Cititorul, cartea lui Bernhard Schlink, în varianta cinematografică a lui Stephen Daldry, pune, sec, câteva chestiuni de o realitate incomodă. Mai întâi, cum poţi împăca perspectiva lungă asupra Istoriei cu una punctuală. Dacă e adevărat – şi este! – că nu contează ce e drept, ci ce e legal, căci societatea omenească e funcţionabilă doar prin disciplină, regulă, limită, lege, toate respectate, cum mai defineşti dreptatea însăşi? Când lupţi pentru dreptate, ce anume îţi doreşti? Cum să ajungi la formularea unor legi mai presus de sisteme politice, de regimuri, valabile indiferent de ele? În funcţie de ce îţi defineşti responsabilitatea, loialitatea, conştiinciozitatea? Dacă doar respectarea legii e importantă, atunci nu mai poate fi vinovat şi deci pedepsit, atunci când, în cele din urmă se dovedeşte strâmbă, decât cel care a făcut-o, legiuitorul. Cât de uşor e, însă, să-l identifici? Apoi, neştiinţa de carte îţi păstrează latente îndoielile morale: analfabet fiind, nu poţi distinge ce e bun şi ce e rău. Asta fiindcă Binele şi Răul nu există în afara constructelor cultural-morale. La nivelul firescului, al naturii tale naturale, poţi asculta de poruncile stăpânului, străduindu-te să-l mulţumeşti cât mai sârguincios cu putinţă. Greşeala/vina ta stau doar în neascultare, nesupunere. Nu ai nimic de cântărit cu mintea proprie. Tot aşa, culegi de pe stradă un băiat suferind, îl speli, îl iubeşti – fiindcă înţelegi că asta îşi doreşte. Apoi, îl asculţi. Asta e menirea ta, e lucrul cel mai bun pe care îl poţi face. De când te ştii, ai dat ascultare altora. Orbeşte. Când ţi se cere să ieşi din acest rol, „să lucrezi la birouri”, adică să citeşti, să scrii şi, implicit, să preiei conducerea, fugi. Eşti gata să plăteşti singur pentru o vină a mai multora, chiar colectivă, fiindcă sentinţa, întemeiată pe proba scrisului tău, te aşază, fie şi mincinos, în rândul stăpânilor, al celor care ştiu să scrie, să citească, să dicteze. Când, în fine, după 20 de ani, deprinde, ascultând şi buchisind, scrisul şi cititul, Hanna dobândeşte controlul asupra propriilor gesturi. Acum vede, ştie să deosebească prin gând propriu binele şi răul. Sinuciderea e gestul eliberării de ascultare. E, oare, un indiscutabil câştig? Libertatea, dreptatea nu înseamnă niciodată acelaşi lucru pentru toţi oamenii. Iar legile oamenilor sunt alunecoase. Faţă în faţă cu crima contra umanităţii nu poţi avea decât gesturi simbolice şi care nu promit nicidecum limpezirea lucrurilor. Tânăra evreică păstrează cutiuţa de ceai a nazistei criminale ca pe un obiect cu încărcătură umană eternă. Nu şi banii. Ei sunt instrumente ale conjuncturii. Michael face un alt gest simbolic: îi predă fiicei povestea, cu toate ezitările, laşităţile, întrebările fără răspuns.