„Și tare-i târziu”

Bacovia

Îmi vine în minte o veche povestioară parabolă, ilustrată cu o linie retro a desenului: X a urcat să repare àcele marelui orologiu din turn. Piciorul i‑a alunecat, iar X a căzut din spaţiu în timp.Pripit, ești gata să te „contrezi”. Cadranul e timpul, știm prea bine, iar X cade în spațiu, pe pământ! Apoi îți iei seama, rușinat, cu un fior. Nu, àcele ceasornicului sunt spațiu, concret, pipăibil. Căderea e în timp, căci moartea e socoteala finală a timpului pe care îl avem: „Important e faptul că Timpul nostru, așa zis al Vieții, e un Timp al Morții” (Mircea Eliade).Despre căderea cu pricina scandează înfiorat poezia: „Mai întâi dispar cifrele, / în timp ce limbile pipăie / Greoaie şi oarbe cadranul, / Nevenindu-le să creadă / Că nu mai au ce arăta. /…/ Vâslesc haotic prin aer / Nereuşind să arate nici măcar / Sfârşitul lumii” (Ana Blandiana).

Am aflat de-a lungul anilor că, în cazul morţii, al timpului, al limbii, cunoaşterea e cumva pre-ontologică, lăsând neexplicate lucrurile pe care toată lumea le ştie; dacă nu e întrebată despre ele. Sunt încă perfect valabile confesiunile Sfântului Augustin, frecvent citate drept consolare că ignoranța e generalizată: „Aşadar, ce este timpul? Dacă nimeni nu încearcă să afle asta de la mine, ştiu; dacă însă aş vrea să explic noţiunea cuiva care mă întreabă, nu ştiu […] Deci, în ce fel există aceste două categorii temporale – trecutul şi viitorul – de vreme ce trecutul nu mai este, şi nici viitorul nu există încă?” (Confesiuni, Humanitas, 1998). Într-un fel, Timpul e și el un rest, de felul celui descris de Alexander Baumgarten: „Nimic mai izbitor pentru mintea mea decât să gândesc restul. Pus înaintea minţii, el nu îmi apare niciodată întreg, ca să îl arăt. De îndată ce încerc să îl definesc, mereu ceva rămâne în afara gândirii înseşi, poate tocmai ca să o lase să fie gândire” (Restul ca problemă a filosofiei, 2021). Timpul ca întreținător al gândului activ. În cartea sa Acum. Fizica timpului (Humanitas, 2019), Richard Muller încearcă definirea lui acum recunoscând imediat că„Semnificația lui acum e doar unul dintre numeroasele mistere ale acelui ciudat fenomen pe care îl numim timp. Este remarcabil că înțelegem atât de mult despre timp, mai ales straniile și contraintuitivele aspecte legate de teoria relativității a lui Einstein, dar e remarcabil și că înțelegem atât de puțin despre aspectele fundamentale ale timpului – ce este și care e raportul lui cu realitatea”. Între „vreme trece” și „vreme vine”, e un acum suspendat care alunecă printre gânduri, rebel. Un soi de punte virtuală, aș zice, care leagă fără să-și lase la vedere nodurile.

Cunoașterea științifică poate număra, cântări, delimita, dar rămâne mereu un rest care ține de ceea ce Kant numea „constituţia subiectivă a simţirii noastre”. Căci timpul meu nu seamănă cu al celuilalt. Ce înțeleg eu prin acum nu are mijloacele pentru a se compara de-adevăratelea cu ceea ce înțelege celălalt. Muller se întreabă dacă ceea ce el numește albastru e identic cu albastrul văzut de celălalt. În copilărie deja îmi doream să pot vedea cu ochii celuilalt ce vede el, căci eram aproape sigură că nici culorile, nici formele nu sunt aceleași pentru toată lumea. Era un gând aiuritor, care nu a devenit mai așezat cu trecerea anilor. Am rămas cu bănuiala că nimic nu poți împărtăși cu adevărat, că, da, suntem alăturare de singurătăți obsedate de organizări sociale, acestea mereu sortite eșecului. Poţi marca/însemna un loc, nu un timp al tău. Locul suportă proprietari, oricât de vremelnici şi superficiali, dar timpul, nu. Timpul subiectiv e o simplă culoare a trecerii, pe care n-o pot descrie şi nici înregistra ca proprietate. Deşi numit în termeni ai proprietăţii – am/n-am timp să/pentru a –, timpul nu se lasă avut decât sub forma memoriei, a urmelor pe care trecerea prin locuri şi vârste le lasă; un fel de neutrino. Timpul trecut, singurul oarecum consistent, are o consistenţă indirectă, el nu e nicăieri altundeva decât în aceste urme – de faceri/făcuturi şi trăiri/trăituri. Timpul e un container inefabil, aparent generos, dar de o nepăsare față de oameni adesea verbalizată. El macină necruțător clipă după clipă (vulnerant omnia, ultima necat), zboară, fuge ireparabil, câteodată stă în loc lăsându-ne să pipăim derutaţi, cumva fără el, ca orbeţii, pasul următor, alteori pare să ne lase în urmă, chiar dacă ia cu el părţi din noi.

Eminescu încerca o descriere metaforică – „Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă” – apropiată de cea a contemporanului său Henri Bergson (Materie și memorie): „Starea mea de suflet, înaintând pe calea timpului, se umflă necontenit de durata pe care o adună; face, ca să spunem aşa, bulgăre de zăpadă cu ea însăşi.” Timpul, mai spune Bergson, e stofa rezistentă şi substanţială a vieţii psihologice: „Căci durata noastră nu este un moment care înlocuieşte alt moment […] ci progresul continuu al trecutului care roade viitorul şi se umflă înaintând”.

Deşi fizicienii vorbesc astăzi despre spațiu-timp, ca „încăpere” cu patru dimensiuni a existenței umane, spațiul e resimțit mai ocrotitor, mai familiar decât timpul, căci acceptă modelări vizibile din partea oamenilor. Pentru Vladimir Jankélévitch (Ireversibilul şi nostalgia),ireversibilul este însăşi temporalitatea. În spaţiu, omul se duce şi se întoarce, mişcarea e preţioasă, fără îndoială, şi confundată cu libertatea, căci compensează prin deplasare finitudinea. În era carrefour-ului, îţi spui c-o poţi lua în orice parte, că toate drumurile îţi sunt la îndemână, că libertatea ta e totală. Dar ştii, în sinea ta adâncă şi dez-încântată, că toate drumurile, oricât de multe şi încrucişate, sunt fundături. Ai iluzia stăpânirii spaţiului şi locului şi îţi alunecă printre degete timpul. Importanţa spaţiului pentru conceptualizarea lumii se verifică și prin utilizarea, în majoritatea limbilor lumii, a unor cuvinte legate de spaţiu pentru a preciza aspecte ale unor domenii diferite. Astfel, timpul însuși e lung sau scurt, există un viitor apropiat, un trecut îndepărtat.

Timpul e unul şi încăpem cu toţii simultan în el – doar locul poate fi „ocupat” de un altul, nu şi timpul. Nenumărate expresii dau de gol dorinţa secretă de a ni-l apropria, de a-l lua în stăpânire personalizat, dar ştim că stăpânirea noastră asupra zilelor e extrem de fragilă, iar ele curg nepăsător pe deasupra noastră, lăsând, de-a valma, urme ale trecerii. Timpul „pasă”, fără să-i și pese. De remarcat că temporalitate, timp, durată sunt termeni mai puţin resimţiţi ca distincţi de diversele limbi, chiar dacă un examen mai amănunţit al expresiilor idiomatice ar arăta imperfecţiunea bogată a sinonimiei dintre timp/vreme/durată, ceas/oră, clipă/moment/secundă.Veziuimitorul înainte românesc, care spune deodată despre spaţiul din faţa ta şi despre timpul din urmă-ți.

Chiar dacă orice poveste se petrece în timp şi generează timp, ea dă iluzia întemeierii unui spaţiu securizant, unui loc de aşezat tabăra vremelniciei (vezi Hanu Ancuței). În cartea sa despre timp, Ciprian Mihali (Anarhia sensului. O fenomenologie a timpului cotidian, 2001) observă că „timpul vieţii de zi cu zi e deopotrivă trăit şi povestit, este trăit fiind povestit şi invers”, e, cu alte cuvinte, interpretare. „...Pot doar să spun poveşti, nota Jung în jurnal.Nu se pune problema dacă sunt adevărate. Întrebarea este numai: e aceasta povestea mea, adevărul meu?” Ficțiunea e mereu mai tare și ea poate pune ordine și logică în lume. În matematică a fost nevoie de născocirea ficțiunii lui 0 (zero) pentru ca lucrurile să se așeze și să încropească o poveste lizibilă. În Cu ochii deschişi, Marguerite Yourcenar scrie: „Când iubeşti viaţa, iubeşti trecutul fiindcă acesta este prezentul aşa cum a supravieţuit el în amintirea oamenilor”.

Încă de la Platon se face distincția între un timp care poate fi înțeles și unul care poate fi simțit. Poeții sunt simțitori ai timpului, pe care îl descriu în metafore tatonante, provizorii, deschizând o fantă îngustă spre înțelegere. Fiind frumoase – o spun şi cosmologii și mi se pare reconfortant că cred așa –, metaforele sunt obligatoriu şi adevărate (Se non è vero, è molto ben trovato, vorba lui Giordano Bruno). Câteva exemple, aici. Poemul Pahar al lui Ion Mureșane istoria pe scurt a Timpului poeziei. Paharul funcţionează ca excelent succedaneu al găurii negre care soarbe totul în vârtejul ei (îmi vine în minte Botticelli – La mappa dell’Inferno, un fel de pahar învârtejit şi ea, sorbindu-te în adânc). Poemul şi viaţa sunt ambele hulpave şi implacabile. Pe lespedea de piatră din fundul paharului, irizată cu vinişoare roşii, e dihania pândind după colţ a morţii. Poemul „cu umbră“ al lui Aurel Pantea nu se scrie, ci se smulge din vacarmul semnelor sfârşitului, coborând în vârtej spre înţelesuri ultime, în căderi de neoprit: „timpul devine vizibil / şi apare chipul pur al absenţei” şi „cineva aşteaptă să cazi”. Grete Tartler înaintează răbdător şi tenace prin ani, înregistrând calm şi înfiorat, deopotrivă, avertismentele timpului: „poate-avem timp de lucruri esenţiale şi fleacuri, / dar poate / nu mai avem acest timp”; „O, ce iluzie, că ai putea împlini / cercul mai înainte ca el / să se împlinească singur.” Nicolae Prelipceanu comentează pe muchie de cuțit trecerea, cu știuta ironie ludic-sfătoasă: „Mi s-a spus că voi putea pleca / cel mai târziu la sfârşitul vieţii mele / şi am început să întreb / în dreapta şi-n stânga / dacă nu e prea devreme / Prea devreme dragul meu / nu e niciodată / mi s-a răspuns / prea târziu se mai întâmplă / uneori să fie / Prea devreme dragul meu / nu e niciodată”; „aştepţi/ ca vântul/ să întoarcă singur / ultima foaie”. În poemele lui Gabriel Chifu, chiar vârtejul are mai multe culoare de timp şi spaţiu, mai multe chei posibile. În „casa de întuneric” sunt inventariate căderi şi primejdii. Şi „dispărem toţi în gura căscată a monstrului abstract. / în punga cu vacuum. în trapa timpului. / în gheena cu întuneric desăvârşit / unde nicicând n-a pătruns nicio rază”. Dinu Flămând parează, glumind galben:„dacă noi nu suntem decât un nod sau altul / pe firul timpului, / ghici, ghicitoarea mea: cine vine să ne deznoade?” Aurel Rău sărbătorește vârsta prelungă: „în loc să vină somnul şi să dorm, / Vine un dor de timp, enorm, inform”. „O, între stele / E atâta timp degeaba”, exclamă Sorescu.

În Hruba şi pendulul, proza lui Edgar Allan Poe, căderea în leşin seamănă cu o rotire şi are vuietul unei roţi de moară – căci timpul macină vieţi ca un vrednic şi neobosit morar. Pendulul, coborât încetul cu încetul, măsoară implacabil zilele rămase. Osânda e chiar ştiinţa morţii: cel legat fedeleş sub tăişul coborâtor poate socoti cât mai are de trăit. E semnificativ că pendulul se opreşte când, de spaimă, condamnatul are o secvenţă de leşin. Timpul nu trece ameninţător decât când privirea şi mintea sunt aţintite asupra lui. Sub ameninţare, trupul şi mintea sunt febrile, trăiesc deplin şi caută soluţii. Camil Petrescu știe și el că Timpul, ca să treacă, are nevoie de intervenţia decisă a gândului. Efectul este nu cel al nemuririi, ci acela al dăinuirii prin devenire. Nu o nemurire „împăiată”, inconştientă de sine, ci o nemurire dobândită, o existenţă ca-şi-cum. Vagi îndoieli –„Dar dacă pierd timpul meu unic???” (Note zilnice) – sunt copleşite de un soi de bucurie maximă, descrisă de un Bergson ca mirare de a fi. E o înaintare triumfală spre moarte a gândului febril şi orgolios care umileşte moartea însăşi. Încercări succesive rotunjesc eul, îl aşează în cercul rotitor al trecerilor prin care se poate rămâne (Constantin Noica deriva încercarea de la punerea în cerc, împlinitoare). „Dar gându-i robul vieţii,/ Iar viaţa e paiaţa timpului/ Şi timpul, care e măsura lumii,/ Se va curma cândva” (Shakespeare). Timpul însuşi ca durare e, pentru om, şi îndurare, adică suferinţă care lasă urme. Em. Lévinas vorbeşte despre moarte ca răbdare a timpului mizând pe ambiguitatea aceasta bogată. Pe un soi de îngăduinţă acordată omului, timpul consumându-l lent, treptat, într-o înaintare pas cu pas a morţii prin viaţă până la moartea întreagă a trupului şi minţii. Dar şi pe participarea omului, care suportă timpul, îl rabdă, îi acceptă condiţiile. Viaţa e, în cele din urmă, un contract, un pact cu timpul.

Considerat „aproape o obsesie intelectuală“ (John Michon), fenomen psihologic misterios, o problemă mai degrabă de lingvistică, după unii, decât de fizică, Timpul rămâne în continuare o „enigmă nesplicată”. Ce este timpul? După Richard Feynman „it s how long we wait. It can probably not be defined any further. It is important how we measure it”. Mai e mult de gândit asupra timpului, revoluția lui Einstein nu s-a încheiat, crede Paul Davies (About Time: Einstein s Unfinished Revolution). Chem un ultim martor – Emil Cioran cu nuanțele pe care le deslușește între căderea în timp și căderea din timp, deci din Istorie –, lăsând întrebarea deschisă și loc pentru alte divagări.

Apărut în România literară 44/2022