Când vine vorba despre (de)căderea învăţământului românesc, constat şi eu, pripit, o diminuare a performanţelor, o disciplină cam prea facultativă, o strategie fragilă. Cu urmări grave pentru viitorul nostru de aur, fireşte. Însă, de fiecare dată revin asupra poziţiei mele mimetice şi îmi evoc cazurile care contrazic dezastrul sau măcar îl diminuează. Performanţele sunt prezente în toate domeniile, chiar dacă nu ţin pagina întâi a mediei noastre fascinate de non-evenimente şi non-ştiri aducătoare de rating.

Un bun mijloc pentru ameliorarea opiniei despre învăţământul nostru filologic, de pildă, mi se pare o repede aruncătură de ochi în ograda tinerilor scriitori. Deşi mă pot ajuta la instrumentarea „cazului” şi poeţii sau prozatorii, nu renunţ la durabila mea prejudecată că – odinioară şi astăzi, deopotrivă – cel mai bine stă (sau merge!) critica literară. Aşa se explică şi îndrăzneala mea din 2000 de a alcătui de una singură imperfecta Panoramă a criticii literare româneşti. 1950-2000. Cele mai multe cărţi bune (şi cele mai citite?) sunt, (aproape) indiscutabil, cele de critică, de teorie; glumind, mă întrebam altădată despre ce or fi tot scriind criticii (şi eseiştii) dacă scriitorii nu rup gura târgului cu cărţi noi şi uluitoare?! Descopeream încântată că, în 1976, Marian Papahagi constata o situaţie asemănătoare! Merită reprodusă aici o secvenţă: „Trăim într-un secol al criticii. […] ajungem să citim astăzi mai multă critică decât poezie sau, pentru a ne instala într-o terminologie relativ curentă, mai multă metaliteratură decât literatură. S-ar părea că, în această concurenţă, se trădează o aspiraţie imputată criticilor de către scriitorii din toate timpurile: critica ar fi geloasă pe condiţia creaţiei şi atunci produsele sale se iau tot mai mult ca obiect pe ele însele şi uită de misiunea lor primordială. Dar care este aceasta? [...] Critica este deci, neîndoios, o «specie» aparte. Dificultatea constă însă în a stabili care este genul său proxim. Ea şi-a format o lume ce-i aparţine, cu miturile şi eroii ei: în acest vast domeniu poate să-şi propună chiar să nu urmărească altceva decât plăcerea pe care o dă cititul – este o libertate pe care şi-o ia în deplină cunoştinţă de cauză, un lux pe care şi-l poate permite. Căci poate aspiraţia ei ultimă nu este totuşi aceea de a emula în vreun fel condiţia literaturii, a poeziei, ci de a face ca aceasta din urmă să ajungă să aspire la propria sa condiţie. Ar fi, oricum, o revanşă.” Şi adaug eu imediat: în condiţiile producţiei masive de carte cu o circulaţie haotică, emanciparea criticului era obligatorie şi e tocmai ceea ce nu-i iartă scriitorul. În fond, scriitor-scriitor ori scriitor-critic, scrii dintr-o nevoie interioară. „Nu vom tăgădui dreptul la subiectivism al criticului”, zic dimpreună cu Perpessicius. Obiectivitatea criticului e, inevitabil, tot mai îndoielnică pe măsură ce creşte bizareria proiectului de a ţine pasul, catoptric, cu avalanşa apariţiilor editoriale. De aici tot mai acuta urgenţă a mărturisirii – nevoia de a povesti în lungi paranteze despre relaţia lui cu cărţile şi despre cronica literară tot mai specială, mai personalizată, mai stranie. Interpretarea (lumii reale sau a unei cărţi despre lume) nu înseamnă altceva decât încercarea de a-l face pe celălalt să vadă cu ochii tăi. Indiferent care este instrumentul cu care lucrează artistul, el este, în sens înalt, manipulator. Apelând, din nou, la terminologia Ioanei Em. Petrescu despre modurile scripturale de a privi, scriitorul de azi e victimă a vedeniilor cu care îl asaltează lumea, tot aşa cum criticul se zbate sub invazia de vedenii înregistrate crizic de scriitor. Şi într-un caz, şi în celălalt, viziunile sunt tot mai greu de construit şi controlat, coerenţa tot mai greu de atins. Hărţuirea mundană şi textuală lucrează la parametri maximi, iar distanţa necesară limpezirii desenului e o utopie.

Dincolo de toate astea, lumea nu există dacă nu e povestită într-o carte, iar cartea nu există dacă nu e re-povestită critic. Ca-n oglinda Arnolfinilor lui Van Eyck, hiperrealitatea face jocurile. Nici lectura criticului nu există dacă nu e ea însăşi citită şi „scrisă” de alţi cititori, critici sau nu. Când şi când, se încearcă priviri panoramice, o istorie a literaturii (fie ea de la începuturi, critică, secretă, scurtă, panoramică sau specializată pe genuri), gest suprem de als ob care să sugereze că lucrurile sunt sub control şi că ordinea literară e posibilă la scară naţională ori mondială.

Revenind, constat de o bună bucată de vreme că mă întâlnesc cel mai des cu părerile tinerilor critici literari. Îi citesc atent nu doar cu sim-patie, ci şi cu sentimentul unei descărcări de responsabilitate, ca şi cum ceea ce au scris ei despre un anume subiect „rezolvă” chestiunea şi în numele meu.

Tinerii critici pe care pariez (îi consider astfel până la vreo 40 şi de ani) sunt în stare de bune priviri sintetice fiindcă nu se tem să dea pasul înapoi necesar unei recompuneri la rece a staturii unei personalităţi, unei epoci. Nu au (aproape) nimic de plătit, (răs)cumpărat, ascuns. Nu sunt ţinuţi să muşamalizeze erori şi nu exultă doar fiindcă un capriciu al mai vârstnicilor pune note „din burtă” („puncte din oficiu” ar zice Paul Cernat). Pot conduce, cu degajată distincţie, şi analize sofisticate şi amănunţite până la litera textului interpretat. Au un instrumentar adus la zi, limba română îi ascultă fiindcă ştiu ce vor să spună şi chiar spun, ocolind deopotrivă păsăreasca hiper-academizată şi înfloriturile de „suflet”. Sunt la curent cu literatura bună, nu ignoră numele mari ale trecutului cum se întâmplă cu mulţi aparţinători la vechi generaţii care nu fac efortul cunoaşterii la zi a scrisului tânăr. Polemica lor e netă, ştiu să dezbată şi să se bată, urban şi cu argumente chiar dacă o fac fără mănuşi ori cu mănuşile ciuruite. Nu se ruşinează să scrie entuziast, cu plăcerea lecturii critice răzbătând din fiecare rând, chiar dacă peniţa mai alunecă uneori afară din tablou. Când îşi acoperă titulatura, criticul – şi cel tânăr – este „un fel de” profesor, adică un ins bun-conducător-de-texte, o autoritate care are sau îşi asumă/îşi construieşte datoria/dreptul de a alege, de a da note, de a sfătui. Sobru, lucid, responsabil, el ştie să transmită şi înfiorarea pe care a simţit-o în faţa unei cărţi bune. De cele mai multe ori, criticii tineri sunt scrupuloşi, expresivi, ne-contaminaţi de pre-judecăţi, neatinşi de inflamări, echilibraţi, „meseriaşi”, cu instrumente proaspete şi personalizate, bine articulate, au vervă speculativă şi capacitate inovatoare, îndrăzneală, rigoare, sunt bătăioşi şi ludici, enunţă apodictic şi relativizează cu graţie, iar solida armătură a demonstraţiilor teoretice e pusă în joc cu dezinvoltură, fiindcă sunt mobili şi dezinhibaţi, amestecând ştiinţa cu plăcerea de a scrie. Fiind ei de frunte şi cei mai vizibili, nu doar eu îi descriu în aceste cuvinte!

Critica literară e, am impresia, mai rapid creditată decât proza ori poezia. Când intri în scenă cu cărţi precum A cincea esenţă (Andrei Terian) sau Critica în tranşee (Alex Goldiş), te clasicisezi rapid în sensul etimologic al termenului (classicus = de încredere; classicustestis e un martor vrednic de încredere). Tot astfel se întâmplă când prima ta carte (sau aproape prima) e un studiu solid şi expresiv ori un eseu rotund despre: avangarda românească (Paul Cernat), Norman Manea (Claudiu Turcuş), Mircea Horia Simionescu (Gabriela Gheorghişor), Urmuz (Adrian Lăcătuş), scriitoarele interbelice (Bianca Burţa-Cernat), Marin Preda (Răzvan Voncu), Mihail Dragomirescu (Adrian Tudurachi), Matei Vişniec (Bogdan Creţu), I.D. Sîrbu (Antonio Patraş), Dostoievski şi Nietzsche (Constantina Raveca Buleu), Iuvenal (Alexandra Ciocârlie), optzecism şi Gh. Crăciun (Mihaela Ursa), privilighenţie (Ioana Macrea-Toma), E. Lovinescu (Ligia Tudurachi), regăsirea intimităţii (Simona Sora), Radu Stanca (Dragoş Varga), literatură şi pictură (Raluca Dună), ultimele zile ale literaturii (Alexandru Matei), teatrul de ieri (Anca Haţiegan), Lacan (Alex. Cistelecan), Mircea Ivănescu (Radu Vancu), Petru Dumitriu (Victor Cubleşan), Mircea Nedelciu (Adina Diniţoiu), dar scrii constant şi bine şi comentarii critice la zi. Nu mai vorbesc de cronicarii de la revistele/blogurile literare care măsoară asiduu şi competent pulsul literaturii contemporane (unii dintre ei cu bune cărţi de comentarii deja apărute): Daniel Cristea-Enache, Teodora Dumitru, Mihai Iovănel, Cosmin Ciotloş, Marius Chivu, Luminţa Corneanu, Adriana Stan, Marius Miheţ, C. Rogozanu, Cosmin Borza, Ştefan Manasia, Claudiu Komartin, Şerban Axinte. Am descoperit excelente recenzii în revista braşovenilor, Corpul T, de unde se vede că nu ne ameninţă seceta. Mă opresc, cu încântarea că, deşi stufoasă, lista mea n-a acoperit fără rest peisajul critico-eseistic tânăr.

Am trecut numele de mai sus prin grila tipurilor de critic literar numărate de T.S. Eliot (vezi eseul A-l critica pe critic, apărut în Tribuna nr. 237-238/2012, în traducerea lui Virgil Stanciu) şi am putut găsi reprezentanţi pentru fiecare poziţie (încercaţi!!) – criticul profesionist, a cărui critică literară este „principalul (poate unicul) paşaport pentru celebritate”, numit şi supra-recenzentul, fiindcă el este nu o dată cronicarul oficial al unei reviste sau al unui ziar, poate fi, dar nu e „neapărat un poet, dramaturg sau romancier ratat”; criticul entuziast, avocat al unor autori uitaţi sau dispreţuiţi pe nedrept; criticul academic şi teoreticianul (numit la noi „critic universitar”) care combină predarea cu critica literară originală; o subclasă ar fi cea a criticului specializat într-un anume subiect, dar putând „investiga orice operă literară pofteşte”; poetul care scrie critică literară, „cunoscut în primul rând pentru opera sa lirică, dar şi cea critică să-i fie apreciată pentru meritele proprii”. Scriitor fiind, criticul tânăr ori mai puţin tânăr e, până la urmă, liber să combine toate aceste situări, să le forţeze limitele şi să ajungă la obiectivitatea subiectivă a gustului său propriu – liber şi atent controlat, imaginativ, dar păstrând intacte legăturile cu reperele textului comentat.

Tot astfel, aparent paradoxal, la criticii tineri din rândul întâi sunt mai degrabă de aflat dovezi ale respectării decalogului lui Nicolae Manolescu (din 2003). Decalogul pretinde criticului/criticii claritate („Dacă opera de literatură este deseori ambiguă, critica trebuie să fie întotdeauna clară”), precizie („Aproximaţia este întotdeauna dubioasă, prin urmare, contrară spiritului critic”), simplitate (care se dobândeşte în „exerciţiul critic repetat şi îndelung”), concreteţe („critica e prin natura ei mai aproape de metaforă decît de idee”), concizie („critica bună foloseşte cuvinte puţine, mergînd de-a dreptul la ţintă”), stil „curat” („Stilul critic adult e normal, echilibrat şi transparent”), sinceritate („Judecata critică e impresionistă prin chiar natura ei. E «sinceră», autentică, biografică, pe scurt, subiectivă”, dar „subiectivitatea criticului e mai largă”), adecvare („La text, desigur, dar şi la context”), în calitatea ei de „comentariu, interpretare, analiză ori judecată”, critica „dă idei” şi este „literară în sensul că acordă prioritate esteticului”. În fine, „Criticul este un cititor altruist, care citeşte pentru plăcerea altora, nu doar pentru propria plăcere”. Reluând discuţia pe scurt şi în negativ într-un număr recent al României literare, N.M. numără de data asta„dăunătorii” criticii literare: neclaritatea mesajului, excesul în laudă sau în contestare, partizanatul sau politichia literară. Iarăşi, am impresia că aceştia nu în ograda tinerilor mişună şi zburdă mai ales.

(apărut în Tribuna, 1 nov. 2012)