Tema colocviului de anul acesta – Romanul între estetic și ideologic –, contemplată o vreme, m-a întors la divagările mele despre întreși m-a obligat la revizuiri și remanieri. M-am declarat mereude partea unui întreal nuanței, cu un relativism echilibrat. Caut și găsesc argumente că „adevărul e la mijloc”. Între Cuvânt și Lume, există un spațiu de manevră care suportă conexiuni inedite, evidențieri de valențe ascunse, dar niciodată coincidențe absolute. Acolo, între, se coace înțelegerea, se rotunjește cunoașterea. Acolo e miezul lucrurilor. Vorbind despre feminitatea limbii române, am descoperit splendidul între al ambigenului nostru, care înseamnă mai degrabă şi-şi decât nici-nici; miezul de la care se revendică şi pe care îl locuieşte nu este un spaţiu gol şi de una, şi de cealaltă, ci plin de amândouă. Între e zona în care plusul şi minusul coexistă şi umplu de sens „golul” vizibil doar dinspre exclusivitatea Unuia sau Altuia. Indeterminatul are prin Treiul imaginativ şansa unor surprinzătoare revelații.

Să spun de la început că romanul nu poate fi între estetic și ideologic, adică ocupând pe rând și alternativ un loc sau altul. El este, inevitabil și definitiv, și estetic, și ideologic, simultan, chiar dacă, firește, cu doze variabile de una sau alta de identificat în textura sa. Ca orice Poveste, e lectură subiectivă a lumii și efort de obiectivare pentru a-i asigura valabilitatea și durarea. Cum viața ei depinde fatal de lanțul de lecturi succesive, se transformă treptat și mereu în suprafețe cu culori și forme variabile. Niciun roman nu este, el devine mereu. Frumusețea lui depinde de înțelesurile pe care le poate căpăta frumosul prin prisma enciclopediilor personale ale cititorilor, iar ideologicul iese la suprafață ori rămâne ascuns funcție de mișcarea societății, de trenduri preluate ori copiate, de știința de a reacționa la mesaje discrete și referințe livrești, deloc unanim sesizate.

Mi-am recapitulat câteva definiții, via Google: Estetica este o ramură a filosofiei care analizează conceptul de frumos, atât în natură, cât și în creațiile umane (artă). Ideologia se referă la un sistem de idei, credințe și valori care guvernează o societate sau un grup. Cele două sunt strâns legate, deoarece ideologia modelează modul în care se percepe estetica, influențând ce este considerat frumos și cum este apreciată creația artificială sau naturală. Legătura dintre estetică și ideologieeste marcată de sistemul de idei existent. De exemplu, o anumită ideologie poate promova anumite stiluri artistice ca fiind cele mai bune sau cele mai „frumoase”, în timp ce alte stiluri sunt marginalizate. Astfel, ideologia modelează și direcționează percepția estetică…

Despic lucrurile mai departe. Romanul e poveste, operă de artă. Intră în definiția lui frumosul. O poveste e valabilă, autentică, durabilă doar dacă e frumoasă. Adică dacă e expresivă, are ritm și echilibru, arhitectură și perspectivă, personaje consistente. Și dacă e în stare să construiască prin toate astea suspansul, adică starea de așteptare a continuării. Căci cititorul continuă febril lectura fiindcă vrea să afle „ce s-a întâmplat mai departe”. Și Istoria se recunoaște pe sine ca poveste – încearcă să descopere ce a fost demult și ce urmări au întâmplările trecute.

Multe dintre discuțiile fierbinți și tensionate despre autonomia esteticului mi s-au părut inflamări fără suport real, pierderi din vedere ale unui adevăr axiomatic. Știm deja de la Maiorescu: „frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă.” Enunț în continuare adevărat (în limitele adevărurilor omenești, desigur, parțiale și remaniabile). Orice operă de artă care își merită numele ține de estetic chiar dacă gustul și detaliile accentuate de-a lungul secolelor s-au schimbat. Scurt – artă înseamnă frumos, estetic. Dar de adăugat imediat că nu exclusiv. Căci orice frază care iese din gura/mintea unui om, artist ori nu, conține o „ideologie”, un punct de vedere oricât de firav și uneori inconștient de sine. Ce pune în cuvinte e o interpretare a lumii, adică o potrivire, o tâlcuire, fie și prin intermediul unui rol, al unei măști; pe cont propriu ori mimetic, prin preluare mecanică și abulică de idei ale altora; la modă, într-un snobism generalizat, ori promițătoare de privilegii, dacă vin dinspre ideologii de partid ori de „gașcă”. Lumea și cuvintele despre ea, esteticul și ideologia nu pot înainta decât împletite și niciodată până la capăt „adevărate” fiindcă e veșnică pe lume nu doar schimbarea, ci și interpretarea, cea mai nestatornică manifestare umană, secondată de imaginație, cea mai liberă dintre trăsăturile omului.

Așadar, romanul nu poate fi între estetic și ideologie decât dacă traducem acel între prin țesătura complicatelor interdependențe ale celor două. Ele nu pot alcătui singure materia romanului, căci frumosul nu se poate dispensa de idei, credințe, opinii, el crește pe compostul acestora; iar acestea nu se pot lipsi de frumos dacă vor să fie convingătoare, să dea rod. Ne aflăm, așadar, pe o bandă a lui Möbius. Romanul înaintează deodată cu cele două fețe ale sale, fluturând în curenții epocii. Nu poate ieși în afara lor, e prins în vârtejul celor două rădăcini ale sale. Romanul e complicata, foșnitoarea, nestatornica imbricare a esteticului cu ideologia.

În spaţiul literaturii şi al receptării literaturii, acţionează nenumăraţi curenţi, fine linii de forţă, fluxuri ale interesului clipei istorice pentru o temă ori pentru un stil. Entropia estetică, definită ca„stare de dezordine, de repartizare întâmplătoare a elementelor din care ia naștere opera de artă prin intervenția creatoare a artistului”, funcționează la toate nivelurile. La noi, se lansează periodic semnale sumbre despre criza romanului, chiar dacă un inventar cronologic oricât de rapid va demonstra absența găurilor negre în universul literaturii. Romanul, fie el social, istoric, psihologic, de atmosferă, fantastic, chiar și erotic ori policier, scris la comandă politică ori dimpotrivă, gestionează  mereu, liber ori obligat, proporția celor două ingrediente de neînlocuit ale poveștii: esteticul și ideologicul. În sens larg, cu trimitere la societate, ori în sens restrâns, cu focus pe individ. Performanțele estetice depind, desigur, de talentul din dotarea scriitorului. Ideologicul, de pretențiile regimului vizavi de același scriitor și de mlădierea cu care se raportează el la acestea. Așa cum autorul nu poate alege să lipsească din cartea sa, el nu are nici libertatea de a se elibera fără riscuri de unul dintre cele două  componente. Excesul de ideologic e, însă, cel mai periculos pentru că el „trădează literatura”. Zice Marian Odangiu în cartea sa despre Romanul politic: „Encomiastic sau documentar, mai mult ori mai puţin dependent de ideologie, romanul politic trădează însă literatura”. Romanul cu teza prea la vedere nu mai e roman, ci, eventual, manifest politic, document de partid ori de „mișcare”. Aceasta e, de altminteri, carența unora dintre romanele postdecembriste – vor să se arate implicate, activiste, înrolate în lupta contra unor fantome artificial ținute în viață ale trecutului. Nefericitul concept de „est-etică” scuteşte rapid, superficial şi, deci, vinovat de obligaţia oricărei nuanţări şi exilează, o vreme, literatura unei bune bucăţi din Europa în zona ideologicului primar. Literatura scrutează normalitatea unor existenţe în condiţiile orei istorice, politice, sociale date. Literatura adevărată, nu încetez să cred, nu opune o teză altei teze. Ea vorbeşte despre omenesc în condiţiile orei sale istorice. Ficţiunea de bună calitate înregistrează, cu mijloacele sale specifice şi mereu nuanţabile, starea omului în lume.

Asumarea anume a Zeitgeist-ului în sensul de modă se întâmplă în cazuri flagrante de parvenitism, de căutare cu orice preţ a succesului şi de renunţare la adevărurile interioare pentru a fi „în rând cu lumea” – „bună”, adică „ajunsă”. Însă, cum a spus nu mai știu cine, „dacă te căsătoreşti cu zeitgeist-ul rămâi curând văduv!” Romancierul/Intelectualul nu respectă calendarul evenimentelor politice, nu se pliază automat, nu se supune, fiind prin definiţie rebel şi personalizat. Adesea, precede schimbările de sistem, le presimte, le chiar pregăteşte în subteran, dar nu e niciodată pregătit să ia frâiele în mână. Cum s-a spus, el cochetează cu politica, dar n-o cere de nevastă. Politicianul, soţ legitim, îşi ia libertatea de a călca strâmb, spre binele familiei, cu câte o damă de lux. Urzeala e subţire, alunecoasă, nu ţine până la capăt.

Ficțiunea e datoare să aibă sens, spre deosebire de realitate.„A trăi este cu necesitate a interpreta, a da lucrurilor un sens în raport cu noi înşine” (D.D. Roşca). Definiție, observam cu alt prilej, rimând doar în aparență neașteptat cu M-Teoria: în The Grand Design(Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow, 2010), se propunea o abordare numită „realism dependent de model” (model-dependent realism): „Creierele noastre interpretează semnalele transmise de organele de simţ realizând un model al lumii. Când acest model reuşeşte să explice evenimentele, tindem să-i atribuim […] calitatea de realitate ori adevăr absolut.” Adevărul interpretat e o necesitate. Ficţiunea se propune pe sine ca înlocuitor, organizează coerent realitatea haotică şi locuieşte o vreme această coerenţă fantasmatică. Alt nume al ficțiunii e existența verbalizată.

Interpretarea, niciodată definitivă, oricând remaniabilă – ca orice ipoteză – e singura cale de a spune ceva, orice, despre om şi lume. În cazul literaturii, Textul acceptă oricâte interpretări, fiecare lectură având şansă egală de a fi falsă sau adevărată, funcție de unghiul de vedere al evaluatorului. Obiectivitatea sa se însoţeşte cu subiectivitatea, într-un du-te-vino care e trăsătura fundamentală a fiinţei vorbitoare. Fineţea interpretărilor, armonia lor contracarează absenţa adevărurilor ultime şi se ivesc chiar din această absenţă. Fiindcă adevărul absolut rămâne un ideal, se avansează ficţiuni după ficţiuni care să-i ţină locul.

Spune Saramago: „În toate timpurile a existat mereu ceva sau cineva care să ne împingă și să ne conducă: cu promisiunile sale de eternitate, ne-a legănat și ne-a condus religia, cu îndoielnice guvernări ale prezentului și câteva idei imprecise despre viitor ne-au legănat ideile politice și au crezut că ne conduc […] Marile minciuni sunt primele care cred profund în înșelăciunile pe care le proclamă drept adevăruri”. În general vorbind şi cu nuanţe subiective asumate, nu pot considera politica decât, cel mult, un rău necesar şi neglijabil atâta vreme cât îţi cauţi echilibrul în tine, nu în afara ta. Arta (adică esteticul întrupat) şi politica (ideologicul înrolat pentru a dobândi Puterea) se pot înrudi doar prin apelul la cuvântul care minte frumos. Cu diferenţa uriaşă că scriitorul/intelectualul adevărat minte pentru a tenta feţe mai bune ale lumii, iar politicianul minte ca să câştige alegerile şi să se poată chivernisi, la putere fiind. Oricum, trebuie să fii naiv să crezi în posibilitatea unei orânduiri care să chiar ţină seama de ce cred gânditorii de meserie, dar nu-i deloc un motiv ca aceștia să nu mai gândească, lucid și critic. Și, mai ales, expresiv. Pentru mine, artistul/intelectualul e unul care gândeşte exclusiv după mintea lui şi funcţie de mărimea bibliotecii din spatele său. Politicianul e obligat să facă inevitabile compromisuri, să susţină, măcar din când în când, lucruri pe care nu le crede. Machiavelli, în descrierea lui Llosa, scandalizează fiindcă vede, dincolo de principii, obiective şi idealuri, adevărata substanţă a politicii: „manipulări, intrigi, apărarea unor interese meschine, calcul pur şi simplu”

Așadar, romanul se ivește și rezistă prin imbricarea esteticului cu ideologicul. Nu are altă cale.