarea unei ținte oricât de firave, dar memorabilă în lapidaritatea sa. Gândul morții de neocolit este gestionat în folosul unei mai fine detalieri a importanței încă-viului. Excelentele tablouri istorice rămân fundal al mişcărilor fiinţei în viaţa sa limitată şi foşnitoare undefiecare linie valorează desenul existențial pândit de moarte. Prozatorii pledează –  răspicat ori discret – pentru îndrăzneala de a reveni la înaltele, fragilele Mari Teme, dar redescoperă savoarea şi sensurile profunde ale nimicurilor vieţii cotidiene, acea zonă în care zdrenţe ale unei ameninţate privacy încă funcţionează.Karl Ove Knausgård scrie monumentala Lupta mea/Min Kamp exact cu acest gând – nu e o proză minimalistă, mărunţită (adică spartă în fărâme şi micşorată), ci una de insistentă scrutare a detaliilor din credinţa că ele ascund şi tot ele pot revela un sens. La fel, Per Petterson, cu La furat de cai. O carte despre linişte, singurătate, despre măruntele fleacuri ale zilei care alcătuiesc o viaţă de om. Sau Kari Brænne cu Sub umbrele adânci. Am putut admira privirea scandinavă în Beatles, cartea lui Lars Saabye Christensen. Dusă până în pragul halucinaţiei, privirea lucrează pointilist, dilată fiecare amănunt şi extrage din el ingredientele din care, în final, se va putea identifica tabloul mare, sensul general-uman, coerenţa lumii dincolo de fragmentare şi derizoriu. În Vizionare, tot el radiografiază coexistențele impenetrabile și încercările de a ieși din cercul implacabil al destinului uman limitat. Prinşi în relaţii sociale banale şi incomodante, oamenii sunt asemenea bâtlanului alb, delicat şi zvelt, cu aripa prinsă în gheaţa pârâului. Căci oricât de multe sunt începuturile, „sfârşitul este mereu doar unul singur” şi el se petrece în nevindecabilă, atroce singurătate. Personajului masculin, un scenarist abulic, divaghează pe tema privirii amănunțite: „suma detaliilor este cea care până la urmă face povestea, nu-i aşa? Lucrurile mici, da, lucrurile mărunte, iată motto-ul meu” […] „Ceea ce mă interesa erau detaliile perspectivei, uşoarele devieri care pot modifica total imaginea”. În Bunica mea chinezoaică, roman apărut de curând(Casa Cărții de Știință; traducere de Sanda Tomescu-Baciu), depănarea morții și a vieții apelează la privirea ațintită și exploatează admirabil tulburătoarea „șansă” de a însoți ultimele zile de viață ale tatălui („Nu l-am auzit niciodată rostind cuvântul Dumnezeu, nici măcar acum, pe patul de moarte. E realist până în măduva oaselor, dar e deschis la frumusețea cărților”).

Vorbeam altă dată despre situarea umăr la umăr, în proximitate – o moarte a celuilalt dezbrăcată de toată recuzita romantică, într-o teribilă suprapunere cu propria fiinţă. Literatura ivită din experienţa morţii Mamei e cea mai concretă reprezentare a finitudinii, experienţa morţii e directă, aproape pe viu. Regăsibilă în poezie (Marius Chivu cu Vântureasa de plastic sau Mihai Măniuțiucu Vertij), dar și în proză (O. Nimigean, Rădăcina de bucsau), directeţea experienţei cere abilităţi estetice speciale, instrumentele scriitorului sunt obligate la o rafinare mai puţin obişnuită şi o exactitate a proporţiilor alchimică. O tânjire înfiorată de regăsit și la Gabriel Chifu sau Adrian Popescu, căci gândul morţii mamei este secondat de semnalele crepusculare ale trupului ca unic garant al durării. Echilibrul existenţei noastre depinde strict de cei care ne gândesc, este o relaţie, nu o stare. Textele sunt sculpturi ale Absenţei.

„Câte pagini mai am de trăit, doctore?” întreabă Julian Barnes în Nimic de temut. Cu o privire ironică şi dezîncântată de ateu-estet, îşi recunoaşte deschis şi vag exasperat ignoranţa faţă în faţă cu marele-chestionar-al-fiinţei, dar nu încetează să (se) întrebe despre viaţă şi moarte cu o seninătate albă şi febrilă la un pas de abis. O face și în Niveluri de viață, cartea despre moartea soției. Adâncirea „experienţei de rangul doi” a Morţii se face cu un instrument inevitabil limitat şi subiectiv, căci „singurul instrument pentru înţelegerea creierului e creierul însuşi”. În cartea lui Lars Saabye Christensen Bunica mea chinezoaică, de citit o experiență similară,o bună probă de proză autobiografică neliniștită, înaintând cu toate antenele vibrând în căutarea unor sensuri. Experiența atroce obligă la reevaluări ale propriei perspective nu doar asupra vieții sale și a celor apropiați, dar și asupra condiției de scriitor, asupra rostului literaturii însăși ca adaptare la moarte: „Mereu gândesc astfel: creația este legată de realitate precum muzica de instrument. Dar ce drept am eu să scriu despre viața bunicii mele? La ce bun? Nu este ea însăși de-ajuns? Bunica e completă. Și-a trăit viața pe deplin. Și-acum să vin să fabulez în plus în legătură cu povestea ei, indiferent de ecoul pe care acest lucru l-ar putea crea. Și așa știu puține lucruri despre ea. Un lucru este oricum sigur: avea sau și-a creat locul său printre bărbații timpurilor în care a trăit, și nu orice fel de bărbați, ci bărbați puternici, autoritari și probabil bărbați drepți, care nici ei nu se îndoiesc de locul lor în lume. […] Pentru că, în timp ce acești bărbați se pot legitima cu atestate, cuvinte de laudă, medalii, interviuri, săli de festivități și necrologuri, femeile nu au nicio dovadă”. Cum se vede deja în acest fragment, meditația acoperă mai multe straturi, de la întrebarea asupra scrisului ca mărturie măsluită, la condiția femeii. Documentele de familie, presa vremii, amintirile celor de-un neam rețin doar că una dintre femei a murit destul de tânără, în „împrejurări stranii”, fără să trezească însă suspiciuni criminale. „Acest lucru se întâmplă doar pentru că femeile, nu numai cele din generația ei, mor într-un mod straniu care se numește epuizare.”

Refăcând din fărâme istoria familiei, prozatorul întredeschide ferestre înspre mari teme ale existenței. Destinele reconstituite nu sunt decât ipoteze ficționale: „Îmi vine în minte o propoziție: Viața se bazează pe o poveste adevărată”. Nicio viață nu poate fi descifrată integral – „Pentru că, atunci când amesteci adevărul cu ficțiunea, totul devine literatură și invers; poți crede că și ficțiunea este adevăr. […] Nu știu nimic precis. Viața lui se ascunde în umbră, nedocumentată și tăcută, printre atestate, porturi și examene. Așa se întâmplă cu cei mai mulți: viața de zi cu zi, cea care ne ocupă cel mai mult timp, nu și-o mai amintește nimeni. Memorandumul e o carte a uitării. Ne notăm absențele. Biograful e dezarmat. Trebuie să-și folosească imaginația. Nu-mi mai surâde acest joc” –, însă detectivistica documentării poate conduce spre încheieri mai cuprinzătoare. De pildă, despre timp, care i se arată în copilărie cu cea dintâitrăsătură, „aceea că trece”, și provoacă astfel prima întâlnire cu melancolia, „care aducea cu o blândă tristețe, aproape o dezamăgire de care nu scapi, dar care totuși poate fi nutrită deoarece știi că n-ai nicio vină, că e pur și simplu așa”. Trecutulnu există în anii fragezi: „Nu aveam loc pentru amintiri pentru simplul fapt că încă nu aveam o poveste a mea și, prin urmare, nici nu aveam nimic de ținut minte... Amintirile îmi ieșeau mai curând în cale asemenea unor vise camuflate de așteptare și de speranță”. Trecutul crește odată cu înaintarea în vârstă și aduce alt inconvenient, rostit de tatăl pe moarte: „Cel mai rău lucru nu e să mori tu însuți, ci că cei de vârsta ta mor înaintea ta […] că nu mai ai cu cine să-ți aduci aminte de vremea care dispare odată cu ei”.

Amintirile sugerează o nouă definiție, metaforală, a scriitorului ca purtător: „Îmi dau seama că toată viața am preluat, am dus și am livrat flori, bagaje, mobile și, în cele din urmă, narațiuni, iar în clipele de grație, poezie”. Între cuvinte și context trebuie să fie o concordanță, căci nu pot exista separat. Viața și lumea își impun și ele limitele, dar „există o diferență de sens între limitare și limită. Limitarea te îngrădește, iar limita te poate determina să te ridici deasupra ei și să o depășești.Din contră, ceea ce este nelimitat se pierde pe sine și astfel îi pierde și peceilalți, la fel ca atunci când conturul dispare dacă te orbește lumina”.

În amănunțirea lapidară la care se dedă, cartea adună dovezile că imaginația e mai puternică. Un scriitor adevărat știe mereu mai multe despre ficțiune decât despre realitate, „de îndată ce începi să scrii, dispare și imaginea perfecțiunii”. Scriitorul „se pregătește întotdeauna pentru un roman pe care nu-l va scrie niciodată” și mizează pe colaborarea cititorului la încercările sale succesive.

Apărut în România literară 20/2023