Clujul, locul meu de mijloc

Aș putea împrumuta cuvintele lui Saramago (din Jurnalul din anul Nobelului): „Cred sincer că aș fi o persoană diferită de cea care am devenit dacă altele ar fi fost peisajele prin care mi s-a arătat lumea pentru prima dată. In limfa sângelui, nu doar în memorie, transport pe dinăuntrul meu […] imaginile unui timp mitic ţesut din uluiri și contemplări…”. În Despre locuri și locuire (2005), inventariam fărâmele de loc și timp care, acumulându-se, te fac să fii tu, nu altcineva. Eul meu adânc ţine de miresme, unghere, sentimente ceţoase, mici experienţe tulburi din anii fragezi; de ţesătura deasă de mici fire colorate căreia îi vei păstra toată viaţa amintirea/amprenta.

De unde eşti de loc? întreabă românul când încearcă să-ți deslușească portretul. Cel mai adesea, e locul naşterii, deşi nu rareori apare o precizare în plus, cu dar. M-am născut la Chirpăr, Sibiu, dar tatăl meu venise din Maramureş şi am locuit multă vreme la Agnita, nu departe de Nocrichul mamei. Aşadar, naşterea şi şederea mea în zona Sibiului au fost „contaminate” de obiceiuri/vorbe aduse de tata din Ilba, din locul lui.

Locuirea mea esențială e întreită. Când spun acasă, mă raportez la cetățile săsești ca la imagini emblematice ale unei lumi așezate, cu respect față de buna rânduială, de buna, cu folos conviețuire a românilor cu sașii cei harnici și prevenitori. Mă simt legată și de dantelatele porți maramureșene și de dansurile tropotite ale Nordului ca simboluri ale dorinței de a preface în frumusețe și cele mai (aparent) umile lucruri, dar și ale încăpățânării de a marca locul tău și de a răzbate. În fine, Clujul, locul meu de mijloc, de întâlnire ultimă a celor două jumătăţi – Sibiul şi Maramureşul. Cum am mai spus, Clujul a fost mai întâi un cuvânt plin de taine, oprit şi primejdios. Mama ne cânta uneori, serile, „Clujule, măi Clujule...” şi „Lung e drumul Clujului...”, cântece interzise atunci, când eu aveam vreo 4-5 ani. Nu ştiam ce e acela „cluj”, de ce îi era drumul lung şi la ce îi trebuia un asemenea drum care îi umplea mamei ochii de lacrimi (aveam să înțeleg abia în 1960, la prima călătorie la Cluj, nedumerită că deveneam invizibilă de îndată ce mă adresam clujenilor româneşte…). Câteodată, mai veselă, mama ne cânta despre ploaia care vine de la Cluj. Lucrurile se limpezeau încet-încet: Clujul era un loc mai special din care plecau toate ploile mari ale lumii. Cu el puteai vorbi, chemându-l ca pe un prieten rătăcit – măi, Clujule, chiar dacă nu-i era la îndemână să-ţi răspundă – vezi drumul cel lung. Oricum, merita să-i ieşi în întâmpinare și să-i asculți ritmul de inimă a Transilvaniei.

O studenţie miraculoasă avea să-l încarce cu alte arome, tot mai grele, prefăcându-l în locuirea unică: trandafirii de pe malul Someşului, magnoliile din Grădina botanică, teii de la Universitate, panorama de pe Cetățuie; apoi bibliotecile mele, şi concertele de la Filarmonică, şi spectacolele de la Teatru sau Operă; redacţiile revistelor clujene, Echinoxul. Şi Literele: din vremea studenţiei, dar şi din a celor zece ani la catedră. Şi cimitirul în care, alături de părinţii mei, se înmulţesc prietenii, prefăcându-l într-un loc şi el al meu. Şi toamnele cu cerul limpede și lumina mierie, şi înserările ca o strângere de inimă. Şi dealuri de jur-împrejur. Sunt toate ale mele. De câte ori le privesc, fredonez în gând: Clujule, măi Clujule... Într-un fel ciudat, dealurile nu închid orizontul. Lumea cea mare e imediat după deal, oricând la îndemână. Gândul sprijinit pe cărţi și privirea, pe dealuri sunt hotarele locului meu, cu prelungiri în strania bogăție a visului.