Ţin la libertatea cititorului de a fi (citi) exact aşa cum pofteşte; scrisul de calitate, cartea bună conţin deja în ele tehnici specifice de seducţie – aşadar, orice „şmecherie” anume pusă la cale pentru a atrage îmi repugnă; dacă eu, scriitorul, încerc să-l ispitesc, n-o fac fiindcă îl cred pe el slab ori puternic, ci pentru că n-am destulă încredere în forţa textului meu; numărul de cititori adevăraţi e, proporţional, acelaşi sub toate vremurile; vorbim de cititorul „în general” ca despre un ideal, altminteri, câte cărţi, atâţia cititori – şi e bine că-i aşa; dacă sunt deschişi la compromisuri grave, nu sunt scriitori, ci negustori-cu-orice-preţ; nu suportul decide asupra apropierii sau depărtării dintre cititor şi scriitor, ci calitatea scrisului; cititorul ideal e cel-care-gândeşte-singur; nu mă gândesc la cititor când scriu, ci la om; criticul e un cititor pur şi simplu, iar dacă e în stare să fie şi scriitor când comentează o carte, atunci e un cititor special; succesul la public, dar nu la orice public!, e mai important, căci mai sincer; un anume fel de succes poate suci minţile, da, e adevărat; aş scrie oricum, căci e vorba de a-mi elibera o tensiune, abia apoi de a întâlni, eventual, nelinişti asemănătoare; după o bucată de vreme, mă pot citi aşa cum citesc un străin, dar, fireşte, cred că ştiu mai bine decât ceilalţi ce se ascunde în textele mele; nu, fiindcă cititorii nu se împart cu nimeni, fiecare carte e singură în relaţia cu cititorul, chiar dacă „enciclopedia personală” funcţionează discret în fundal; când şi când, visez la o lume mai puţin dispusă să se amăgească în fel şi chip şi care să nu-şi numească ignoranţa cu vorbe mari; portretul cititorului nu ţine de situarea geografică, mai ales când cărţile lumii sunt la îndemâna tuturor (aproape) simultan; dacă doar el ar decide, un cititor de elită ar putea interzice o anume literatură de raftul doi care are şi ea rostul ei pe lume…

Lectura şi gustul sunt/au fost mereu libere şi subiective. În libertatea de a fi capricioase, nedrepte, prăpăstioase şi remaniabile le stă toată omeneasca frumuseţe. Pentru mine, Cititorul e cel-care-gândeşte-singur şi nu poate fi îngenuncheat şi nici manipulat. Nu încetează să se întrebe şi să-şi răspundă scotocind singur adevărurile (mărunte şi relative) din tezaurul omenirii.

Ar fi bine dacă am fi în stare să facem Arta părtaşă importantă a vieţii fiecărui om. În preajma istorică, ar putea însemna ceva. Un sentiment planetar al frumosului cotidian, iată un lucru pentru care merită trudit.

Îmi plac fişierele bibliotecilor, mă încântă şi uşurinţa cu care se descurcă un calculator printre fişe şi cote, dar rămân cu o „sete” – mi se tot pare că mi se ascunde ceva, că au rămas uitate rafturi întregi de minunăţii. Ca şi cum ai privi marea ori cerul printr-o sticlă mată. Ca şi ele, Biblioteca e fără margini şi fără fund, dar ochiul liber îţi dă măcar senzaţia că vezi/pipăi totul. De aceea, îmi place răscolitul prin vaste depozite de carte. Cărţile, sunt sigură, vorbesc şi închise fiind, aşteptând cuminţi între coperte. Simt nevoia să le văd ca şi cum aş vrea să le citesc pe buze ce(-şi) spun chiar înainte de a le deschide. A citi cărţile cu buricele degetelor zice Umberto Eco: „Biblioteca unei case nu este doar un loc în care sunt adunate cărţile: este şi un loc care le citeşte pentru noi”.

Cititorul încă mai merge pe jos, încet şi sigur, asemeni pedestraşului lui Cioran. Aşa a cucerit o lume şi tot astfel o poate păstra. E, repet, cel care gândeşte singur, iar cărţile, toate, îşi storc seva la rădăcina lui şi-l fac, încet încet, de neatins, de nemanipulat. În decembrie, îndată după căderea dictaturii, am înţeles că se petrecea şi legiferarea unei libertăţi care nu încetase nici o clipă să existe, cea a cititorului singuratec. Singurătatea Cititorului, comunicarea sa intimă cu opera îi asigură salvarea de spiritul mutonier şi eliberarea de orice dogmă. Lectura (şi mă gândesc aici la „citirea” cărţilor, a tablourilor, a muzicii) este forma cea mai omenească a revoltei în contra îngrădirilor de orice fel. „Mă revolt, deci suntem” scria Camus. L-aş parafraza astfel: „Citesc, deci suntem”.