Biblioteci în amurg

De-o bună bucată de vreme, se aude un huruit amenințător, deocamdată subteran, aș zice, legat de soarta Cărții, a Bibliotecii, a Cititorului. Pe de-o parte, sunt înclinată să cred că multe dintre îngrijorări sunt mimetice – e straniu cât de repede prind din zbor, chiar și oameni cu capul pe umeri, orice alarmă, gata fiind să „lupte”, să plănuiască revolte și revoluții, cel mai adesea „din cuțite și pahară”, căci nu merg mai departe de iluzia că, iată, sunt în trend și nici nu fac efortul de a instrumenta pe îndelete situațiunea; pe de altă parte, se vede cu ochiul liber că ne aflăm într-o perioadă de rapide schimbări de atitudine și perspectivă în zona cu pricina. Veacul înaintează ca întotdeauna, doar că acum a prins o viteză cam nebunească, iar acomodările sunt mult mai greu de realizat. Nu mai funcționează argumentele, logice altminteri, că în epoci succesive cartea și-a tot schimbat suportul, iar instrumentele de scris au evoluat mereu, de la daltă la tastatură. Era digitală n-a mai avut nevoie de secole și milenii de progres oarecum lent. Ea nu mai lasă răgazul necesar asimilării noului, înaintează în galop hordic lăsând în urmă inadaptați. Nostalgiile, panica, derutele se aglomerează în durata vieții unui om, ba chiar a unei generații. Mașina de scris a prins rugină, manuscrisul (scris de mână!) e atins de un iremediabil crepuscul și devine piesă de muzeu (vezi isprava lui Ioan Pintea cu Amurgul manuscriselor și Nicolae Manolescu în rol principal la Casa colecțiilor și documentelor de patrimoniu), cărțile picotesc în librării și biblioteci visând la viața de odinioară. Toate astea înmulțesc luările de poziție și depozițiile în favoarea Cărții și a Literaturii.Deocamdată, la nivel declarativ și vag-sentimental. „N-avem de unde ști dacă vor dispărea cărțile, eliminate de noile tehnologii, dar, atâta vreme cât cărțile există, trebuie apărate. Nu reușesc să-mi imaginez vreun tip de umanism care să se poată lipsi de cărți. Literatura produce dorințe, revoltă, sensibilitate la diferențe. Cartea e indispensabilă. Și-apoi, sunt convins: cultura imaginii este, în esență, o cultură conformistă, atent controlată, supusă prea multor reguli. În schimb, literatura e libertate. Așa că da, cred că trebuie apărată până în pânzele albe.“ – spune Mario Vargas Llosa, într-un dialog cu Alessandro Baricco. Asigurările sunt înduioșător de patetice și inconsistente. Aproape un exercițiu de disperat placebo.

Acestei amenințări difuze i se datorează și apariția zecilor de cărți, eseuri, confesiuni, romane, pe tema bibliotecilor/librăriilor în amurg. Am vorbit altă dată despre Cititorul din peșteră al lui Rui Zink, despre Ultima librărie din Londra, de Madeline Martin, despre Istoria lecturii sau Biblioteca nopții, ale lui Alberto Manguel. Am fost de acord cu Umberto Eco: „Cartea este ca lingura, ciocanul, roata sau dalta…. Odată inventate, nu pot fi ameliorate în mod semnificativ. […] Poate că vor evolua elementele sale, poate că paginile nu vor mai fi din hârtie. Dar cartea va rămâne ceea ce este”. (Nu speraţi că veţi scăpa de cărți, convorbiri cu Jean-Claude Carrière moderate de Jean-Philippe de Tonnac). O raită pe internet poate arăta acest balans între puzderia de cărți care apar, unele vândute în tiraje de milioane de exemplare, și senzația tot mai acută a agoniei Cărții.

Când am scris despre Bârlogul de scriitor, într-un număr trecut din România literară, am reținut încântată amănuntul că punctul de fugă nu doar al casei, ci și al vieții de scriitor e biblioteca. Mă întrebam dacă toate alegerile de cărți de-a lungul unei vieți lasă urme în scriitură ori sunt doar rame care nu interferează cu câmpul scriptural, ci îi dau margini ocrotitoare. Răsfoind pe internet, am descoperit că nu sunt singura curioasă. Luiza Vasiliu adună pentru Scena9 200 de fotografii de biblioteci, în căutarea unor eventuale legături secrete cu portretul proprietarului lor. Ema Cojocaru mărturisește în Dilema că se află de ani de zile în căutarea unor detalii pentru rubrica eiBibliotecă de scriitor și că ideea sa n-a fost întâmpinată întotdeauna cu mare deschidere. Nu m-am mirat prea tare că Simona Sora ar fi spus într-un interviu că a refuzat invitația fiindcă „În continuare, cărțile mele sunt secretul meu. […]E o chestiune absolut intimă”. În Sfârşitul bibliotecii mele,Alberto Manguel vorbește și el despre biblioteca personală ca autobiografie, deci având nevoie deprivacy, ca orice lucru foarte intim: „Iubesc bibliotecile publice […]dar nu pot lucra fericit decât în propria mea bibliotecă, cu propriile mele cărţi sau mai degrabă cu acele cărţi despre care ştiu că sunt ale mele. Poate că e un soi de fidelitate ancestrală în asta, un fel de domesticitate zgârcită […]Biblioteca îmi era cochilie“. Pare și mai logică atunci metafora splendidă a lui Stephen Hawking: cărțile, literatura sunt adevăratul ADN al ființelor umane de astăzi. Bibliotecile lumii conțin informațiile acumulate de generații succesive de pământeni, ele sunt zestrea noastră, rezerva noastră de viitor: „Când întemeiezi biblioteci, pregăteşti hambare publice, strângi rezerve menite să preîntâmpine o iarnă a spiritului” (Marguerite Yourcenar);„Suntem singura specie de pe această planetă, din câte ştim noi, care a inventat o memorie comună care nu este depozitată nici în genele noastre, nici în creierele noastre. Depozitul acestei memorii se numeşte bibliotecă” (Carl Sagan). Biblioteca personală a scriitorului e selecția lui personalizată din toată memoria lumii, un fragment decupat pe potriva gustului său și a întrebărilor sale. E o imagine a creșterii sale în mijlocul cărților pe care le-a țesut în jurul său ca un vierme de mătase.

În cartea deja amintită, Jean-Claude Carrière pune o întrebare delicată: ce se întâmplă după moarte cu biblioteca ta clădită o viață întreagă și care vorbește despre scriitorul colecționar de cărți la fel de mult ca propriile cărți. Eco o dorește pe a sa donată neapărat întreagă – cu cărți în care crede și în care nu crede, dovadă a unui spirit contradictoriu –, unei biblioteci publice ori academice: „O colecţie de cărți este un act de ipsaţiune, solitar, și rar găsești oameni care îți pot împărtăși pasiunea. Dacă ai o colecţie de tablouri frumoase, oamenii vor veni să le admire. Dar nu vei găsi niciodată un ins pe care să-l intereseze cu adevărat colecţia ta de cărți vechi. Nimeni nu  înţelege de ce acorzi atâta importanţă unei cărțulii deloc atrăgătoare, și de ce ţi-au trebuit atâţia ani ca s-o găseşti”. Am reținut neliniștea sa fiindcă o aud mereu printre colegii crepusculari. Biblioteca ta a crescut o dată cu tine și nu ți-ai dori defel să moară o dată cu tine.

Nu voi vorbi despre istoria milenară a bibliotecilor, deși povestea lor e fascinantă. Nici despre marile biblioteci ale lumii, impresionante, impunătoare. Voi constata doar că era digitală le readuce la condiția de depozit-muzeu de la începuturi. Primele biblioteci din Mesopotamia, cu tăblițe de lut, aveau rostul unor arhive. Biblioteca fondată de Traianîn anul 100 e.n. a avut și rolul de Arhivă Publică a Romei. Odată cu fondarea universităților din secolul al XI-lea, pe lângă ele încep să fie constituite și biblioteci care împrumută carte.Fiind rare și scumpe, cărțile erau legate de pupitrele din sala de lectură. Cred că bibliotecile cu vitrină, încuiate cu cheia, țineau de aceste vremuri de carte rară, de preț. Rafturile deschise de astăzi sunt și o probă a înmulțirii cărților și a scăderii valorii lor comerciale. Digitalizate, cărțile sunt azi citite pe monitor, pe tabletă, obiectul carte cu mirosul și foșnetul lui inconfundabil e tot mai mult o amintire. Cărțile sunt dublate oarecum holografic precum marile comori din muzee. Sălile de lectură sunt frecventate mai ales ca locuri cu atmosferă și răcoare, ca spații publice privilegiate, nu neapărat ca loc de întâlnire cu Cartea.

Deși nu-mi pierd încrederea în destinul Cărții, mă bântuie tot mai des nostalgii, melancolii și înfiorări de teamă. În anii din urmă, mi s-a întâmplat să mă opresc împietrită lângă un morman de cărți aruncate lângă un tomberon plin de gunoaie revărsate. De pildă, toată colecția Romanul secolului XX a Editurii Univers, sau, altă dată, Biblioteca de artă a Editurii Meridiane. Un moștenitor care „nu le avea cu cititul” s-a descotorosit de ele rapid. Nici să le ducă vreunui anticariat nu i-a trecut prin minte. Îmi amintesc cu câtă înfrigurare așteptam cărțile astea, apelând uneori la „pile” pentru a le procura. Nu am seninătatea lui Robert Șerban care vede în ducerea cărților vechi în pungi de plastic la tomberoane un gest de ocrotire, asigurarea unui culcuș, a unui destin pentru cărțile lepădate. Când se vând la licitație depozite abandonate, cumpărătorii strâmbă din nas dacă dau peste unul plin de cutii cu cărți: hârțoage, terfeloage, deci gunoaie. Niște turiști, trecând pe lângă marele anticariat-librărie al lui Shaun Bythel (Confesiunile unui librar, Pandora, 2023), strâmbă din nas: aici nu avem de ce intra, sunt doar cărți. Librarul celui mai mare anticariat din Scoția ironizează și moda de a vinde, alături de cărți, tot felul de lucruri care să atragă mușteriii, „bomboane de tuse, aspirină, murături” (cum zice Augustus Muir în The Intimate thoughts of John Baxter, Bookseller, folosit ca moto la fiecare capitol). Cartea lui oferă o oglindă foarte vie a destinului cărții în zilele noastre. Vinde cărți de toate soiurile, apelează și la vânzări online, găzduiește întâlniri de scriitori ori de librari, înregistrează preferințe și obtuzități, vorbește despre vremuri de odinioară, citește cărți foarte bune. Fiecare zi e înregistrată cu număr de cititori, cărți vândute, cititori cu gusturi, excentricități, fasoane. Multe cărți ajung la reciclare, și nu toate merită regrete, maculatura a invadat lumea. Chiar dacă nu e o afacere bănoasă, impresia e de forfotă, de viață. Semnele amurgului sunt contracarate de cititori pasionați și librari dăruiți. Nu mai trăim în epoca „bibliotecilor de împrumut”, „nici măcar a bibliotecilor de orice fel”. „Mirosul, atmosfera și interacțiunea umană” din librăriile tradiționale au dispărut, iar Shaun visează o tehnologie care să le readucă în viața cititorilor. Întristată că au dispărut cam jumătate dintre bibliotecile comunale din România, abia de găsesc o consolare în vestea că jumătate din bibliotecile și librăriile Scoției au dispărut și ele. Pun paie pe foc și multe știri de pe facebook cu librării care își lichidează stocul. În fiecare zi, numeri noile, multe apariții editoriale, admiri evenimente create în jurul Cărții și te înfiori la veștile despre un nou simptom îngrijorător. Amurgul bibliotecilor e spuzit de semne ale unor zori promițători. Oare?

O paranteză. Statistica ne spune că, dintotdeauna, femeile au citit mai mult, asta fiindcă le era hărăzită viaţa de interior, în bătăliile publice angajându-se bărbatul. Instruirea le putea creşte „preţul” o dată cu trecerea de sub tutela părintească sub una maritală. În secolul 17, zestrea fetelor enumeră şi cărţi, promiţând, indirect, competenţă intelectuală în secondarea soţului şi în educarea progeniturilor. Lectura era de identificare fiindcă femeii i se cerea să corespundă, în vreme ce bărbatul putea să fie, pur şi simplu. În România literară, Henry Gee, autor al unei istorii a vieții pe Pământ, îi spune lui Cristian Pătrășconiu că progresul din ultimul secol al omenirii se datorează în mare parte emancipării femeii, viața devenind astfel „agreabilă sau suportabilă”. Cititoarele au putut să folosească spre binele tuturor cele citite? De meditat.

La anticariatul lui Shaun Bythel, se așază în calea trecătorilor panouri reclamă. Pe unul scrie: „Banii nu pot cumpăra fericirea, dar pot cumpăra cărți (ceea ce, practic, e același lucru)”.

Apărut în România literară 31/2023