Irina Petraş

Criticul, cititorul la vedere

Am traversat trei anotimpuri stranii în care spaima de moarte și inconsecvența răspunsurilor „oficiale” la criză au dus la nesiguranță și neîncredere în tot ce configura, până nu de mult, viața comunitară normală. Nu una netulburată de excese, dar cu o aparență a lucrurilor aflate cât de cât sub control care să ne îngăduie amânarea răspunsurilor la întrebări precum „cine (mai suntem)?”, „încotro ne îndreptăm?”, „în ce fel de lume am ajuns să trăim?” Lunile din urmă, tulburi și deprimante, cum le-am trăit cu toții, au scos la iveală întrebări vechi și în lumea literară. Una dintre ele, cea despre rostul criticii. Izolarea a introdus în ecuație două variabile pe care, de obicei, le ignorăm: lipsa de sens și zădărnicia (a toate).

Scriind, în Steaua, despre cronicile sale de la Snagov, polemizam vag cu Dan Cristea care spunea: „Criticul e un cititor, dar spre deosebire de cel obișnuit, e unul care scrie, adică un ins care se confruntă, întocmai ca și poetul ori romancierul, cu unul dintre cele mai «afurisite» lucruri de pe lume, și anume, scriitura.”. De acord cu cele spuse,căci criticul este, și el, un Orfeu: „cântă” în seama „cântecului” celorlalți despre Lume și o face dintr-o nevoie interioară, liber şi personal(izat). Mai mult chiar, și el așteaptă să se scrie despre scrisul său în marginea scrisului altora. Subscrie la ideea larg îmbrățișată că nu există decât ceea e scris/despre care stă scris. Adăugam totuși o nuanță: astăzi criticul nu mai e cititorul care scrie spre deosebire de cititorul „obișnuit” care citește fără a comenta în scris cele citite. De vreo două decenii, internetul vuiește de bloguri de cititori și cititoare care scriu, nu de puține ori cu talent și profunzime, despre cărțile citite, mai stârnind și dezbateri cu alții, tot în scris. Astăzi (aproape) orice cititor pasionat e și unul care scrie despre pasiunea lui. Diferența, câtă e, stă în faptul că cititorul profesionist/criticul literar e scriitor, adică a aderat la un statut oarecum oficial (titlul de poet, prozator, critic literar nu se câștigă printr-o diplomă, ci prin exercitarea acestei meserii din proprie chemare și cu sentimentul că altminteri nu se poate), statut care presupune, la modul ideal vorbind, responsabilități față de starea literaturii. În realitate, însă, singura datorie a scriitorului (poet, prozator, dramaturg) este corecta, nuanțata, expresiva, inteligenta oglindire a Lumii. Nu-și poate propune anume să schimbe lumea, poate doar spera că se va schimba ea singură văzându-și „chipurile” prinse în pagină. Tot astfel, datoria criticului este oglindirea corectă, inteligentă, nepărtinitoare a literaturii. Critica literară nu e dreaptă sau nedreaptă. Ea este pur şi simplu. Criticul îşi asumă/îşi construieşte datoria/dreptul de a alege, de a da note, de a sfătui, cu ceva de dascăl în statura lui – sobru, lucid, responsabil. Dar, mai ales în zilele noastre, nu-și poate propune decât ca ideal îndepărtat, utopic, să impună o nouă ierarhie.

Din păcate (sau nu?), azi spiritul critic nu mai poate lucra eficient cu instrumentul „în lături!”. Aparițiile editoriale sunt atât de multe, de diverse, de contradictorii și, deci, de incontrolabile, încât să-ți propui ample evaluări la zi și epurări e cel puțin o naivitate. Mai degrabă e eficientă „funcția hordică” (descrisă de Marcel Moreau) a Timpului, cel care strivește și lasă în colb ce e slab și salvează ceea ce poate răzbi mai departe. Mi s-a reproșat uneori că nu sunt destul de severă în comentariile mele. Am răspuns că nu pierd din timpul meu măsurat ca să scriu despre cărți proaste. Le las să moară singure. Intru în dispute și polemici amicale doar cu cărți de eseuri, în care găsesc idei de apărat ori de contrazis. În plus, cred că întâmpinarea e de luat mai ales în sensul ei pozitiv. Cronicile și recenziile la zi arată ce e bun, ce merită reținut din imensa producție de carte și asigură astfel zumzetul lecturilor, benefic vieții literare. Nu stabilirea de ierarhii e menirea dintâi și nici canonul, care, știm foarte bine, se face singur în timp și prin lucrarea a nenumărate acorduri fine ale receptării. Imixtiunile dictatoriale nu au câștig de cauză pe termen lung în acest spațiu al gustului, al subiectivității, al diversității de nuanță și ton.

Teritoriul scriptural de gestionat se află azi într-o expansiune amețitoare. Nici un critic nu poate pretinde pe bune că e la zi cu tot ce se scrie pe hârtie ori internetic. De aceea, sunt doar praf în ochi ori distracții mondene topurile apărute în reviste. Am renunțat să cred în ele în urmă cu vreo două decenii când una și aceeași carte, bună, era trecută de un critic pe care pariasem până atunci la „cea mai bună carte a anului”, iar de un alt critic pe care pariasem, la „cea mai proastă” (bun de pomenit aici Gherea, cu o mâhnire încă asumabilă: „Critica românească, cu foarte mici excepţii, e cât se poate de deşartă, o critică de frunzăreală [...] Când apare vreo lucrare a unui scriitor al nostru, criticii se împart de obicei în două tabere: unii, duşmani ai artistului, îl ocărăsc, îl numesc om fără talent, nulitate, aşa din senin, fără nici o motivare; alţii, prieteni, îl ridică în slavă şi iarăşi fără de motivare. Astfel scriitorul ajunge după unii o nulitate, după alţii un maestru, un talent fără pereche. Iar prieteşugul şi duşmănia atârnă de nişte factori cari îndeobşte n-au nici o legătură cu literatura... ba de multe ori îşi vâră coada şi politica de partid...”). Mi-a devenit și mai clar că avem de-a face, și în cazul criticului, cu un scriitor. Care poate avea capricii, umori schimbătoare, ranchiune. Că imaginea pe care mi-o făcusem despre criticul literar ca arpentor al teritoriului scriptural era naivă și pripită. Arpentorii măsoară terenul cu aproximativ aceleași instrumente: „mecanice”, neutre, imparțiale. Poți conta pe măsurătorile lor și te poți îndoi doar în cazuri flagrante de necinste și fraudă. Dar instrumentarul criticilor are aproximativ la fel doar miezul teoretic deprins în școală. Acesta e completat apoi prin lecturi proprii, modelat de gust, de talent, de ţinută (inclusiv cea morală), de expresivitate și intuiție, toate imponderabile și diferite pe o scară foarte largă de nuanţe. Măsurătorile lor vor fi într-un procent mare, chiar dacă variabil, ficțiuni. Literatură. Iar obiectivitatea, o trudă în plus de ajustare a reacțiilor proprii cu respect pentru opiniile altora. Nu de consens supus direcțiilor zilei, ci de echilibru.

Despre critica de întâmpinare se spune tot mai des că nu-și face datoria. Dar e la mijloc o amăgire, o prefăcătorie, o exagerare. Critica e la datorie pe toate fronturile. O raită prin reviste, pe internet oferă probe de necontestat că critici din toate generațiile și de toate calibrele scriu zilnic despre cărțile pe care le citesc. Nu pot scrie despre toate, firește. Hiba cea mare și, din păcate, incurabilă: divizarea lumii literare. E la modă să-ți alegi ținta dintre autorii taberei tale când lauzi, și din tabăra adversă, când critici. Cârtirile autorilor au mobiluri fără legătură cu rostul criticii: cine nu scrie despre mine nu există; cine laudă un neprieten de-al meu nu e de încredere; cine îndrăznește să mă critice habar n-are de literatură și are clar intenții criminale; dacă mă laudă, fie și exagerat, e cel mai mare critic, o să-l înscriu în topul meu.

Să spun aici neapărat că e departe de mine gândul de a minimaliza ori nega rolul și valoarea criticii (scriu critică de o jumătate de veac!). Am spus nu o dată – cele mai bune cărți, mai în pas cu lumea largă mi s-au părut mereu cele de critică. Utilitatea criticii e indiscutabilă și în prima ei etapă de manifestare, de întâmpinare, rapidă, îndrăzneaţă, alertă, mizând totul pe primele impresii și lăsându-și loc pentru răzgândiri, și în etapa superioară, când dă un pas înapoi și identifică trenduri, forme și formule, academizându-și spontaneitatea și gustul. Efortul de conceptualizare, de interpretare și sistematizare a unei realități alunecoase, imprevizibile, luciditatea şi o geometrie impecabilă a prospectării îi conferă acestei critici greutate și priză, adică viitor. Rețin în lista mea de (p)referințe cărțile care introduc un instrument inedit, împrumutat adesea din alte domenii, pentru a propune o nouă perspectivă, un nou desen în covorul literaturii, o nouă metodă de „îmblânzire” a hergheliei de mustangi scripturali (vezi stilurile ionic, doric și corintic aplicate romanului; biedermeier pentru descrierea unei tip de romantism; miticele neptunic și plutonic în comentariul poeziei eminesciene etc.). Ele sporesc doza de obiectivitate a situării față de adevărurile literaturii și invită la un dialog proaspăt din care ai ce învăța.

Revenind, rostul criticii de întâmpinare a redevenit uriaș acum când, deși aparent se citește mai mult, cititorii pare că au dispărut (zic aparent, fiindcă cei care citesc să umple timpul mort din gara planetară nu sunt cititori „adevărați”, neapărat de cursă lungă; chiar dacă unii ar putea căpăta dependență!). Spaima de contaminare, oricât de atroce, nu anulează dorinţa sfâşietoare de atingere, chiar şi vulnerantă, de ceilalţi. Orfeu – și în descrierea pe care i-o face Patrick Süskind, de pildă – are nevoie de reacţiile publicului, „el trebuie să se arate şi, în acelaşi timp, trebuie să se întoarcă, pentru a vedea reflexia exterioară a propriului suflet.” Sub reflectoarele ezitante ale crizei sanitare, se pot distinge mai clar şi semne ale omului de ultimă oră. Ici-colo simţi primejdia (oare primejdie să fie ori e mersul firesc al efectelor, dată fiind acumularea de cauze din istoria umanităţii?) spectralizării (despre care vorbeau un Baudrillard dimpreună cu Marc Guillaume în Figures de l altérité). Coprezenţa fizică devenind azi, în multe situaţii, facultativă (sau chiar interzisă), comunicarea e spectrală. Omul comunică nu cu semenul său, ci cu o fantasmă; această comunicare „se hrăneşte cu toate formele de punere la distanţă, de străinătate şi deci cu toate riscurile de incomprehensiune şi de interpretare greşită”. Ambiguitatea e maximă, ne aflăm în epoca subtextului, nesiguri, temători, neîncrezători în ceea ce vrea să spună celălalt despre o lume scăpată din frâu (vezi Lars Saabye Christensen, Vizionarea).

Astăzi, când cititorul obișnuit „stă acasă” și nu mai e de întâlnit la târguri și lansări de carte, criticul a rămas „cititorul la vedere”, căci revistele, cum-necum, mai apar, pot fi citite și online. A rămas ultimul la datorie ca un căpitan pe vasul care se scufundă. Rostul său creşte, de la un punct încolo, aberant, căci ar trebui să citească mai abitir ca altădată nu doar fiindcă scriitorii continuă să existe – şi ei pe baricade, în luptă inegală cu alte mijloace, mult mai comode şi mai colorate, de distracţie/distragere (aceasta din urmă întoarsă la sensurile sale originare – sfâşiere, sfărâmare, despărţire, alungare, smulgere de la sine, dezbinare, zădărnicire, vânzare cu amănuntul...), ci şi fiindcă, paradoxal, pe măsură ce scade numărul cititorilor, numărul scriitorilor crește. Obiectivitatea criticului e, inevitabil, tot mai îndoielnică. Scriitorul e tot mai nesigur pe sine. Orfeu întoarce în zadar capul, nu-l urmează nimeni. Cântecul răsună în pustiu, spart. Așa se explică trecerea nefirească dobândită de critici. Sunt căutați, rugați ori somați să scrie, acuzați de neîndeplinirea menirii lor. Sunt puse la zid reunirile de critici în jurul unui scriitor la modă. Supărarea nu are vreo legătură cu valoarea (a scriitorului ori a criticilor), e doar frustrare ieșită din matcă. Niciodată nu și-au numărat scriitorii cu mai mare disperare cronicile despre cărțile apărute și nu le-au popularizat cu mai mult sârg. Ba și criticii postează peste tot, lăudându-se că au scris despre o carte sau alta. Cititorul nu se mai vede, criticul e singurul cititor la vedere. Spectralizarea generalizată relativizează insuportabil. Pe „sticla” mediilor de socializare apar toți cei care doresc să apară, nici o sită nu-i oprește la intrare.

Toate astea vorbesc despre statutul scriitorului în societatea de azi. Iar turnesolul crizei sanitare a scos totul la iveală. Ca soarele de iarnă, pieziș, în lumina căruia vezi urmele de praf și petele pe care le ignorai. Acordul fin al valorii autentice e infinit mai greu de atins în condiții de izolare, sub amenințare thanatică obscură. Greul cade în sarcina criticului și a obiectivităţii sale inevitabil subiective.

Apărut în România literară 3/2021