În Anuarul şaptesprezece şi optsprezece al Institutului pentru limba română (seminarul românesc) din Leipzig, anuar editat de profesorul Gustav Weigand, apărea, în 1911, prima teză de doctorat despre Caragiale. Autorul – Horia Petra-Petrescu (1884–1962), scriitor de oarecare talent, cu studii la Braşov, Budapesta şi Viena. Se pare (vezi prefaţa lui Ioan Derşidan la ediţia bilingvă a tezei, I.L. Caragiale, Leben und Werke/Viaţa şi opera, 2004) că însuşi Caragiale, pe care corespondenţa îl arată apropiat de Weigand, a asistat la susţinerea tezei. În lucrare, piesele de teatru ale lui Caragiale sunt considerate „miezul tare al literaturii române”. Au fost scrise „în vâltoarea luptelor politico-sociale ale epocii”, chiar dacă, precizează H.P.-P., Caragiale pare să fi scris „comedie de dragul comediei”. Doctorandul comentează, concis şi didactic, ironia, pesimismul, „seriozitatea amară”, „spiritul incitant”, „nucleul psihologic” al schiţelor, „conflictul intern, de voinţă” al Anei, spiritul teatral, cauzele scepticismului lui Caragiale. La tot pasul, observaţii de năucitoare actualitate despre societatea românească, dar şi o la fel de năucitoare opacitate a lui H.P.-P./a epocii sale privind rezistenţa în timp a operei caragialiene. Autorul se dovedea de două ori naiv: credea că societatea românească se va schimba curând şi radical, tarele fiindu-i trecătoare, simple boli ale copilăriei, iar Caragiale nu se va schimba, fiind iremediabil datat, şi, prin urmare, opera sa nu va dura. Iată câteva fragmente din Concluziile tezei: „În viitor, comediile lui Caragiale vor fi citite şi ca ilustrări ale situaţiei României (cu siguranţă că aceste comedii nu au o valoare perenă; chiar autorul spune: «Principalul este că au trăit; nu contează însă cât»). Comediile vor păli cu timpul. Aluziile nu mai sunt înţelese corect, pentru că situaţia se schimbă”. Dar „Un repertoriu românesc nu poate fi luat în considerare în afara pieselor de teatru ale lui Caragiale. Scrierile lui Caragiale dovedesc, în afara spiritului ascuţit de observaţie, o dibăcie stilistică unică în literatura română. Ca stilist, este unul dintre cei mai buni.”

Valabilitatea seculară a lui Caragiale vine, totuşi, nu neapărat şi exclusiv din încremenirea românească într-un tipar anacronic, ci din capacitatea de a vedea caracterial, adică apăsat caricatural. Ochiul său descoperă în jur şi reţine ceea ce este tipic uman şi repetabil. Decorul de epocă e simplu decor. Datat, fireşte, însă nu contează, căci se vede/rămâne/durează doar accentul omenesc. Deşi nu au numele trăsăturii, ca la Molière, de pildă, adică nu-s avarul sau mizantropul, personajele caragialiene trimit anume la un simptom etern omenesc şi-l îngroaşă râzând. Carnavalul lumii, în sensul foarte larg de teatru cu măşti nenumărate, reproduce nu o epocă, ci gesturi, ticuri, relaţii omeneşti neschimbate de secole. Extrem omenească şi inevitabilă, masca poate fi şi disimulatoare. Ea nu acoperă fără rest un tip, o figură. Nu întâmplător s-a vorbit despre prefăcuta prostie a Efimiţei ori despre naivitatea interesată şi vicleană a lui Trahanache. Râsul lui Caragiale nu e nici sarcastic şi necruţător, nici indiferent. E, pur şi simplu, lucid. Vede limpede şi fără amăgiri semnul distinctiv al firilor (în sensul de „moduri de a fi”) şi se amuză (galben) inventariindu-le. Trăsătura încondeiată nu e proprietate obligatoriu etnică.

Să punem faţă în faţă două tipuri umane de aproximativ aceeaşi „vârstă” literară: Mitică şi„omul gospodar”. Eroul lui Creangă iese la drumul mare cu siguranţa celui care ştie că are unde se întoarce. El se află în continuu progres, fiecare „pătăranie” e un câştig, e acel inutil pregătind marele util descris de un D.D. Roşca). Se luminează, se deşteaptă, adaugă nuanţe inedite unui fond moştenit care îi conferă siguranţă, încredere, voie bună. La Caragiale, Lache, Mache, Mitică însuşi sunt fiinţe captive, oprite într-o iluzie întreţinută cu o candoare aproape inumană, acea „candoare în bine şi rău” observată de Paul Zarifopol. Dintr-o carenţă flagrantă de libertate intelectuală, eroul caragialesc este un simulant căzut în perplexitate gureşă. „Voi progresul cu orice preţ!” e marca acestui ins golit de sine prin ne-cunoaştere. Dacă Dănilă Prepeleac, omul „pe dos” al lui Creangă, după multă „trudă şi buimăceală” prinde în minte, Cănuţă, omul sucit, e un exemplar tragic. Într-o lume de suprafeţe cameleonice, el mai păstrează un sâmbure de personalitate care-i va fi fatal –  umbră de om natural rătăcit în jungla oamenilor sociali, caz tipic de inadecvare. Nu-i sunt la îndemână „şmichiriile” minţii omeneşti, gen Dănilă Prepeleac, şi nu are nici imponderabilitatea unui Mitică. E omul cu rădăcinile retezate care n-a deprins încă „arta plutirii”.

Printre filele rămase pe masa de lucru a lui Ion Creangă se află şi următoarea însemnare: „În toate zilele sunt sfinţi, dar nopţile sunt ale noastre”. „Sfinţii zilelor” sunt respectaţi de „omul gospodar” al lui Creangă. El îşi vede de „trebi”, omagiază tradiţia paremiologic, se făleşte, în enumerări sfătoase, cu rosturile sale diurne. Dar face parte dreaptă şi feţei sale nocturne, libere, gratuite. Face năzdrăvănii, iese în calea pătăraniilor de tot soiul, ficţionează în voia unui verb care nesocoteşte temporar proverbul. Fluxul şi refluxul, regresiunea şi progresiunea constituie mişcarea tipică a eroilor lui Creangă, care iubesc gâlceava, neodihna creatoare. La Caragiale, scandalul e anonim şi necreator. Tot ce se întâmplă în momente e de o circularitate ameţitoare, un fel de vârtej al răului diurn din care, oricât ar lâncezi în aşteptarea celuilalt, eroul nu poate ieşi. El e într-o continuă „forfotă” cu nişte amici, nu are timp să se contemple, obsedat cum e de a conserva o aparenţă – mecanic proclamata sa „onoare” şi „respectabilitatea” care, „mă-nţelegi”, dacă „te pretinzi...” Dacă omul lui Creangă aleargă toată ziulica „după trebi”, al lui Caragiale este cel care „am, n-am treabă, la unsprezece trecute fix...” Omul gospodar este unul aşezat, cu atâta temei, încât îşi poate îngădui oricâte drumuri fără să se rătăcească. La Caragiale, mutatul însuşi e o imitaţie, o altă manifestare a ne-aşezării încremenite. „Omul gospodar” se supune unor legi eterne, slujbaşul lui Caragiale e servitorul umil al capriciilor sociale. Eroul lui Creangă, omul natural, a participat şi el şi participă în continuare la întemeierea legilor, al lui Caragiale, nu. El nu e deopotrivă făptuitor şi rostitor al lumii. Cum bine observa Vasile Fanache (vezi Caragiale, 1984), „lumea de sus tace şi decide. Dedesubtul ei, o altă lume vorbeşte la nesfârşit, pune ţara la cale, înotând în oceanul pălăvrăgelii”. Colportor de ştiri, Mitică este informat despre tot ce se întâmplă în afară, atras mereu în dezbateri sterile, care nu-l privesc nicidecum pe el ca fiinţă unică. Ele nu schimbă şi nici nu scutură (etimologic) nimic. Decât, cel mult, monotonia lenoasă a zilei. Îşi ajung, sunt un înlocuitor perfect şi comod al faptei şi înfăptuirii. Privirea aţintită, ochiul întors înăuntru sunt o raritate. Avalanşa informaţională abia de mai poate fi colportată, necum digerată, prelucrată, folosită pentru creşteri interioare. Spiritul gregar e alimentat de „lumea de sus”, tot mai ocultă pentru omul de rând pe măsură ce se îngrămădesc ştirile despre ea. „Pentru a şti ce este bine şi ce este rău trebuie să pătrunzi în propria ta fiinţă, să descoperi sursa binelui şi a răului” (Anton Dumitriu în Homo universalis). Eroii lui Caragiale şi urmaşii lor perfecţionaţi în vid de astăzi nu au acest răgaz. Un complot uriaş împotriva fiinţei o păstrează pe hotarul indecis al tuturor posibilităţilor. Când, în nuvele, se testează rezistenţa lor la o singură posibilitate care să le fie proprie şi să-i fortifice interior, ei eşuează. Individul cu tainele lui sufleteşti e o utopie. Sunt reale măştile proliferând colorat şi limbut într-o risipire de energie tragi-comică. E mult mai mult aici decât „sufletul nostru volubil” (G. Călinescu). E o veritabilă criză a limbajului. Cuvântul nu mai e „adăpost al fiinţei”, ca la Creangă ori la Sadoveanu, să zicem. Personajul, suspendat într-o ţesătură socială mereu arbitrară şi tot atât de implacabilă din perspectiva sa, e o insectă captivă mimând libertatea şi progresul cu un sârg gălăgios care asurzeşte fiinţa spre interior. Omul lui Creangă e un cetăţean autentic, al lui Caragiale e, cel mult, cetăţean turmentat. Cuvântul – pierzanie a fiinţei. Omul i-a descoperit libertatea, „variaţiunile” infinite, surogat amăgitor al bogăţiei, şi îi ignoră magia, forţa.

„Mitică” nu vorbeşte despre moarte. El este nemuritorul, trăind imponderabil în „afacerea” cotidiană. Moartea sa e tic verbal: „ţato, mor”, „să moară mama?” „parol! să mă-ngropi!” „Ei, fugi că mor!” „Fac(e) băşici pe tălpi umblând toată ziua gură-cască, şi seara cad(e) mort (s.m.) de oboseală.” Scena dintre Chiriac şi Veta pe tema morţii (Chiriac: „... care va să zică să mor, ai?” Veta: „Ei, bine ar fi să poată muri omul când vrea; dar... nu moare nimeni din asta!” etc. etc.) e mimetică, fără fior, stridentă. Stereotipie verbală, periferică şi fără ţintă. Cei doi joacă abulic o scenă kitsch şi se iau în serios în limitele imitaţiei duse până la capăt. Se imită ameninţarea cu moartea şi se imită, mecanic, şi eficienţa ei. Veta şi Chiriac, ca fiinţe gânditoare, ca persoane, lipsesc din scena aparent dramatică. Se înfruntă două roluri. Atât. Fiorul muritudinii nu-şi fâlfâie aripa prin preajmă. Tot aşa cum principiul enunţat cu emfază de Rică Venturiano: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm”, e deviat dintr-o spaimă obscură, semn al unei precauţii în alb, nicidecum un „spirit”. Pe „Mitică”, nici într-un slogan electoral moartea nu-l poate viza. El, ca fiinţă auto-reflexivă, nu e niciodată acasă „dacă l-o căuta cineva”. Chiar dacă acel cineva e gândul morţii. Gândirea magică nu-i este la îndemână. Îl vizitează, schematică şi improvizată, doar gândirea pragmatică.