Mă înfioară presimţirea iernii, pe care o închipui ca pe-un tunel umed, sumbru, duşmănos, plin de primejdii, tunel pe care drumul meu nu-l poate ocoli nicidecum (din mai multe privinţe, soluţia iernilor petrecute în ţări calde nu-mi e la îndemână!), pe care trebuie să-l înghit, încă o dată, ca pe o doctorie amară („Şi-s umezi păreţii / Şi-un frig mă cuprinde – / Cu cei din morminte / Un gând mă deprinde“, vorba lui Bacovia). Iarna înseamnă limitări, restricţii. Se face mult prea devreme întuneric şi, vai, o sumedenie de lucruri se pot împlini cum se cuvine doar la lumina soarelui. Mersul meu pe jos (de pomină în târg!) e îngreunat de frig, de polei, ba, câteodată, chiar suspendat. Cum, în copilărie, am căzut rău pe gheaţă, am rămas cu spaima că s-ar putea repeta căderea aceea. Faţă în faţă cu iarna, sunt confuză, derutată, îmi pierd autonomia. Îmi place albul zăpezii, mirosul ei de proaspăt, sunt minunaţi pomii încărcaţi de chiciură şi promoroacă, scârţâitul zăpezii sub paşi îmi aminteşte iernile copilăriei, dar în acelaşi timp detest prea lungul întuneric, nesiguranţa pământului care, dintr-o dată, ca şi cum m-ar fi uitat, îmi fuge de sub picioare... Îmi doresc geruri uscate, iar goana zilelor să fie şi mai nebună, chiar dacă în „contul” meu se petrece. Îmi revin abia după Anul nou, când ştiu că a început drumul spre primăvară. Că mă întorc acasă. „Conştiinţa de fiinţă adăpostită” funcţionează doar în casa ta, în locul tău. Iarna nu e locul meu. Ea seamănă caselor din amurg, cele văzute pe hotarul dintre aşezări, în goana trenului care mă duce spre casă, aşadar, case în care eu nu locuiesc, nu le umple amintirea mea. Iernile copilăriei de dinainte de accident sunt poveşti frumoase, dar cumva străine. Îmi amintesc „zăpezile de-odinioară”: nămeţii mai înalţi cât gardul, la Agnita, prin 1954-55, când tata săpa culoare să putem ieşi din casă. Ori o vacanţă la Ilba, satul natal al tatei, cu o plimbare cu sănii cu zurgălăi. Acoperită cu scoarţe de lână, adulmecam mirosul iute al cailor, mă lăsam în voia legănatului şi mă bucuram de desele opriri pe la casele rudelor şi prietenilor, ieşiţi cu ulcele de vin şi cozonac în întâmpinarea noastră. Sau ierni cu troiene şi colindători la Nocrich, satul mamei…

Iarna mea livrescă e, din fericire, bogată. Cu ea mă împac perfect, putem sta la taclale fără spaime. Colecţia de ierni începe cu Iarna pe uliţă şi Fram, ursul polar, trece prin forfota iernilor lui Breughel, Ruisdael ori Van de Velde, prin iernile lui Andreescu. Preţ de-o câtime de timp, adastă cu Alecsandri, mai ales ca atitudine. Se simte bine şi sub viscole siberiene (ascultam pe vremuri, la difuzorul din bucătărie, piese de teatru, fascinată de şuierul imitat de echipa de zgomote), iar iernile din Tolstoi, Turgheniev sau Cehov îmi vin mănuşă. Trece fugar prin minte Rilke şi casa luminată departe în noapte – hipnotizat de singurătate, de privirea casei singuratice.

Iernile din cărţi acceptă, aparent supus, „gândirea narantă”, cea care controlează prin poveste ori îşi dă iluzia că se întâmplă aşa şi are forţa realului ca tautologie, cu dublarea sensului prin proiecţia livrescă: oriunde te-ai afla, dacă te opreşti din mers, te afli altundeva, căci oprirea e interpretare. Aşa se întâmplă cu enigma dublei ninsori descrisă de Giampiero Comolli: „Când peste satul troienit apare în tăcere castelul...”: Ninsoarea văzută pe fereastra trenului şi cea din Castelul lui Kafka se confundă, îşi împrumută semnalmente, adâncesc peisajul. Fiinţa culturală nu mai e inocentă, vederea ei mereu „mişcată” descoperă ploi bacoviene, ceţuri ca-n Turner, luminişuri grigoresciene. E aici şi răsturnarea în timp a mişcării comparaţiei: un peisaj pictat nu mai e frumos de parcă ar fi real, ci unul real/viu e frumos de parcă ar fi pictat. Memoria culturală e (mai) puternică. Inevitabil, a împins în umbră memoria „naturală”, lipsindu-l pe om de nişte vechi şi bune instrumente de locuire echilibrată a împrejurului.

Dacă într-o noapte de iarnă un călător, cartea lui Italo Calvino, nu putea avea alt titlu. Plăcerea scrisului şi a cititului e infinit mai pronunţată în timpul iernii, căci se petrec amândouă la adăpost, cu primejdia ţinută la uşă, cu răsuflarea tăiată şi cu un freamăt gothic al variantelor posibile de traversare a textului, a nopţii, a iernii.