Autor, editor, cititor – un pas de troisimprevizibil

Rândurile de mai jos au fost stârnite de capitolul Partenerul secretdin cartea lui Alberto Manguel Un cititor în Pădurea din Oglindă(Editura Trei, 2023, trad. Bogdan-Alexandru Stănescu). Subiectul acestei cărţi este „cititul, cea mai specific umană dintre toate activităţile creatoare. Cred că suntem, în miezul fiinţei noastre, animale cititoare și că arta lecturii, în accepţiunea ei cea mai largă, ne definește ca specie. Venim pe lume având ca scop să găsim narativul în tot ce ne-nconjoară: în peisaj, pe cer, pe chipurile celorlalţi şi, bineînţeles, în imaginile și în cuvintele pe care specia noastră le creează”, se spune în Prefață.

Nu știu exact cât de vechi e obiceiul de a mulțumi într-un fel de colofon celor care au contribuit la nașterea unei cărți, dar am impresia că, în ultima vreme, a devenit modă. Tot mai multe cărți înșiră la final un lung pomelnic de Mulțumiri (Acknowledgements, în engleză), cam ca la Gala PremiilorOscar. Mă alătur nedumeririi lui Manguel: cum pot ști eu care e cartea autorului de pe copertă de vreme ce el mulțumește unei echipe numeroase nu doar pentru sprijin în general, ci și pentru idei, organizare de capitole, personaje, întorsături de intrigă, titlu etc.? Cum arăta cartea lui înainte de a trece prin sitele cărora le rămâne îndatorat? De vreme ce trimiterea bibliografică și nota de subsol nu mai par suficientă recunoștință față de sursele ajutătoare, mulțumirile ar putea merge mult mai departe (până la bunici, cum sugerează Carlo Frabetti în Cartea Iad). Scriitorul, firește, nu folosește cuvintele lui, ci cuvinte învățate, preluate, citite, rareori câteva de el inventate; el e un vast urmaș al bibliotecii parcurse de-a lungul vieții (sperând să fie și el cândva, grație unor îmbinări originale de cuvinte, un înaintaș). Și, dacă vrea neapărat să fie corect, ar putea mulțumi și tăietorului de lemne, fabricantului de hârtie, tuturor lucrătorilor din editură și tipografie, părinților care i-au dat viață, soarelui că răsare. Copleșitoarea lui datorie e, cred eu, firească și de la sine înțeleasă, pomenirea detaliată are efect pe dos, ca orice exagerare. Poate împotmoli și dilua chiar ideea de autor, de originalitate. Cărțile se nasc în seama cărților care le-au precedat (din legitime jafuri de extaze, cum ar zice Cioran), cu adaos de experiență personală. Suntem cu toții moștenitori. Importantă e, însă, fărâma de culoare proprie pe care o poți adăuga cu inteligență și har. Cunoașterea, informarea nu devin automat imitație și furt.

Cunosc scriitori care își dau manuscrisul la lectură unor oameni de încredere înainte de a-l trimite editurii. De obicei, aceștia introduc, firesc, o mulțumire la începutul cărții, un fel de certificat de autenticitate, acolo unde ar sta dedicația în stil vechi. Spre deosebire de cei care apelează întotdeauna la un fel de controlor de calitate, eu nu am dat niciodată nimănui un manuscris să mi-l citească. Nu judec ca bun ori rău obiceiul, doar constat încă o dată diversitatea lumii vii. Înainte de 1989, redactorii mei de la Editura Dacia făceau o lectură mai degrabă pentru a verifica fidelitatea șpaltului față de dactilogramă și, eventual, pentru a rezolva cât mai puțin dăunător vreo interdicție de epocă (cenzura dă semne că reînvie azi, cu interdicții de nouă corectitudine). După 1989, lucrând un sfert de veac în edituri, am devenit propriul redactor de carte, lucrând singură totul, fără, cu rare excepții, alt sprijin.

Așadar, autorul scrie o carte. Manuscrisul, adică prima formă, cea care n-a ajuns încă la editor, poate avea parte de o lectură în familie, de obicei binevoitoare și laudativă, menționată și ea la mulțumiri, cu o reverență (John Steinbeck îi arăta soției fiecare nou capitol, aceasta având sarcina de a exclama de fiecare dată „E minunat, dragă!”). Scriitorii care apelează la cititori-sfetnic sunt gata să accepte îndreptări și chiar imixtiuni în textul propriu ale celui care intervine, firește, cu gustul și subiectivitatea sa. Alți autori predau textul original, fără intervenții străine, direct editorului. La noi și în general în Europa, editorul e un corector mai mult ori mai puțin avizat și va interveni doar pentru corecturi să le zic exterioare, care nu intră în miezul textului original. În America și în țările anglo-saxone, observă Manguel, editorul pune în mișcare o mașinărie complicată alcătuită din specialiști și documentariști care verifică și completează toate afirmațiile; în plus, ei știu ce machiaj e necesar ca să fie asigurată buna vânzare a produsului finit. Nu pretențiile autorului și dreptul său intangibil de proprietate intelectuală contează în primul rând, ci ambalajul mărfii care s-o transforme în best-seller, iar comerțul să înflorească. Multe dintre cărțile traduse la noi în ultimii ani au pe copertă precizarea că au apărut în zeci de limbi și s-au vândut în milioane de exemplare. Pentru scriitorii români, asta sună a poveste cu zâne. Autorii bine vânduți acceptă, se pare, aceste proceduri de chirurgie estetică, în pas cu lumea de azi care recurge la tot felul de artificii pentru a arăta mai bine. Uneori, precum Graham Greene, autorul se revoltă. Când editorul i-a sugerat să schimbe titlul la cartea La drum cu mătușa mea, a răspuns: „Mai bine schimb editorul decât titlul!” Ascultând de sfaturile stil patul lui Procust și suportând „imixtiunea compulsivă” a editorilor-negustori, am putea pierde „ceva nou și incandescent”, care era în manuscrisul original înainte de întâlnirea lui cu partenerul secret. Manguel dă cazul poemului lui T.S. Eliot Tărâmul pustiit editat de Ezra Pound. Versurile tăiate sărăceau poemul fără nicio scuză alta decât gustul editorului. Pentru diavolul lui Frabetti, e valabilă și varianta Editore, traditore.

Editorul ar trebui să fie Cititorul cu majusculă. Cum era, poate, Maiorescu. Abia atunci preferințele subiective capătă un grad sporit de obiectivitate. Autorul care știe că editorul său e dintre cei care taie în carne vie pentru a-și asigura câștigul financiar poate fi tentat să-și lase cartea neîncheiată la toți nasturii. Ca editor, deși nu de talia sau de soiul celor evocați de Manguel, mi s-a întâmplat să am de-a face cu autori care își aduceau manuscrisul într-o formă nefinisată, convinși că e treaba editorului să termine cartea: „Dacă eu îmi corectez manuscrisul, redactorul, care e plătit pentru asta, ce mai face?” Sărecunosc, oarecum surprinsă, că, ținând la neamestecul altora în cărțile mele, ca editor, am nesocotit principiul, chiar dacă am făcut-o la cererea expresă a scriitorului. Am citit la sânge, cum se spune, manuscrisele, atrăgând atenția la scăpările de informație, de exprimare etc. Ba, în cazul poeziei, am intrat cu bisturiul fără milă, am eliminat poeme, strofe, versuri, am înlocuit cuvinte. Sigur, cu acordul autorului, dar și cu bănuiala ne pusă la îndoială că eu am dreptate.

După apariția cărții, intervin cititorul multiplu și incontrolabil, cu variantele sale de lectură, și cititorul profesionist, criticul literar. În mod ideal, verdictul celui din urmă ar trebui să conteze. Dar imparțialitatea sa e parțială, căci e om ca toți ceilalți, iar recipientul său are setări variabile. Fie e un ageamiu și cuvântul său nu contează decât pentru autorii care-și numără înfrigurați cronicile la cartea cea nouă, confundându-le cu audiența, fie e un cititor serios și nuanțat, dar nu evaluator infailibil, desigur. În seama lecturilor sale, și criticul își clădește propria carte care va fi supusă acelorași trepte de receptare și evaluare. Scriind despre prelungirile autorului (în Viața Românească), spuneam că textul literar are o doză încântătoare de fluiditate, luând în timpul lecturii forma cititorului. Litera sa pare solidă, dar nu e așa. Forma pe care i-a dat-o scriitorul, convins că îl reprezintă pe el și ideile sale, nu poate exista decât citită. Nici pentru autorul însuși, la o lectură peste ani, cartea nu va mai fi aceeași, căci autorul, trăind, nu a rămas pe loc: „cuvintele mele și lumea mea – cu excepţia câtorva pietre de hotar – nu se suprapun niciodată”, spune Manguel. În cazul poeziei, textul e mai aproape de starea gazoasă, aș zice, căci alunecă peste marginile vasului receptor grație ambiguității maxime pe care o ating cuvintele puse în versuri.

Între scriitor și cititor, iţele trebuie să rămână libere. Libertăţii de exprimare a scriitorului să-i poată răspunde legitim libertatea de interpretare a cititorului. Adevărul unei cărţi nu stă în eficacitatea utilizării secvenţelor sale în viaţa curentă, ci în enunţul impersonal şi oricând personalizabil pe care îl conţine. Literatura e act al „responsabilității împărțite”: scriitorul știe ce a vrut să spună și lasă în sarcina cititorului să înțeleagă, ambele fiind aproximări autonome, căci o carte adevărată e deopotrivă bogată și ambiguă. Nimic care să excludă răspunderea și voința autorului nu se întâmplă într-o carte; nici măcar interpretările divergente ale cititorilor sau ale criticii nu se pot petrece în ignorarea lui (chiar dacă el, da, ar putea fi surprins de lecturile pe care le-a stârnit textul său).Scriitorul și cititorul nu se întâlnesc niciodată fără rest. Când un cronicar al cărții sale a identificat o „temă metafizică”, Cesare Pavese a răspuns: „Nu spun că nu este în cartea mea. Tot ce spun este că nu eu am pus-o acolo”. Adevărul fiind, însă, că el a pus-o acolo fără să știe, fiindcă numirea lumii prin cuvinte nu e matematică, iar valențele libere ale cuvintelor lucrează oricând pe deasupra scriitorului, lăsând loc eventualelor „trădări”. Cititorul acceptă să-l ia pe scriitor drept intermediar sau partener în efortul de a înţelege lumea. Scriitorul respectă regula jocului, încărcându-şi obiectiv subiectivitatea privirii asupra lumii. Totul, în câmpul scriptural şi existenţial, deopotrivă, e interpretare şi aproximare între nişte limite şi limitări. Lumea e din cuvinte, iar cuvintele sunt vii și alunecoase. Cu fiecare lectură, sperăm să descoperim o fărâmă de coerență și certitudine: „Cuvintele ne spun ceea ce noi, ca societate, credem că ar fi lumea” (Manguel).

Un pas de trois, așadar, cu piruete și fouetté-uri adesea imprevizibile. Trei singurătăți care exersează apropieri și învăluiri în baletul lecturii, fără suprapuneri. Care e varianta optimă de editor? Cel care intervine autoritar și îți devine partener secret sau cel care te lasă în singurătatea ta să dai piept lecturilor succesive? E preferabil să apelezi la sfetnici înainte de a scoate cartea în lume sau să o faci exclusiv în seama ta, mizând doar pe sfetnicii tainici, rezultantă a lecturilor care te-au format și a experiențelor care te-au încercat? După Goethe, „Există trei tipuri de cititori: primul, care se bucură de lectură fără a judeca; al treilea, care judecă fără a se bucura de lectură; și unul în mijloc, care judecă în timp ce se bucură și se bucură în timp ce judecă. Această ultimă categorie reproduce o operă de artă; membrii ei nu sunt numeroși.“ (într-o scrisoare către Johann Friedrich Rochlitz)

În loc de concluzie, câteva rânduridin capitolul Însemnări pentru o definiţie a cititorului ideal: „Cititorii ideali nu urmăresc o poveste: ei fac parte din ea. Cititorul ideal știe ceea ce scriitorul doar intuiește. Cititorul ideal nu ia de bune cuvintele scriitorului. Când termină cartea, cititorii ideali simt că, dacă nu ar fi citit-o, lumea le-ar fi fost mai săracă. Robinson Crusoe nu este un cititor ideal. Acela citea Biblia pentru a găsi răspunsuri. Un cititor ideal citește pentru a găsi întrebări. Literatura depinde nu de cititori ideali, ci doar de cititori destul de buni”. Până la urmă, „Ceea ce rămâne invariabil este plăcerea de a citi, de a ţine o carte în mâini și de a avea pe neașteptate acea senzaţie deosebită de uimire, de recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care câteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stârnește în noi”.

Apărut în România literară 39-40/2023