„Bârlog” de scriitor. Pereți, ziduri, ferestre

Am scris adesea despre locuri și locuiri, despre relația scriitorului cu natura ori despre interioarele Tiffany pe care le descrie, apropriindu-și-le, în cărțile sale. Am reținut cuvintele lui Saramago cum că „lumea noastră exterioară” e, „în orice clipă şi împrejurare, un fel de prelungire a lumii noastre interioare şi la fel de variabilă atât una, cât și cealaltă.” Pentru polul cunoscător descris de Camil Petrescu, locuri sunt cele care acceptă un fondator, care, modelate după proiecte strict individuale şi orgolioase, devin blazoane ale unei interiorităţi bogate prin păstrarea unor elemente exterioare învestite cu funcţie menică – în sensul originar al termenului, de repaos armonic, stabilitate a relaţiei, echilibru şi adăpostire.

Am mai reținut și că, spre deosebire de cuibul ori vizuina animalului, casa omului e un spaţiu cu înţeles uman, nu doar biologic(Michael Paul Jones, Notes toward a Philosophy of Architectural Space, 2004). Ea apare ca încorporare/întrupare a memoriei şi speranţei, acestea ținând deopotrivă de neam, de familie, de individ. Forţa casei ca imagine poetică arată că semnificaţia ei e strâns legată de ceea ce înseamnă a fi om. Casa e loc de retragere, de adăpostire, dar şi de deschidere spre ceilalţi. Felul de a dura şi gândi propria casă spune multe despre fiinţa omenească, în istoria speciei, dar şi în cea a individului. Doamna T., personajul camilpetrescian, păstrează acasă un interior încărcat, cu o valoare sentimentală declarată: „Din interiorul acesta, care e viaţa mea, nu aş putea schimba niciodată nimic”. Eul întors spre sine îşi rezolvă preaplinul sufletesc în răsfrângeri asupra obiectelor din imediata apropiere. A te impregna în lucruri, a le transfera acestora semnalmentele interiorităţii tale înseamnă a creşte, proporţional, şansele durării dincolo de moarte. Am meditat asupra locuirii mai ales prin intermediul personajelor literare. M-a interesat ce fel de încăperi descriu scriitorii pentru a completa portretul unui personaj și cât de des spune ceva această descriere despre visul locuirii ideale al scriitorului însuși.

O carte tocmai apărută în Belgia, Murs d mages d écrivains. Dispositifs et gestes iconographiques (XIXe-XXIe siècle), Louvain, Presses Universitaires de Louvain, 2023, îmi sugerează o altă perspectivă. Autorii – Anne Reverseau, Jessica Desclaux, Marcela Scibiorska, Corentin Lahouste, în colaborare cu Pauline Basso și Andres Franco Harnache – se întreabă mai întâi de ce se înconjoară oamenii cu obiecte, cu imagini, de ce pereții caselor sunt împodobiți cu picturi, fotografii, ilustrate, toate un fel de „dispozitive iconografice” trimițând la sau conservând o istorie personală. Practica împodobirii e comună și foarte veche, de la picturile rupestre la, aș zice eu, horbota porților maramureșene. Dar întrebarea face un pas mai departe și cercetarea lor, literară și vizuală deopotrivă, încearcă să afle ce înseamnă decorarea într-un anume fel a locuinței (bârlogului/vizuinii) pentru un scriitor. Există vreo legătură între obiectele cu care se înconjoară și scriitura sa?

La sfârșitul secolului al XIX-lea (epoca frumoasă a înfloririi și îngemănării artelor), preajma scriitorilor, spun autorii, se încarcă de referințe picturale și de prezența concretă a imaginilor. Să fi fost vorba de o simplă decorare în pas cu moda sau aceste imagini influențau chiar gândirea estetică a scriitorilor? Care ar fi calea optimă de a păstra în case memoriale și muzee acești pereți de imagini semnificative, definitorii? Ce legătură există, dacă există, între faptul literar și gestul iconografic?

Nu am citit cartea (încă nu am primit-o), am văzut doar prezentarea ei pe internet. M-a atras numele lui Corentin Lahouste, pe care l-am pomenit nu de mult în legătură cu Marcel Moreau. Rețin deocamdată, ca relansator de gând, ideea generală și încerc să o aplic la scriitorii români. Oare s-ar putea identifica o tipologie pornind de la peretele cu imagini din casele lor? Cercetarea nu mi-e la îndemână. Despre casele scriitorilor știu câte ceva vizitând case memoriale și muzee, răsfoind albume cu interioare. Dar toate acestea sunt amenajate de mâini/minți străine pentru a furniza o idee despre viața scriitorului, despre locul nașterii cărților lui. Stau alături, cuminți, etichetate și ordonate, lucruri care nu e sigur că stăteau așa când scriitorul se afla în mijlocul lor. Sunt show-room-uri artificiale, aproape mute, care îți „vând” o imagine prelucrată, simplificată, chiar măsluită, fie și neintenționat. Mai degrabă simt căldura prezenței lui Eminescu în Singurătate („Cu perdelele lăsate, Şed la masa mea de brad, Focul pâlpâie în sobă, Iară eu pe gânduri cad”) decât în casa memorială, oricât de bine îngrijită. Tot astfel, mai clar mi-l imaginez pe Bacovia, înfioratul, din Te uită cum ninge decembre („Mai spune s-aducă jeratic/ Şi focul s-aud cum trosneşte.// Şi mână fotoliul spre sobă,/ La horn să ascult vijelia”). Am privit obiectele din casa Rebreanu de la Prislop ca pe niște exponate de muzeu, așezate în vitrină. Mai multe îmi spune mărturisirea sa că, la Maieru, scria noaptea, cu ferestrele deschise, ascultând Someșul. La fel, la Muzeul Goga de la Ciucea. Doar izolând mental exponatele am putut imagina în jurul lor gesturi ale celui de odinioară. Nici măcar o casă în care am fost oaspete când Ioana și Liviu Petrescu încă trăiau, deși excelent întreținută, nu mai poate păstra viața celor pentru care tablourile, biroul, vitrinele cu cărți însemnau obiecte ale memoriei personale, încărcate de sens.

Să ne înțelegem: e foarte bine că există aceste case-muzeu. Ba, nici nu sunt câte ar putea să fie pentru a conserva memoria unor creatori fără de care biografia noastră culturală ar fi mai firavă. Dar nu din ele pot descoperi o tipologie a locuirii împodobite personalizat. Opera rămâne o mai bună sursă de informare și deducție.

Fiindcă nu (mai) pot plănui un pelerinaj pe la casele lor și o privire indiscretă prin vreo fereastră deschisă (cum făceam în copilărie, încercând să descifrez viața celor dinăuntru), despre contemporani aș putea afla informații prețioase provocându-i cu un chestionar. În Rege și ocnaș. Din culisele scrisului (2007), Dora Pavel întreba și: Aveţi nevoie de un anumit mediu, context, spaţiu sau obiecte-fetiş în preajmă pentru a scrie sau creaţi în orice loc şi împrejurare?Răspunsurile sugerau deja o tipologie. Selectez câteva. Bianca Balotă, o specialistă a locuirii cu stil, mărturisea: „Da, am nevoie de interiorul meu, de obiectele mele, de masa mea de scris, de veioza mea, de o ordine perfectă în jur. Asta îmi dă liniştea sufletească, acea conştiinţă împăcată cu mine, conştiinţa că totul e în ordine aici, în viaţa mea reală, ca să pot trece dincolo, în cea imaginară”. Nicolae Balotă: „Îmi place mai mult să fiu în mijlocul cărţilor mele […] e bine să am în spate peretele acesta solid de cărţi”. Pe de altă parte, „îmi place ca încăperea în care mă aflu să aibă o deschidere, să pot privi undeva mai departe”. Livius Ciocârlie: „Cred că cel mai bine aş scrie într-o scoică sau într-un submarin, tocmai pentru că sentimentul de protecţie ar fi mai mare. Iar acasă, într-un spaţiu protejat, scriu, ca tot omul, la masă, în camera mea”. Gheorghe Crăciun: „În momentul în care am devenit un scriitor aşezat, adică un prozator, […] am simţit că eu nu pot să scriu decât în faţa unui zid alb, că nu vreau să văd nimic în faţa ochilor.” Florina Ilis: „Pe birou nu se află decât calculatorul. Nu am nevoie de alte obiecte, eventual de un caiet în care îmi scriu cu pixul câteva fraze sau cuvinte care îmi vin în minte”. Ion Bogdan Lefter: „Stau la masa mea de lucru, în camera mea de lucru, în faţa computerului, înconjurat de teancuri de hârtii şi de cărţi, de bilete şi bileţele cu note diverse, unele dintre ele colorate, lipite pe marginea monitorului sau a biroului, şi scriu. În rafturile de bibliotecă din spatele meu sunt alte cărţi, mai vechi, aşezate pe categorii, după cum am nevoie de ele şi după cum îmi sunt mai apropiate.” Ion Pop: „Prefer să scriu în camera mea, în care pe toţi pereţii sunt cărţi, în care este o anumită linişte […] Un fond muzical îmi place.”

Cum era de așteptat, decorul predilect e biblioteca – perete pluridimensional o numesc autorii cărții pomenite mai sus. M-aș putea gândi la acel aciti cărţile cu buricele degetelor. Zice Umberto Eco: „Biblioteca unei case nu este doar un loc în care sunt adunate cărţile: este şi un loc care le citeşte pentru noi”. Pentru scriitor, ea e lada cu unelte de care are nevoie. Cotoarele cărților aliniate pe rafturi sunt mici ferestre prietenoase, ochi care îl privesc într-un subtil joc al recunoașterii și complicității. La fel de expresive și plastice ca un tablou, ca un vitraliu. Liniştea dintr-o bibliotecă e înşelătoare. O ureche exersată poate desluşi murmurul şi petrecerea de vorbe. Biblioteca scriitorului poate fi una de familie, deja încărcată de apartenențe subtile, sau una care a crescut odată cu scriitorul închipuind contraforți pentru opera sa.

Găsesc detalii importante în ancheta despre casă/ acasă de anul trecut din România literară. Gabriel Chifu propune o definiție rezonând cu cea a lui Saramago, pomenit la începutul acestor divagări: „Eu nu aș identifica acasă cu locuința obișnuită, ci cu acea formă de locuire în care te simți tu însuți, protejat, cu acea formă de locuire care te reprezintă, căci este un spațiu cu care intri în rezonanță, o prelungire în afară a adevărului tău de adâncime”. Mai rețin câteva confesiuni. Adrian Alui Gheorghe: „acasă a fost locul în care am avut biblioteca proprie, cărțile pe care le-am adunat, în care m-am regăsit, care mi-au dat sentimentul că nu sunt atât de vulnerabil pe cât simțeam”. Gabriela Gheorghișor: „Garsoniera asta de 28 de metri pătrați, în care lucrurile vechi se strică întruna, a devenit nu doar casa mea de peste douăzeci de ani, ci și acasă. Deși e tot ce poate fi mai străin de noțiunea de lux, fiind mormântul meu de cărți, cum îmi place să-i spun ironic, ea reprezintă un cuib, un soi de cetate personală, o fortăreață.” Pentru Ion Cristofor acasa e „apartamentul în care locuiesc acum, plin de cărți (așezate într-o cumplită dezordine) și de tablouri dăruite de prietenii mei, pictorii”. Kocsis Francisko: „într-o seară când căutam linişte, am notat în fişierul meu de frânturi acest gând considerat atunci inspirat: Acasă e acolo unde se află cărţile mele.” Mihai Zamfir: „Acum, acasă este un loc foarte precis: este biroul la care stau și scriu, la care citesc. În spatele lui se află biblioteca, unde am cărțile cele mai importante. Am scaunul pe care stau când scriu și citesc. Micul univers familial, extrem de simplu și de modest care mă înconjoară”

Pe lângă bibliotecă, punct de fugă al tabloului din bârlogul de scriitor, ce anume mai aleg scriitorii de azi să păstreze aproape? Au cărțile în dulapuri închise, ordonate? Sau au teancuri de cărți pe podea, pe scaune și peste tot, într-o „rânduială” doar de ei știută? Câți au multe tablouri pe pereți? Sunt ele alese, primite, moștenite? Adună obiecte de artă prețioase, precum măsuța orientală de cafea a lui Rebreanu, sau mai degrabă pietre culese de pe te miri unde, crengi uscate răsucite, închipuind făpturi de basm ori de coșmar, butuci cu cioturi ca niște brațe retezate ținând loc de suport (cum mi se întâmplă mie)?

Dincolo de aceste întrebări de detaliu, rămâne întrebarea-studiu: toate aceste alegeri, tabieturi, obiecte colecționate lasă urme în scriitură ori sunt doar rame care nu interferează cu câmpul scriptural, ci îi dau margini ocrotitoare, hotare și hotărâre, cum ar zice Noica? De chestionat!