De la ex-otic la in-otic

Nu doar romanul românesc are de răspuns la această întrebare privind situarea sa tematică între universal şi particular (adică zonal, regional, local), ci literatura (de azi) în întregul ei. Se întâmplă în literatura română contemporană lucruri comparabile cu cele din alte literaturi ale lumii, chiar dacă, poate, cu o anume crispare venind din obsesia culturii mici (eu am numit-o, cu alt prilej, discretă – gândindu-mă la o anume stare geo-politică asupra căreia nu prea avem putere –, nicidecum mică, fiindcă, repet, nu există culturi mici, fiecare trib, în cele din urmă, îşi are marea lui cultură, cea care îl reprezintă şi îl slujeşte).

La o primă vedere, lucrurile par dramatice. Realitatea e tot mai haotică şi mai asemănătoare în toate colţurile lumii. Diferenţele provinciale/locale s-au diminuat. Exotismul a devenit un termen… exotic, căci nimic nu se mai petrece „departe de urechea noastră”. Zarva cu sens ori fără a mijloacelor de comunicare e „in-otică”, ne ţiuie în urechi bruind îndrăzneala oricărui gând pe cont propriu. Nimic nu mai e departe ca să-i poţi duce dorul. Totul e aproape, prea aproape, agasant de aproape şi, prin urmare, indiferent. Viaţa oamenilor se poartă cu/între aceleaşi tehnologii, s-au mondializat pericolele, spaimele, consumatorii năuci au la îndemână aceleaşi produse – care şi-au rătăcit mărcile, dar şi fineţea atingerii umane –, produse prin care li se induc aceleaşi reflexe ale superficialităţii, neputinţei şi, în ultimă instanţă, supunerii. Glumind pe jumătate, aş spune că nici măcar provincial nu mai poţi fi! Ba, în mod paradoxal, dacă te afli în miezul tornadei publice, ai mai mari şanse să fii orbit şi, deci, marginal. Rămas mai în afara meteorologiei centrale, s-ar putea să-ţi fie mai uşor să vezi cine cade, cine rămâne în zbor.

La o a doua vedere, o banalitate de odinioară – faptul că foarte naţionalul e de la sine universal (sau universabil) dacă povestea lui e bine spusă – e tot mai valabilă în era globalizării. Dar nu mai e vorba de valabilitatea ei teoretică şi încurajatoare (amăgitoare), ci de o valabilitate care pune din nou accent pe măiestria spunerii. Temele mari ale poveştilor au rămas neschimbate. Când vorbeşti despre om, descrii viaţa şi moartea, ura, iubirea, trădarea, generozitatea, visul, dăruirea etc., adică infinita cârdăşie dintre Bine şi Rău. Ele nu s-au schimbat fundamental de milenii. Geografia existenţială universală are o aproape stranie stabilitate. Micile cutremure locale sunt accesorii –  atrăgătoare –, furnizând celorlalţi o idee despre cadrul etnic încă diferit. Dar importantă rămâne povestea despre om pe care o pot asuma cât mai mulţi oameni şi forma desăvârşită – şi de aceea memorabilă şi reprezentativă – a spunerii acestei poveşti. Personajul lui Vlad Zografi din Efectele secundare ale vieţii ştie ce spune:„concluzia care se impune este că, sufleteşte, suntem produsul culturii clasice […] Părinţii noştri spirituali sunt, ne place sau nu, direct sau pe căi ocolite, Homer, Dante, Shakespeare, Balzac... Oameni ai trecutului, oameni ai unor epoci în care ştiinţa, cunoaşterea în general erau foarte departe de ceea ce au ajuns în zilele noastre. Observaţi, vă rog, paradoxul: sufleteşte, suntem produsul unei lumi care nu ştia aproape nimic din ce ştim noi astăzi”.

Că realitatea nu are logică şi e adesea neverosimilă o ştia deja Mark Twain. Doar ficţiunii i se cere logică, sens şi arhitectură. Lucrurile sunt chiar mai acute azi. Faţă în faţă cu o realitate ieşită din rânduieli care păreau oarecum eterne, sub modificări iuţi şi insidioase, ca de nisipuri mişcătoare, ale coordonatelor aşa-zisei realităţi, omul nu-şi mai doreşte de la literatură oglindirea realităţii, ci o bună poveste care să găsească dincolo de toate zgomotele zilei o brumă de echilibru, o urmă de omenesc pe care să poţi conta, căruia să-i aparţii. Faţă în faţă cu timpul şi cu moartea, duşmanii săi dintotdeauna pe care a reuşit să-i domesticească prin creaţie, dar mai ales faţă în faţă cu micşorarea sa umilitoare în faţa seismelor aberante ale lumii de azi, omul are doar soluţia ficţiunilor în lanţ care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniştitoare, ca-şi-cum.

Pe de-o parte, prozatorii de astăzi pledează –  răspicat ori discret – pentru îndrăzneala de a reveni la marile teme, înaltele, fragilele Mari Teme; pe de altă parte, redescoperă savoarea şi sensurile profunde ale nimicurilor vieţii cotidiene, acea zonă în care zdrenţe ale unei ameninţate privacy încă funcţionează.Norvegianul Karl Ove Knausgård scrie monumentala Lupta mea/Min Kamp exact cu acest gând – nu e o proză minimalistă, mărunţită (adică spartă în fărâme şi micşorată), ci una de insistentă scrutare a detaliilor din credinţa că ele ascund şi tot ele pot revela un sens. „Indiferenţa la eveniment” despre care vorbea G. Călinescu evocând scrierea Istoriei… în plin Război Mondial („Cine nu se distanţează de evenimente spre a le citi semnificaţia uitată, cine nu se depărtează de oameni spre a scruta în ei umanitatea nu este un artist”) capătă sensuri noi. Ea se leagă şi de necesara oprire în loc pentru a decanta atent oferta haotică a zilei şi a descoperi„ceva aspru, grav, fără cruţare”, adică „viaţa cea de dincolo de faţade”, cum ar zice Hortensia Papadat-Bengescu. Dar e şi proiect ex-otic, de izolare fonică faţă de larma imundă, în căutarea cuvintelor despre om de dincolo de vorbe.

S-a extenuat, din fericire, şi motivul supărării lui Cărtărescu din anii 90 când scriitorul român era chestionat de occidentali nu despre „lupta sa” cu cuvintele în faţa paginii albe, nu „despre dragoste şi ură, despre suferinţă şi bucurie, despre greutatea de a fi om, despre straniul visului şi straniul şi mai tulburător al realităţii, despre tot ce au scris autorii dintotdeauna”, ci „despre disidenţă, despre cenzură, despre poliţia politică”. „Că un autor din Est nu are voie să scrie liber despre natura umană, ci se aşteaptă de la el să fi stat cu nasul numai în problematica lui locală, să fi luptat cu regimul comunist, să fi fost cenzurat, să fi suferit din cauza poliţiei politice” e o realitate pe care au alimentat-o şi autori români care au descoperit în aceste trecătoare subteme o sursă de venit şi notorietate.

Celebra, până nu de mult, „intrare în Europa” nu poate schimba mare lucru în raporturile dintre cele două patrimonii culturale, naţional şi universal. Aşa cum „era comunicării”, de pildă, n-a adus cu sine, cum se credea, calde raporturi interumane, ci a sporit singurătăţile creând o lume autistă la nivel global, nici Uniunea europeană nu putea însemna renunţarea la diferenţele culturale, specifice, ci, aş zice, dimpotrivă. Europa funcţionează ca un tot numai privită de la distanţă. Ideea uniformizării sub incerte trăsături general-europene se adaugă efectelor secundare ale globalizării având drept urmare aceeaşi mişcare de identificare a miezului ne-uniformizabil. Fiinţă socială, adesea uşor de antrenat în haite şi mulţimi (lumea fără cap, canettiană), omul ţine mai mult ca oricând la unicitatea sa. Cine eşti tu? e întrebarea-somaţie a identităţii. Răspunsurile prozei de astăzi sunt multiple şi libere, dar, mai ales, nicidecum în divorţ cu literatura bună a perioadelor anterioare. Oricâte imixtiuni ale politicului ar fi deviat înaintarea destinală a marilor scriitori, ele n-au reuşit să impieteze asupra solidităţii unei construcţii deopotrivă estetice şi existenţiale. Temele cu majusculă nu sunt detronate de trecerea timpului şi nici de modificările social-politice de prim plan. Ceea ce stă prins ca într-un chihlimbar e omul cu zbaterea sa de a (se) cunoaşte şi de a afla un drum care să fie al său. La acel nivel al esenţei umane tari, omul poate fi/este universal, căci împărtăşeşte un destin dintotdeauna şi tot mai „mondial”, dar, în acelaşi timp, îşi poate conserva unicitatea mai întâi prin efectul de limbă al literaturii sale (românul e cel care citeşte Hanu Ancuţei în original, ca să mai recurg o dată la Radu Cosaşu), apoi prin efectul expresiei, tot literare, transferate în traduceri de calitate.

Literatura îşi arogă încă o dată dreptul de a fi deschisă, haotică, fantezistă. Se exersează reîntoarcerea la „mare, moarte şi iubire” (Lars Saabye Christensen), se urmează căile sugerate de poezie, mereu aflată – graţie lapidarităţii şi ambiguităţii înalte şi încăpătoare a enunţurilor sale – cu un pas înaintea celorlalte specii în sondarea de sine a fiinţei. Abordarea realistă ţine aproape de cea suprarealistă, investigaţia psihologică nu e incomodată de reînvierea policier-ului şi a cărţilor populare, căci poveştile despre oameni au nevoie de suspans şi magie. Suspansul nu e simplu ingredient minor şi ultim, el, dimpotrivă, nu face decât să dea şi mai multă pregnanţă detaliilor psihologice şi are la îndemână situaţii de criză în care se revelează complicate relaţii sociale şi veritabile filosofii de viaţă. O puternică, anume întreţinută culoare locală – accesul la universalitate se face prin fine, insistente şi atente incizii în ceea ce e mai specific şi mai e încă specific unui loc anume – îşi îngăduie abateri spre imaginarul nestăpânit, spre non-realism şi exotic. Instrument redescoperit: limbajul, cu asumata întoarcere la forţa cuvântului şi la poezia lui secretă. Căci în zgomotirea in-otică a zilelor noastre s-a subţiat chiar înţelegerea dintre oameni. Frecvenţa lui „Ce vrei să spui cu asta?”, despre care vorbea Lars Saabye Christensen, identificând o adevărată eră a subtextului, nu poate fi anihilată decât prin recurs la bogăţia limbilor, la expresivitatea lor dobândită în timp şi prin exerciţiul singuratic şi singular al miilor de scriitori ai lumii. 

La Gabriela Adameşteanu şi Julian Barnes, la György Dragomán şi Vlad Zograffi, la Varujan Vosganian şi Per Petterson, la Matei Vişniec şi Ian McEwan, la Gabriel Chifu şi Alessandro Barrico, la Florina Ilis şi Svetlana Aleksievici, contextul, conjunctura, condiţionările social-politice sunt exact ceea ce ar trebui să fie şi chiar sunt: cadrul, mai mult ori mai puţin crizic, pe fundalul căruia ies la iveală trăsăturile şi neliniştile umane dintotdeauna. Proza focalizează pe întâmplări concrete pentru a pune în discuţie o mult mai largă paletă de răspunsuri la întrebarea „cine sunt eu şi de ce sunt într-un anumit fel”. Recursul la descrierea infinitezimal-cadenţată introduce o perspectivă nouă acolo unde totul părea definitiv clasat. Veşnicia se atinge prin intermediul privirii aţintite asupra trecătorului. Ea atrage după sine aparenta lentoare a ritmului, încetineşte curgerea în bucle descriptive, tot atâtea ancore în real. În plus, de remarcat tot mai frecventul recurs la voci complementare, intersectate ori paralele, care instrumentează o anume temă şi o relativizează în cel mai pozitiv sens al termenului. Istoria, ne spunea Alexandru Vlad, nu se învaţă din literatură, ci se înţelege. Ochiul atent şi „leneş” al prozatorului (ca al pictorilor care văd petele de culoare alcătuitoare de volume şi le reproduc ignorând a treia dimensiune) vede lucrurile aşa cum sunt/cum erau, dar nu le închide sub formule de unică folosinţă.

Elefantiasisul epic (cum numea G. Călinescu „molia din dantelă” a locurilor în care „nu se întâmplă nimic”; sau, dacă adaptăm la prezent sintagma, în care „par să se întâmple prea multe deodată”) al vremii noastre e o formă de autosugestie, de contracarare a neînsemnătăţii. Detaliul capătă dimensiuni ontice, vizând reabilitarea interiorităţii umane, a unicităţii sale salvatoare. Măruntele tresăriri ale clipei sunt înregistrate cu aparate de mărit. Micul, efemerul, omenescul fapt divers se propune ca ciob de hologramă, pretinzând că ascunde în mărunta lui făptură Lumea.

Marginalităţi multiple şi ex-otice (copilărie, epoci revolute cu locuri ale fericirii şi ale încă viitorului, întoarceri şi fugi, fond erotic secret, exerciţii de înaltă reflexivitate etc.) sunt tot atâtea căi de acces spre general-uman, spre universal, de îndepărtare de agresivitatea in-otică pentru a dobândi, din nou, dorul de depărtări şi nostalgia; adică un viitor.

Un adaos sceptic: pentru român, literatura română şi literatura universală au fost mereu două zone de mult desţelenite în oglindirea cărora a crescut firesc. Ceilalţi sunt nevoiţi să facă eforturi suplimentare pentru a ne cunoaşte şi nu le e uşor – nu suntem buni negustori de valori româneşti. Pentru toate „ficţiunile” omeneşti, indiferent de palierele unde se ivesc, există şanse mai mari sau mai mici de a rezista timpului, de a fi arhivate în baza de date a umanităţii. Iarăşi, nu stăm prea bine: dezavuarea valorilor patrimoniale ţine de autosituarea noastră periferică şi suspendată. Numai un neam deloc împăcat cu propriul trecut poate cheltui atâta energie neagră pentru a demola tot ce-l înconjoară.

Mircea Danieliuc zicea cândva că e o falsă criză a prozei româneşti, de fapt, „problema e a penetrării”. În acţiunea scriitorului faţă în faţă cu cititorul intră şi dimensiunea seducătoare. Dar cei doi, scriitorul şi cititorul, sunt siliţi să se comporte „englezeşte”, adică nu pot intra în vorbă dacă nu le face nimeni cunoştinţă. De unde rolul criticii de întâmpinare. Dar asta e altă poveste.

Apărut în România literară, aprilie 2017