întrebare (revista Luceafărul de dimineaţă):

Dumneavoastră personal, literar, teatral şi omeneşte, ce NU vă place la I.L. Caragiale?

De acord, o discuţie e, în sine, un elogiu. Fiindcă presupune o re-citire în contexte – generale şi personale – schimbate. Veacul a înaintat, instrumentarul critic s-a îmbogăţit, pretenţiile cititorului s-au subţiat (şi în bine, şi în rău!). O adevărată lectură nouă se fereşte de înălţarea de statui cu totul şi cu totul de aur ori de sanctificări năuce, dar şi de datul de pământ, în termeni şi atitudini de joasă marginale. Lectura ta îl poate întoarce pe toate feţele pe Eminescu, de pildă, îşi poate proba liber fineţea şi perspicacitatea analitică, dar ea va fi obligatoriu argumentată în vecinătatea complexă a textului şi contextului operei. Să spui că nu eşti fan al cutărui mare scriitor ori că îl simţi ca pe un cadavru din debara nu e decât cădere în kitsch atitudinal – se încurcă borcanele şi conceptele –, care, uneori, face rating. Fanul se manifestă în strictă şi mişcătoare contemporaneitate. Nu-mi sună bine româneşte să spun că nu-s fană a lui Homer, dar pot să nu fiu fană a lui Coelho (care e fix de-un leat cu mine!). Nici apăsarea pe „nenea” Iancu nu-mi place din cale afară. Fie şi numai fiindcă, trăgându-mă de brăcinar cu scriitorii durabili, pretind în gura mare că sunt de-un calibru cu ei. Caragiale – contemporanul nostru e o formulă care descrie larga posibilitate de lecturi succesive, nu prezenţa pe acelaşi palier. În posteritate, revizitezi o operă şi cauţi semne ale durabilităţii/datării, lucruri depăşite ori modificate ale percepţiei asupra lumii, detalii nebăgate în seamă fiindcă nu le-ai văzut în scrisul prospectiv al autorului. Aş mai spune ceva. Pentru mine, patetismul e de exclus cu totul dintr-o lectură asupra trecutului, inclusiv literar. Ea se cuvine să fie cea cu mintea/informaţia de pe urmă, calmă, lucidă, mai înţeleaptă. Îmi sună barbar (sau psihanalizabil) punerile la zid violente ori plăcerea de a descoperi pete în soare şi noduri în papură când e vorba despre oameni cu cariera pământeană încheiată. Nu mă gândesc la regula „despre morţi numai de bine” şi nici la canonizări şi tabuuri, ci la faptul că patima strică la instrumentarea cazului căci pledoaria neagră se face – cu tot „curajul”! – în absenţa împricinatului. În abordările etico-morale mult post factum, o anume reticenţă, circumspecţia, tatonarea sunt obligatorii, căci nu mai e decât cuvântul meu semeţ şi apodictic contra scrisului său infinit interpretabil.

Revenind. Omeneşte, mă tem că merită să spui îmi/nu-mi place când speri, oricât de puţin, că se mai poate schimba ceva. Aş putea spune că nu-mi place mustaţa colegului meu de redacţie sau culorile pe care le poartă, gândind deja la momentul în care va renunţa la podoabă şi va încerca alte nuanţe. Mustaţa lui Caragiale, ca şi toate gesturile şi umorile sale sunt deja de piatră, nu suportă modificări. Reţin, însă, cu încântare amănuntul celor două vizite la Cluj din 1903-1904, făcute cu gândul de a se muta aici; îmi spune multe şi zvonul că autorităţile vremii se temeau de o asemenea întâmplare şi îl „sfătuiseră” să renunţe.

Literar vorbind şi foarte pe scurt, îmi place Caragiale. Felul în care a manevrat şi răsucit limba română îmi lasă o extraordinară libertate de atitudine. Îl pot reciti cu delicii de locuitor al limbii române, cu încântări de privitor critic şi oarecum moralist al mofturilor omeneşti. Pot frunzări cu bucurii ascuţite ori contondente seninătatea cinismului său, grava conştiinţă a nimicniciei. Îmi pot provoca înfiorări abisale recitindu-i nuvelele. Pot chicoti cu adresă când un tip uman caragialesc tocmai reînvie în preajma mea. Teatrul său răspunde la fel de bine lecturii în singurătate ori jocului pe orice scenă, în orice viziune regizorală. În diversitatea operei sale nu încape nicio ne-plăcere. Ambiguă, fină, deschisă, ea nu poticneşte şi nu împotmoleşte nicio abordare. Îl pot citi – liber, repet – flecarii şi zgârciţii la vorbă, cinicii şi sentimentalii, sumbrii prezicători de apocalipse şi voioşii trăitori ai clipei. Opera sa e încăpătoare, dar şi în stare să ia, la o adică, forma vasului cititor.