De câţiva ani buni, îmi petrec ziua de 1 Decembrie Sala de sticlă a Primăriei clujene vorbind despre cărţi. E o excelentă şi consistentă încercare de a reduce din extenuarea unui simbol naţional, din oboseala ori lenea de a celebra momentele noastre fondatoare. Tot o carte plănuiseră, la 10 ani de la Unire, câţiva oameni grei ai Clujului. Aşa s-a născut în 1929 Enciclopedia Minerva. Înainte de a spune câteva cuvinte despre noua ispravă a noastră şi a Primăriei, deopotrivă, două poveşti cu tâlc. Una circula, în anii 70, ca anecdotă, cu sensurile nu de tot exploatate: o ţărancă ardeleancă se află în tren, într-un compartiment, alături de ea, un tânăr cufundat în lectură. „Grea carte mai citeşti”, intră în vorbă femeia. Cu un accent străin, tânărul îi spune că are examen curând, e student la medicină, la Cluj. „Da’ cum ţi-e numele”, insistă femeia. „Rodriguez”. „De unde eşti de loc?” „Din Paraguay”. „Aha”, zice, pe gânduri, femeia şi pune apoi întrebarea fundamentală: „De-al cui din Paraguay?” Nu inocenţă era la mijloc, şi nu coborâre a lumii la nivelul ritualurilor de comunicare din satul ei, deşi nici asta n-ar fi fost de ocară. Ea ştia că omul se defineşte prin mai multe apartenenţe concentrice, că este el, ca individ, are un nume, o profesiune, dar are şi un loc, un neam, o ţară. Este neapărat al cuiva şi e bine să se definească prin ai lui. O altă mică poveste e o scenă din filmul din 1947, Jocurile sunt făcute, al lui Sartre. Acolo, cei morţi intră pe o fundătură în tărâmul celălalt. Dar ei se pot plimba oricând nevăzuţi printre cei vii. Proaspăt locuitor al tărâmului umbrelor, eroul vede, de pildă, un filfizon viu urmat de o suită de strămoşi nevăzuţi, indignaţi de cum le face de râs truda şi numele acest urmaş care i-a uitat. Şi vede şi strămoşi fericiţi că numele le este dus mai departe cu cinste. Fără alte detalii, cu gândul la aceste două întâmplări s-a născut cărticica noastră. Am încercat să adăugăm carne, fior, prezenţă unor momente/figuri istorice, să le readucem printre noi. Să facem vizibilă ţesătura pe temeiul căreia suntem şi înaintăm. Am vrut să se redescopere (Clujul din cuvinte, Locuirea cu stil se iveau în aceeaşi intenţie) că Clujul nu e un decor rece de mucava, ci un freamăt de trecut şi prezent, că putem descoperi pretutindeni urme care să ne îmbogăţească trecerea. Să-i dea un sens, un rost, o legitimare. Cartea se aşază în continuarea celorlalte deja apărute şi nu intenţionează să se oprească aici. Au rămas multe nespuse. Limita celor 100 de pagini a fost, recunosc, extrem constrângătoare. Ovidiu Pecican, istoric de incontestabilă competenţă (se află sub tipar primul volum dintr-o incitantă Istorie a românilor), dar şi prozator remarcabil, a înţeles exact ce doream: poveşti care să nu se îndepărteze de adevărul istoric, dar care să-l pună în pagină cu personaje, dialoguri, stări sufleteşti, anecdote, să-l facă pipăibil şi asumabil. Să apeleze la metaforă şi la stil. La atmosferă. Să spună lucruri despre care nu se ştie sigur că au fost, dar ar fi putut foarte bine să fie. N-am uitat niciunul dintre noi că istoria e interpretare.

Legendele înaintează cronologic în Legendarium, dar mai au multe de spus despre veacul 20. Momentariumul pe care l-am adăugat spune câteva din zecile de poveşti aflate în arhiva mea. Sper să putem edita cândva 1001 legende clujene, un tom pe măsura Clujului. Vom începe adunarea de texte pe site.