Irina Petraș

Arta de a fi muritor

Reiau acum, sub amenințarea virusului ucigaș, câteva gânduri despre raportarea la moarte a oamenilor de astăzi. Dincolo de cazurile de lucidă, responsabilă gestionare a crizei, am sub ochi exemple nenumărate de nepăsare, indolență, stângăcie, orbire, inconștiență. Lumea întreagă pare să fi fost prinsă pe picior greșit, luată prin surprindere; cam la fel cum iarna, când vine cu viscol și nămeți, ne găsește nepregătiți deși știm dintotdeauna, cei de pe-aici, că ea cam are obiceiul să vină an de an… iarna. Tot astfel, despre muritudine știm prea bine, ca niște muritori ce suntem, că intră în definiția noastră; ba am traversat în istoria noastră planetară șir de molime, războaie, foamete, toate demonstrații violente, tragice ale condiției de trecător. Moartea vine adesea neanunțată, e adevărat (ne naștem pe rând și murim pe sărite!), iar omul are extraordinarul dar de a o „uita” creator, salvându-se prin Cultură. Însă ar trebui să-și activeze și datoria de a n-o uita cu adevărat nicio clipă. Tot ce se întâmplă acum în lume, această moarte imprevizibilă la pătrat,  ne spune limpede și brutal că nu „doar Caius moare”.

Spuneam în cărțile mele despre moartea la purtător că îmi doresc o umanizare a adevărului morţii, o „ştiinţă a morţii” care să activeze ambele sensuri ale termenului: ştii că mori şi ştii cum să mori ca viaţa să nu-ţi treacă în zadar. Dacă ştii la ce să te aştepţi, în limitele adevărului controlabil (acela că, neîndoielnic, nimeni nu iese viu din această aventură numită viață), te poţi gospodări altfel, spre binele tău şi al semenilor. Proiectele tale materiale se mulează pe dimensiunile vieţii unice care ţi-e dată, în vreme ce proiectele culturale, cele care lasă urme, ar putea să crească liber şi generos spre binele tuturor. Să crezi în nemurire e, până la urmă, să fii lipsit de generozitate. Adaptare la moarte e, în fond, creaţia umană, o adaptare în exces, precum în desenul „măiestrit” de pe aripile de fluture descrise de Caillois. Rapiditatea cu care instituții culturale mari și mici din toată lumea s-au adaptat la cerința izolării, a ne-prezenței fizice lansând online proiecte ale co-prezenței prin cultură e emoționantă și grăitoare. Muzee, teatre, filarmonici, biblioteci se întrec în a oferi acces gratuit la comorile lor, iar lumea le primește cu fervoare nemaiîntâlnită. Această ofertă de produse „înalte” primită entuziast face casă bună și cu creșterea producției de bancuri pe temă, căci și hazul de necaz e vechi leac omenesc pentru vremuri grele. Arta, sub toate formele ei, pare să fie, oricât de paradoxal ar părea, marfa cu cea mai țintită căutare.

Cât de atenți suntem, oare, la aceste semne? Înțelegem, în fine, profunda nevoie de cultură și rostul acesteia în asigurarea unui viitor pentru omenire? Ne vom asuma, după ieșirea din impas, datoria de a schimba lista priorităților noastre comunitare? Cred că Yuval Noah Harari are dreptate, lumea nu va mai fi la fel căci va fi obligată să se privească de-acum cu alți ochi. Întrebarea este dacă va ști să fie mai bună.

Edgar Morin publica, în 1951, L Homme et la mort. Excelent primită de critică, nu se va vinde pe măsura aşteptărilor. Revoluţia morţii nu se declanşase încă, în anii 50 nu puteai merge în vizită cu o carte despre moarte în dar. Deşi, mai apoi, au fost destule semne că ne îndreptăm spre „une tentative d’assumer le dialogue avec la mort”, revoluţia sexuală se răspândeşte rapid în lume şi e îmbrăţişată cu entuziasm (!), dar nu tot astfel se întâmplă cu moartea. Ea rămâne în continuare nepopulară, reforma întârzie. Discursul despre cea mai importantă trăsătură a omului are încă straturi groase de tabu. În era carrefour-ului, linearitatea destinului pare abolită. În bulucul de libertăţi zgomotoase şi de obiecte colorate care îmbie din toate părţile, moartea nu poate fi decât urmarea vreunui complot duşmănos. Omul e surprins de moarte fiindcă ştiinţa morţii (sintagmă împrumutată din laboratorul eminescian) nu e înnăscută, iar societatea nu şi-o ia în sarcină. Prosperitatea, succesul, progresul se definesc, toate, prin ocultarea finitudinii. Într-o lume fascinată şi modelată de comunicare, moartea poate apărea ca indecentă, căci retează relaţia. Insuportabil şi dătător de panică, „fără-răspunsul” ei se cere „muşamalizat” prin scenarii acceptabile ale muritudinii. Potrivit grilei luiPhilippe Ariès din L Homme devant la mort, omenirea a parcurs mai multe etape de adaptare la moarte, de la forma primă, sălbăticită, la moartea domesticită, „noi murim cu toţii”, cea experimentând umilinţa destinului comun şi uniformizator; moartea de sine, cea care se separă de comunitate şi specie şi exaltă privilegiul „testamentului” (opera literară), „colonizând” în proiect lumea obscurului dincolo; moartea celuilalt, romantică, deviind spaima de moarte spre celălalt, cel drag, prin compromisul frumuseţii; moartea pe dos, răsturnată, negată prin „medicalizare”, din contemporaneitate, o moarte din nou sălbăticită. Avem dovezile astăzi sub ochi.

Am recitit Nimicul de temut (mai degrabă, Nimic de care să te temi, cu o ambiguitate mai potrivită condiţiei de muritor), cartea lui Julian Barnes, şi am asumat-o total, cu umor galben şi chiar cu un dram de iritare, căci mă recunosc în atitudini, în fraze, în cuvinte. Viaţa nu poate fi altceva, pentru mine, decât uniunea „lucreţiană” dintre minte şi trup. Trecute prin grila morţii ineluctabile, intravitale,toate lucrurile au altă greutate, altă valoare; să trăieşti responsabil şi în stare de veghe fiecare clipă, fiindcă ele, clipele, ţi-s numărate, nu să trăieşti la voia întâmplării, fiindcă, oricum, tot acolo ajungi... „Câte pagini mai am de trăit, doctore?” întreabă Julian Barnes cu o „disperare aristocrată” (după Tim Adams). Cu o privire ironică şi dezîncântată de ateu-estet, Julian Barnes îşi recunoaşte deschis şi vag exasperat ignoranţa faţă în faţă cu marele-chestionar-al-fiinţei, dar nu înţelege să-şi numească limitele cunoaşterii „dumnezeu” şi nici nu încetează să (se) întrebe despre viaţă şi moarte zâmbind cu o seninătate albă şi febrilă la un pas de abis. Morţile apropiaţilor în carne şi oase, dar şi morţile apropiaţilor din cărţi îi sunt martori şi colaboratori deopotrivă în adâncirea „experienţei de rangul doi” a Morţii cu un instrument inevitabil limitat şi subiectiv: „singurul instrument pentru înţelegerea creierului e creierul însuşi”.

După treizeci de ani, mă tem că suntem tot scindaţi, neîntregi şi neaşezaţi. Simultan şi cu vehemenţă egală, pariem pe schimbare şi facem chiar şi imposibilul pentru ca lucrurile să nu se schimbe; credem în dreptul la diferenţă, dar nu dăm doi bani pe cei diferiţi de noi; ne lăudăm cu capacitatea de adaptare şi ne tratăm din greu pentru stres şi angoase de tot soiul; aplaudăm entuziast era comunicării şi proliferarea mijloacelor prin care ni-l aducem pe celălalt aproape, dar suferim de singurătate la nivel planetar, consumatori înrăiţi şi abulici (consumatorul e o fiinţă întoarsă pe dos, toate valenţele de satisfăcut îi sunt afară, înspre cei care-i pot oferi obiecte strălucitoare), pledăm pentru întoarcerea la simplitate, la natură; ne dăm în vânt după „vedete” (unele croite peste noapte), adulăm „elite” (unele auto-proclamate) şi ne dăm mari democraţi suferind pentru soarta omenirii şi cerând drepturi egale pentru toţi; corectitudinea politică, atunci când e prea trează, e pândită de foarte primejdioase incorectitudini umane; respectăm, zice-se, adevărul mărunt al fiecărui om, dar cerem, dând cu pumnul în masa Istoriei, Adevărul cu majusculă; am învăţat că toată lumea are dreptate, dar ne mirăm că dreptatea însăşi nu mai încape în proiect; mai ales, ne cunoaştem tot mai bine drepturile şi uităm cu totul că s-ar putea întâmpla să avem şi nişte datorii.

Revăd, pe acest fundal, Cititorul, cartea lui Bernhard Schlink, în varianta cinematografică a lui Stephen Daldry, căci pune, sec, câteva chestiuni de o realitate incomodă. Mai întâi, cum poţi împăca perspectiva lungă asupra Istoriei cu una punctuală. Dacă e adevărat – şi este! – că nu contează ce e drept, ci ce e legal, căci societatea omenească e funcţionabilă doar prin disciplină, regulă, limită, lege, toate respectate, cum mai defineşti dreptatea însăşi? Când lupţi pentru dreptate, ce anume îţi doreşti? Cum să ajungi la formularea unor legi mai presus de sisteme politice, de regimuri, valabile indiferent de ele? În funcţie de ce îţi defineşti responsabilitatea, loialitatea, conştiinciozitatea? Dacă doar respectarea legii e importantă, atunci nu mai poate fi vinovat şi deci pedepsit, când, în cele din urmă se dovedeşte strâmbă, decât cel care a făcut-o, legiuitorul. Cât de uşor e, însă, să-l identifici? Apoi, neştiinţa de carte îţi păstrează latente îndoielile morale: analfabet fiind, nu poţi distinge ce e bun şi ce e rău. Asta fiindcă Binele şi Răul nu există în afara constructelor cultural-morale. La nivelul firescului, al naturii tale naturale, poţi asculta de poruncile stăpânului, străduindu-te să-l mulţumeşti cât mai sârguincios cu putinţă. Greşeala/vina ta stau doar în neascultare, nesupunere. Nu ai nimic de cântărit cu mintea proprie. Tot aşa, culegi de pe stradă un băiat suferind, îl speli, îl iubeşti – fiindcă înţelegi că asta îşi doreşte. Apoi, îl asculţi. Asta e menirea ta, e lucrul cel mai bun pe care îl poţi face. De când te ştii, ai dat ascultare altora. Orbeşte. Când ţi se cere să ieşi din acest rol, „să lucrezi la birouri”, adică să citeşti, să scrii şi, implicit, să preiei conducerea, fugi. Eşti gata să plăteşti singur pentru o vină a mai multora, chiar colectivă, fiindcă sentinţa, întemeiată pe proba scrisului tău, te aşază, fie şi mincinos, în rândul stăpânilor, al celor care ştiu să scrie, să citească, să dicteze. Când, în fine, după 20 de ani, deprinde, ascultând şi buchisind, scrisul şi cititul, Hanna dobândeşte controlul asupra propriilor gesturi. Acum vede, ştie să deosebească prin gând propriu binele şi răul. Libertatea, dreptatea nu înseamnă niciodată acelaşi lucru pentru toţi oamenii. Iar legile oamenilor sunt alunecoase. Faţă în faţă cu crima contra umanităţii nu poţi avea decât gesturi simbolice şi care nu promit nicidecum limpezirea lucrurilor. Tânăra evreică păstrează cutiuţa de ceai a nazistei criminale ca pe un obiect cu încărcătură umană eternă. Nu şi banii. Ei sunt instrumente ale conjuncturii. Michael face un alt gest simbolic: îi predă fiicei povestea, cu toate ezitările, laşităţile, întrebările fără răspuns.

Apărut în România literară, aprilie 2020