Îndată după 1989, cuvintele s-au prostituat. Libertatea cuvântului a adus după sine o severă diminuare a însemnătăţii lui. Când cenzura exterioară părea să-şi fi suspendat interdicţiile, cea interioară, extrem de productivă şi de abilă până atunci, s-a retras şi ea în vizuină. Ieşite la drumul mare, vorbele au exersat dezmăţul, blestemul, injuria, pornografia. Anii 90 sunt de contabilizat şi la expresie violentă, agresivitate goală, extenuare a misterului, ambiguităţii, neliniştii, calităţi mereu asumabile până atunci de orice transcriere verbală a omenescului. Limbajul înalt al poeziei sună dintr-o dată firav, dacă nu de-a dreptul ridicol într-o lume eliberată explosiv de norme. Un anume scrâşnet mizerabilist şi deşucheat al poeziei noi/tinere vine ca reacţie firească şi protestatară la degradarea postdecembristă a discursului public. Una dintre marile teme ale poeziei dintotdeauna e privilegiată acum în mod, aparent, neaşteptat. Dacă iubirea, dăruirea, nostalgia, apartenenţa, revolta subversivă nu mai au trecere şi nu se mai pot auzi în vacarmul libertăţii fără hotare, moartea revine în prim plan şi hotărniceşte. Ieşit de sub proiectul viitorului luminos, omul/poetul descoperise deja în anii 80 că viitorul se îngustează şi doar proiectele de trecut ori de prezent imediat mai pot avea o şansă de a convinge. Acum, dintr-o dată, gândul morţii intră în scenă cu toată recuzita sa sfidătoare, implacabilă şi stârnitoare de înfiorări. Muritudinea e generoasă, melancolică, foarte democrată şi nepăsătoare. Poate fi curtată şi sfidată, poate fi privită în ochi, iar în jurul ei poemul poate fi din nou meditaţie neliniştită, cu tonalităţi înalte, grave. Obsedat, la modul depresiv şi haotic, de viitor, de un viitor pe care nimeni nu îl mai promite, nu îl mai descrie şi nu-l mai anunţă decât, când şi când, în scenarii apocaliptice reluate periodic, poetul recuperează cel mai definitoriu dintre „viitorurile” sale: muritudinea.

Magazioner conştiincios şi ironic al trecutului, postmodernul s-a descărcat de responsabilitatea prospectării viitorului aşezându-se într-un prezent cu privirea aţintită înapoi. Ştiind din ce în ce mai multe despre trecutul său, omenirea a descumpănit chiar „timpurile” fiinţei. Diversitatea tot mai largă şi culorile tot mai accentuate şi mai nuanţate ale trecutului, „descoperite” pe măsura dezvoltării ştiinţelor cunoaşterii, reduc posibilitatea noului şi cer un efort excesiv al imaginaţiei. Acumulând tot mai multe „obiecte” în jurul său, omul îşi lărgeşte atât de peste măsură trecutul „posedat” încât viitorul, adică moartea, s-ar putea să fie amânată ca nefiind stringent necesară. Postmodernul a atins saţul. Prea sătul, ciuguleşte de pe masa îmbelşugată a trecutului, comentează din vârful limbii şi e incapabil să imagineze mirodenii noi. Singura libertate – amestecul felurilor, într-o neorânduială care se oferă pe sine ca reţetă „nouă”, definitorie. Moartea lui e, surprinzător, în ciuda artificiilor în care-şi trece vremea, mai naturală. El moare, ca omul simplu de odinioară şi ca săracul cel bătrân, atunci când şi fiindcă e „sătul de viaţă”. Superficialitatea gândirii postmoderne e sinonimă cu larga cuprindere, dar şi cu eliberarea de adâncimi iluzorii. Doldora de „ştiinţă” ori de „ştire”, individul se recunoaşte incapabil să mai vibreze la măreţii şi se deschide zvonurilor libere. Să te aşezi singur în faţa vieţii şi a morţii, fără certitudini şi pre-determinări, rupt de condiţionări străine, e un curaj sfâşietor.

Postmodernul îşi caută „mântuirea” nu în marea poveste rotundă, cu început şi sfârşit (promis fericit), ci în poveştile fragmentare care pot să înceapă şi încep oriunde şi pot sfârşi în tipar de roză a vânturilor. Timpul nu mai merge înspre viitorul morţii inevitabile, ci poate fi deviat prin actualizarea secvenţelor „marcă” din tot trecutul. În era lui a avea,indusă ideologic, sociologic, politic, consumatorul îşi caută salvarea în consum necontenit, transformat în scop şi lege a existenţei. Arta postmodernă e replica estetică la consum. Ai totul în fiecare hologramă textuală. Deci, eşti nemuritor. Citit printre rânduri, jocul de-a ne-moartea e sensul serios, grav, patetic al postmodernităţii. Modernul dorea să fie altfel în drumul spre moarte. Postmodernul vrea să fie în toate felurile deodată, tocmai pentru a evita drumul. Dez-iluzionarea e cea mai mare dintre iluzii, dez-amăgirea e amăgirea la pătrat. Linearitatea destinului odată abolită, postmodernul şi-a aşezat cortul la răscruce. În era carrefour-ului, îţi spui c-o poţi lua în orice parte, că toate drumurile îţi sunt la îndemână, că libertatea ta e totală. Dar ştii, în sinea ta adâncă şi dez-încântată, că toate drumurile, oricât de multe şi încrucişate, sunt fundături. În bulucul de libertăţi zgomotoase şi de obiecte colorate care te îmbie din toate părţile, am „sărăcit” cu toţii: am uitat că suntem înainte de toate muritori şi că aceasta, muritudinea, ar trebui să fie unitatea de măsură a faptelor noastre. Dimpotrivă, ne credem nemuritori, iar moartea nu poate fi decât urmarea vreunui complot duşmănos din partea cuiva care n-a aflat încă ceea ce orice reclamă televizată ştie: merităm tot ce-i mai bun, aşa, pur şi simplu… Omul e surprins de moarte fiindcă ştiinţa morţii nu e înnăscută, cum pare a fi la alte vieţuitoare, iar societatea nu-şi propune educarea lui pentru moarte. Prosperitatea, succesul, progresul se definesc toate prin ocultarea finitudinii. Retezând relaţia, moartea poate apărea ca indecentă. „Fără-răspunsul” ei e vinovat de toate scenariile culturale vizând muritudinea.Fiind insuportabil şi creator de panică, „fără-răspunsul” se cere „muşamalizat”. Moartea e relansatorul textului existenţial. Dacă lumea reală e finită şi duce inevitabil spre moarte, lumea ficţională e altă lume, una care lasă întreagă libertatea alegerii, dar şi gândul fără limite. În această lume se moare, iar se nu e impersonal şi nici reflexiv nepersonalizat. Dimpotrivă, e „cel mai absolut” dintre reflexive. Trăind pur şi simplu, omul/fiinţa se moare. Are în sine, în fiecare celulă a sa această „ştiinţă”. Iar împlinirea ei e lineară, implacabilă şi neremaniabilă. Creaţiaşi „simpla” adaptare se întrepătrund, îşi împrumută roluri şi semnalmente. Adaptare la moarte e, în fond, creaţia umană. „Se moare dintotdeauna şi cu toate acestea moartea nu şi-a pierdut din prospeţime. Iată taina tainelor!” (Emil Cioran). Trăirea agoniei, disperarea, boala, durerea expresivă a gândului morţii sunt trepte ale reformei morţii. Încorporată vieţii, moartea îi descoperă unicul temei: absenţa oricărei umbre de temei. „Faţă de totul morţii, nimicul vieţii este o imensitate” accesibilă celui care are privilegiul de a fi disperat.

Dacă nu pot încă deprinde „disciplina finitudinii” (cum o numeşte Liiceanu), proprie exclusiv vârstei senectuţii, cum se întâmplă în poemele crepusculare ale lui Ion Pop, cel vindecat de miopia existenţială a încă-tinereţii („Câtă răvăşire era, era / prin primăveri, prin acele / zile cu-mprăştiate seve / pe tobe verzi, răsunând / până în inimă!”), sau în cele „în scapăt” ale Anei Blandiana („Secolul nostru este secolul trecut, / Noi suntem propria noastră istorie, / Ce stranie senzaţie a destinului încheiat / Pe când continuăm să fim!”), ca să mă opresc la doar două exemple, poeţii tineri au acces la sentimentul morţii intravitale. Situarea lor piezişă şi suspendată, într-un prezent al aşteptărilor înşelate – căci nu se pot legitima printr-un trecut în alb şi negru, la modă în discursurile generaţiilor anterioare, şi nici nu au acces la mecanismele care decid viitorul, confiscate de aceleaşi generaţii – le asigură, în doze variabile şi cu modalităţi de gestionare personalizate, precocitatea ţinerii morţii sub ochi (sintagma aceluiaşi Liiceanu). Dacă apelez la grila de descifrare a înfăţişărilor morţii din L'Homme devant la mort,cartea lui Philippe Ariès, pot spune că poezia tânără asumă deopotrivă moartea domesticită, „noi murim cu toţii”, experimentând umilinţa destinului comun şi uniformizator; moartea de sine, cea care se separă de comunitate şi specie şi exaltă privilegiul „testamentului” (opera literară), colonizând în proiect lumea obscurului dincolo; moartea celuilalt, romantică, deviind spaima de moarte spre celălalt, cel drag, prin compromisul frumuseţii; dar şi moartea pe dos, răsturnată, negată prin „medicalizare”, din contemporaneitate, o moarte din nou sălbăticită care poate fi sfidată, hărţuită, temută cu nesăbuinţa tinereţii. Înţelepţi, ironici, exasperaţi, hăituiţi de vedenii şi visând viziuni salvatoare, tinerii deţin „ştiinţa morţii”. Voi identifica din nou aici o cale de recuperare a stilului înalt şi, prin el, de reinstalare a Poeziei printre modalităţile specific umane de instrumentat dosarul fiinţei muritoare.

Cred că un răspuns la întrebarea din titlu ar putea fi mica, încropita antologie care urmează. O prefaţez cu vorbele lui Robert Şerban, preluate dintr-un interviu pe marginea excelentei sale Morţi parafine: „În cartea mea, moartea nu e un personaj negativ. Dimpotrivă. În singurătate, departe de casă, m-am gândit la copilărie şi întâmplările ei, la bunicii care nu mai sunt, la prietenii care au plecat prea repede, la propriu-mi copil, de dorul căruia eram înnebunit, la moartea care, orice s-ar spune, are lumina ei. Iminenţa morţii te face să simţi cu acuitate viaţa, ţi-o potenţează, îi dă sens, seriozitate, intensitate. Moartea nu-i o sperietoare, ci o prezenţă foarte fină, misterioasă, alunecoasă, ubicuă”. Iată şi câteva versuri ale aceluiaşi: „zilele mele / nu trec una după alta / ci una prin alta / ca vreascurile cu care o pasăre / încearcă să-şi facă un cuib”; „am să-mi las câteva zile / obrajii nebărbieriţi / nu din comoditate / nu din frondă / ci fără nici un motiv / aşa cum / câteodată / las să-mi treacă viaţa”; „sunt la jumătatea ei / şi îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu / e propria mea moarte”; „sub un soare sclifosit de octombrie / moartea se dezmorţeşte / [...] se priveşte într-o oglinjoară de mână / a mai îmbătrânit puţin / i-au apărut câteva puncte negre / şi parcă i-a încolţit niţel mustăcioara/ [...] niciodată n-a fost altfel / decât mică şi grasă / o gospodină care nu uită / să guste / câte puţin / din tot ce găteşte”.

La Ştefan Manasia, echilibrul lumii mici, „subcelulare”, poate fi contrapunctul simfonic al golului („istoric”), ca-n celebra aromă: „cum trece apa peste stăvilar ca să se piardă / în noaptea cea clară / aşa să treacă – în tangaj etern – / şi viaţa ta. ori să încremenească / deodată cu tumultul cascadei / în pastelul kitsch, / între arinii printre care se strecoară / luminile de licurici. lumile / mici laolaltă cu golul major / al existenţei de aici şi / din vieţile tale fictive / să se unească pentru totdeauna / în tabloul kitsch. iar informaţiile inutile / să se disipe în aerul cu sclipici“; şi „creierul se umpluse de noapte / ca o amforă veche”.

„Iată cum moartea vine pâş-pâş, [la Cosmin Perţa] / dar ea nu este nici violetă, nici moale, / ea vine seara târziu, / îţi reazămă capul de cadă, / te scaldă puţin prin bălegarul mulţimii-nholbate / şi pleacă. // Dar ea nu este ceva de dorit, / când vine, vine tăcută, / iar tu eşti deja mai departe de tine decât oricare gest. // Păşeşti încet, încerci să-ţi deschizi pleoapele / şi doar sunetul rece al vocilor mai ajunge la tine. / O ciocolată, un vin. O jumătate de oră de somn. // Ajungi la un punct prea devreme / şi nu mai ştii să dai înapoi. / Te rezemi puţin de chiuvetă / şi speri doar să nu se rupă şi ea / să nu te îngrămădeşti într-o baltă. // Ruşinea şi spaima…”

La Doina Ioanid,Poemele de trecere asumă vârsta intervalului, a maturităţii implacabile, prag dinaintea alunecării piezişe pe celălalt versant. Scrisorile pentru Taia Dumitru povestesc simplu şi poticnit întâlnirea cu moartea şi trudnica ei învăţare. E vorba despre o experienţă limită, moartea bunicului („Oricum, de-atunci nimic nu mai e la fel, soarele s-a micşorat şi a pălit, plouă mult, iernile sunt mai lungi. Maia s-a aplecat de tot şi zâmbeşte tot mai rar, iar eu umblu pe străzi ca un războinic decapitat”), atenuată prin încercări repetate de recuperare a copilăriei ca timp al fără-de-morţii, dar şi apropriată ca verificare atroce a unei tristeţi până acum suspendate, fără obiect şi fără probe.

Dan Coman:„cât mai puţin despre moarte. despre viaţa dintre braţele ei. şi nimic / nici un cuvânt care să o trezească pe ghinga şi să-i îndepărteze mirosul. / văd rareori iar când văd patruzeci de zile după aceea mi-e tot mai / ruşine. / am rezistat tuturor spaimelor dar în faţa mea / încă mi se înmoaie picioarele. / nimic altceva nu mă mai poate ademeni. / şi mai sunt şi dimineţile acelea de vineri când purtat în braţe de ghinga / cu amândouă mâinile deschid buzele celor vii / şi folosindu-mi capul exact ca pe o pasăre de curte / le ciugulesc răbdător negreala din gură”.

O eufemizare a morţii la Dan Sociu: „a crescut zgomotul / ploii: / direct în ceafa mea, / după fereastră / o pisică uriaşă / sfarmă-ntre dinţi / scheletul unui peşte / uriaş – / pe locul în care stau / de câteva zile / e linişte – / au fost zile de / linişte / când / m-am gândit / la toate – / spune-mi / cel mai rău lucru / care ţi s-ar putea / întâmpla / şi imediat / ţi-aş putea descrie / un altul / mai groaznic”.

La Medeea Iancu, moartea medicalizată tradusă în delicate metafore ale copilăririi, ale fără-de-morţii vârstei tinere a poveştilor consolatoare (vezi Divina tragedie): „moartea-i doar o păpuşă de lemn / pe care fetiţele şi băieţeii o lustruiesc mângâind-o / târâş-grăpiş trece moartea / cu nasul lung şi tocit la vîrf”; „cine sunt eu / când absenţa se face o pâclă densă / în care dispar. // o frică pentru toate zilele / o frică hidoasă, perfidă, lacomă / mă întâmpină cu flori pe braţe / mi le aşază pe piept, la cap / din ele albinele fac dragoste. // oho. cei care oftează primii sunt cei slabi / atinge-mă, înlătură stratul acesta de ură de pe piept / stratul iubirii / stratul candorii / stratul bunăvoinţei // am nevoie de tine / îndepărtează stratul acesta de tăcere / tu în faţa mea cu palmele strângându-mi părul. / strivindu-mi dimineaţa. / vino. am nevoie de tine. / desfă memoria în firişoare / fărâmiţeaz-o, alung-o ca pe o păpădie”; „Taci / şi trupul se destramă / murim în viaţă”.