Rostirea nu e niciodată ultimă şi definitivă. Rămân mereu resturi tensionale (Laurent Jenny). Interpretarea, oricând remaniabilă, e singura cale de a spune ceva, orice, despre om şi lume. Numărate şi ordonate pe tot felul de căprării (principale, secundare, episodice, figurante; individuale, colective; reale, imaginare/miraculoase, simbolice, alegorice; romantice, realiste, clasice; statice, dinamice; plate sau stereotipe, rotunde sau complex-conflictuale etc.), personajele nu lipsesc niciodată din textul literar, prezenţa lor nu e facultativă, cum nici a autorului nu e.Homo fictus (omul imaginat, personajul) este un erou în literatura antichităţii, un caracter în clasicism, o lume complexă o dată cu realismul romanesc al secolului XIX şi aşa mai departe. De fiecare dată, este.Noul roman îi proclamă, e adevărat, disoluţia, dar se referă, de fapt, la asumarea unei realităţi a fiinţei vorbitoare: a scrie romane e un act intelectual. De la povestirea unei aventuri se trece la aventura unei povestiri, subiectul fiind tocmai actul imaginar, invenţia continuă. Susţinerea entuziastă din partea criticii mi se pare perfect logică, fiindcă, dincolo de manifestul şocant al „înregistrării impersonale, vizuale, obiectualea realităţii concrete, în absenţa sensibilităţii”, se contura şi se punea în discuţie un impas etern omenesc – personal şi sensibil – acela al relaţiei cu propria limbă/gândire.

În spaţiul operei se întâlnesc mai multe personaje cu roluri reversibile, interşanjabile. Autorul este un cititor nesigur, aleatoriu, al propriului text dată fiind imposibilitatea unei lecturi absolute; tot aşa cum cititorul are sarcini auctoriale în măsura în care noua literatură nu mai ambiţionează confortul, ci solicită făţiş participarea, colaborarea cu autorul în actul lecturii. „Scafandrii sufletului” din proza interbelică românească (numiţi astfel de Mihail Sebastian) visau să nu mai poarte cu sine, toată viaţa, „un străin”. Tema de luptă a fost şi a rămas, de la prima poveste şi până la cel mai proaspăt roman de azi, aceeaşi, cu rezolvări infime. Fragilitatea şi ambiguitatea cuvântului ca segment al comunicării nu sunt, cu toate acestea, descurajante. Dimpotrivă, imprecizia şi inconsecvenţa înseamnă libertate. Altfel spus, atâta vreme cât realitatea rămâne profund neomenească, imprecizia cuvântului garantează tocmai omenescul din om, natura sa entropică asigurându-i viaţa. A face literatură nu (mai) înseamnă a propune o nouă ordine alături sau deasupra celei reale, ci a înfrunta ne-ordinea, inconsistenţa, aleatoriul cu o nouă variantă de ne-ordine, inconsistenţă, aleatoriu, ca şi cum totul ar fi sub control. Cum ar spune Marcel Moreau, autorul de azi „se împarte între atracţia hăului şi fidelitatea faţă de balustrade”.

Perspectiva narativă se schimbă, ea poate fi ontologică ori psihologică, se pot introduce referinţe şocante, se poate apela la imprecizie, jocurile urzelii pot fi nenumărate, prefăcătoria abilă, se modifică detalii ale mecanismului epic, dar nu şi esenţa oricărei poveşti. Cineva spuneşi/sau aratăceva despre cineva. În relaţia dintre autor, narator, personaj şi cititor, nu o structurăse încheagă, ci, cum spune Julia Kristeva, o structurare. Dinamica textului asta înseamnă: forfota/forţa pe care o poate declanşa imaginaţia creatoare prefăcându-se că ignoră limitele între care se poate mişca.

Autorul, maestrul de ceremonii textuale, şi naratorul, cel căruia îi acordă onoarea de a da prima interpretare, prima lectură istoriei imaginate/descrise, sunt obligatoriu personaje, oricât de multe sau puţine, puternice sau firave ar fi personajele „tradiţionale” convocate în text. Lectura unui roman îţi acordă libertatea de a-i comenta pe toţi trei (autor, narator, personaj) ca pe nişte oameni/semeni şi te expune, dacă faci public comentariul tău, la receptarea – şi a ta – ca personaj care se spune de îndată ce formulează o frază despre. Caracterul rebusistic al romanului (în sensul pe care-l conferă Booth termenului, în Retorica romanului) se revarsă dincolo de coperte, invadează lumea şi nu arareori poate fi arbiter existentiae. Căci lumea întreagă continuă să fie o scenă. Dar despre asta, în alte marginalii.