De la vedere la vedenie

 Împrumut, pentru aceste divagări pe marginea poeziei contemporane, terminologia Ioanei Em. Petrescu – vezi Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, 1989: văzul, cel mai cultural dintre simţuri, îşi aliază, demonstrează ea, fantezia şi reflecţia îndepărtându-se de statutul de spectator neimplicat al lumii; eul liric parcurge, astfel, drumul de la simpla privire mimetică secondată de un limbaj descriptiv, cuminte, la viziune. Aşadar, pe scurt şi anume simplificat: poezia începe prin a fi privire, iar poetul fotograf înregistrează realitatea de pe o poziţie oarecum pasivă şi autosuficientă, încântat de performanţele sale cathoptrice, naiv ornante. Sensul impresiei este dinspre lume spre ochiul poetului. Prin saltul la viziune, poetul magician ia o anume distanţă faţă de datele reale şi le recompune în tablouri cu ambiţii vaste, în lumi deviate şi autonome. Sensul impresiei se schimbă, ea se revarsă din ochiul poetului (fie el şi ochi al minţii ori al visării) spre lume şi-i împrumută dimensiuni din familia sublimului. În fine şi pe scurtătură, în era imaginii, poetul nu mai priveşte şi nici nu mai proiectează viziuni „vânjoase”, ca să folosesc un termen al lui Liviu Rusu. Posesor al unei libertăţi cu care nu prea ştie ce să facă, alunecoasă şi perversă (căci îi retrage dependenţa, duşman redutabil, bun conducător de expresivitate artistică şi provocator de atitudine „nobilă”, şi îi reduce drastic autoritatea şi condiţia de ocrotit), derutat, hărţuit de informaţii contradictorii, căci libere şi ele, hulpav consumator de viziuni de-a gata, fie ele filme, reclame, lume virtuală, poetul de azi (dar discuţia poate fi extinsă şi la alte genuri literare, cum vom vedea) este captiv unei reţele de imagini prin ochiurile dense ale căreia abia de mai poate strecura frânturi de privire şi zdrenţe de viziuni. Prin ecrane şi monitoare de toate mărimile, e invadat de puhoaiele de variante de lume secretate de specia umană asistată de maşini tot mai sofisticate. Nu le mai poate concura decât aruncându-se în vârtej. În era omului micşorat şi infantilizat, intră în scenă ori în ob-scenă (cum ar zice Baudrillard; vezi Mots de passe) biografismul, cu toate derivatele şi rudele sale. Şi vedenia: nici privire, nici viziune, un soi de hologramă atârnând între, ca un „soare înşelător”. Voi detalia întâmplarea (re)citind câteva cărţi de poezie tânără. Poezia lui Ştefan Manasia îmi va fi primul dintre martori.

1. Ştefan Manasia sau despre poemul organic, eretic, suav

Poetul, „tot mai derutat / tot mai înspăimântat/ tot / mai furios şi neputincios”, sub vremi şi sub imagini, deopotrivă, traversează, oricât de suav şi în răspăr cu congenerii, faza mizerabilistă a denegării – totul „pute” în lumea care-i alunecă printre degete, în scrisul predecesorilor „ajunşi” („între hoituri / mirosind / dulce şi împăcat”). E o greaţă pozitivă, în primul său timp, fiindcă ţine trează contradicţia, înfruntarea: „pe urmă sila s-a şters sub indiferenţă”. Pasul următor e cel al secretării naturalist-onirice a propriilor date biografice/existenţiale în chiar miezul viziunilor străine („ce s-a ales de viziune, unde s-a dus nostalgia?”). La optzeciştii livreşti şi ironici, că totul s-a scris era încă o constatare soft; oars combinatoria încântată de propriile performanţe putea ţine încă loc de spunere inedită, originală. Acum, poetul a ajuns la saţ, el face inventare abulice ale invaziei pe care o suportă/degustă („sîntem delfinii / mărilor virtuale”)şi o gestionează cu disperare; abia de mai poate strecura icuri personalizate despre captivitatea sa colorată în blocul mâlos al filmului colectiv: „îţi ia patru ani să ascuţi o imagine, să eliberezi / în apa mîloasă un simbol, o vedenie [s.m.]/ un gest pe care nu l-ai dus niciodată pînă la capăt / un cuvînt care te roade, de-atîta timp, ca o tenie // sau remuşcarea umflată, sudoarea/ ce te-nsemnează în cearşafuri de sînge / aerul în care levitează prieteni iubiţi / vînăt, te sărută pe gură, te strînge”.Etica grunge, dezacordată, cu sonorităţi frânte, stridente sub apatia insidioasă a fără-de-sensului, nu e a poemului în primul rând – acesta, totuşi, suav, traducând cu o graţie stranie impasul înaintării scripturale –, ci a lumii de epigoni pe care o reflectă.

Pe de altă parte, minimalismul (în ambele lui sensuri: de fixare îngustată pe lumi mărunte şi de utilizare a unui instrumentar minimal, auster) recuperează în eprubetă măreţia pierdută a omului (vezi „omul care se micşorează” din romanul SF al lui Richard Matheson, comentat de Pascal Bruckner în Tentaţia inocenţei). Fixat pe viaţa „subcelulară”(„cred în schimbările la nivel subcelular / cred în preţul ce trebuie plătit /.../ cred / în bătrînele pocăite în Lennon/ şi-n iarba răsărind foşgăind peste tot”), pe gângănii de tot felul („ai vrea să gândeşti ca insectele, ca ele să zbori în aerul pulsatil”), păianjeni, reptile, acarieni şi animăluţe, toate aduse sub lupa unui interes în vogă, Ştefan Manasia obţine cel puţin două efecte/beneficii: are revelaţia complexităţii şi consubstanţialităţii viului, scufundându-se în detalii microscopice ale organicului (o face împrumutând privirea de fluture, corneea cu protuberanţe, „cea mai destrăbălată privire, cu ochii aproape închişi, agonici şi strălucitori ca la crucificaţi”); şi, în aceeaşi gesticulaţie, poate returna fiinţei sale detalii care să reabiliteze o anume însemnătate şi să-i redea armonia. Nu apucături de entomolog pune în pagină, ci copilăriri, sperând, nemărturisit, să descopere un regn mai afin decât cel al bipedelor repugnante. Înconjurat de goange şi jivine, sub „mici invazii”, nu are atitudinea duios-galeşă a unui Topîrceanu sau Arghezi, să zicem, ci o coregrafie de Alisă în rând cu vieţuitoarele. În încropita ţară a minunilor, îşi poate conduce „corpul ... hidos / şi etanş” într-o zonă tarkovskiană, „între orgasm şi melancolie”, unde marile teme sunt sau ar putea fi din nou legitime. Mai mult, echilibrul lumii mici poate fi contrapunctul simfonic al golului („istoric”), ca-n celebra aromă: „cum trece apa peste stăvilar ca să se piardă / în noaptea cea clară / aşa să treacă – în tangaj etern – / şi viaţa ta. ori să încremenească / deodată cu tumultul cascadei / în pastelul kitsch, / între arinii printre care se strecoară / luminile de licurici. lumile / mici laolaltă cu golul major / al existenţei de aici şi / din vieţile tale fictive / să se unească pentru totdeauna / în tabloul kitsch. iar informaţiile inutile / să se disipe în aerul cu sclipici“.

Manualele de „ratare şi nimicologie”, cum le numeşte Ştefan Manasia, sunt regăsibile în multe dintre cărţile de poezie ale ultimilor ani. Luciditatea alimentată livresc află degrabă că armele sale sunt fragile („devin jucăria hîrtiei de scris / scribul şi prostituata, unealta / dăruită cu zâmbete şi regrete”), că lumea „pe nesimţite cade”, fără şansa de a fi oprită din căderea ei. Cuvântul poetului nu mai contează. Ordinea e inexistentă ori ocultă. Ne aflăm, crede Baudrillard, pe o bandă a lui Moebius: „Mais nous sommes dans un univers complètement aléatoire où les causes et les effets se superposent, selon ce modèle de l’anneau de Mœbius, et nul ne peut savoir où vont s’arrêter les effets des effets”. Umanitatea se mai citeşte doar „în amintirea unei pisici”. Semnalele venite dinspre cele şapte miliarde de locuitori ai Terrei pe toate canalele şi prin toate reţelele sunt atât de copleşitoare, de disparate, de schimbătoare, de asurzitor-aiuritoare, încât, paradoxal şi chiar tragic, le poate asuma oricând în secvenţe libere şi inutile; ele îl „reprezintă” în orice combinaţie le-ar recepta fără a-i mai spune ceva cu adevărat. Anarhismul nu e atunci decât de la sine înţeles, dar e unul vătuit, căci nimic nu mai este subversiv când totul e permis „în smârcurile dintre pagini” („nimeni nu ne amenda exhibiţionismul”). Obscenitatea atinge forme paroxistice şi demolatoare. Astfel, de la privire şi viziune, se ajunge la tirania imaginii „străine”, la vedenia ob-scenă, despuiată, fără distanţă şi privacy, sufocantă. Vezi, în acest sens, acelaşi Baudrillard (preiau aici şi jocul de cuvinte al scenei şi ob-scenei): «Dans l’obscénité, les corps, les organes sexuels, l’acte sexuel, sont brutalement non plus «mis en scène», mais immédiatement donnés à voir, c’est-à-dire a dévorer, ils sont absorbés et résorbés du même coup.» Şi « L’obscénité, c’est-à-dire la visibilité totale des choses, est à ce point insupportable qu’il faut y appliquer une stratégie de l’ironie pour survivre. Sinon, cette transparence-là serait totalement meurtrière.» Dezgolit impudic, golul istoric poate fi încă suportabil prin introducerea grimasei ironice, a unor văluri artificiale pentru recuperarea măcar parţială (şi iluzorie) a tainei, a misterului. Lumina scialtică a directeţei fără perdea striveşte („…ne învaţă că nu mai contează nimic, că abia acum pâlpâirile Sensului au dispărut, că Marile Gheare ale Galaxiei ne vor schingiui trupurile, ne vor terciui minţile şi nouă nici nu ne va mai păsa. Că prezentul e mlaştină, floră otrăvitoare”). Când totul se petrece în văzul lumii, neruşinat şi fără rest, niciun refugiu nu mai e accesibil. Şi nicio salvare. Exhibarea nu asigură feed-back-ul sperat, căci văzul lumii e şi el indiferent, apatic, istovit de avalanşa căreia îi este supus, la rându-i. Nu mai e comunicare autentică, ci repliere autistă sub luminile scenei. Ca şi corpul, cuvântul dispare „în spatele propriei sale vizibilităţi”(vezi Aurel Codoban, Imperiul comunicării). Omul şi informaţia devin propriile lor imagini, simple simulacre, iar naturaleţea e goală de conţinut, primitivă. Adevărurile sunt toate ca şi cum / als ob. Aservite consumului, se pierd. O soluţie tentată frecvent va fi apelul la recuzita resuscitată a suprarealismului de diverse nuanţe, cu ingrediente onirice ori intermediari etilici, şi chiar la un misticism extenuat, ca un scâncet, cu ceva din rugăciunile lui Ioan Es. Pop („îţi / cer / din / cer / înapoi / vedenia / grasă / şi / suavă / ca / tenia // vreau / să / fiu / iar / mic / şi / slab / şi / tu / să / mă / faci / mare”). Aflat în căutarea, de la început zadarnică, a unui Frumos rarefiat, extramundan şi a Binelui sufocat sub inflaţia Răului, trecerea declarativă, cu arme şi bagaje, de partea Răului, ca relansator al „luptei”, pare să fie calea, chiar şi într-o variantă arahnoidă, de „vânător silenţios şi răbdător”: „osmoza dintre creierul uman şi cel primitiv / dintre visele sofisticate şi impulsurile de lumină albastră / dintre uimirea cu care totdeauna am cuprins lumea / şi încântarea cu care ochii lui îmbrăţişează prada”. Nu lipseşte poeziei de azi o anume dimensiune romantică, în sensul situării sale în postura de uzurpator al răului. Poetul se instalează cu instrumentele sale deviante în chiar centrul crizei şi, locuind-o poetic, o zădărniceşte. Colţul răului (răul, zice Eminescu, este „colţul vieţii”) e, de fapt, unitate şi colaborare de antinomii, contradicţii împăcate dinamic.

Mai rămâne, dincolo de toate astea, de remarcat un lucru esenţial: în toată poezia lui Ştefan Manasia se simte complicata, insinuanta evoluţie a unui dublu ironic, lucid, prefăcut. Un faun priveghează. El ştie că, în ciuda sincerităţii brutale, poezia e rol şi joc cu imagini. Vedeniile sale se ascund sub versuri scrâşnite pentru a nu se băga de seamă că ambiţia lor e să devină viziuni; fetidul tânjeşte după miresme, iar scepticul şi dezabuzatul nu şi-au pierdut încă speranţa („Spun poem şi visez solidaritate, cutremur lăuntric, compasiune”, mărturisea într-o anchetă). Griurile sunt luminoase („creierul se umpluse de noapte / ca o amforă veche”), melancolia distinsă, „febra noastră se hrănea cu răcoare”. Poemul său e fără sfârşit, călătoreşte liber dintr-o plachetă în alta, fiindcă teritoriul manasian a fost marcat definitiv de la început. El nu evoluează, ci este. În spaţiul lui, poate invoca „toate numele”, iar lista de prozatori, eseişti şi cineaşti pe care pariază îi asigură suficiente rădăcini pentru a se simţi în miezul lucrurilor şi tot atâtea prilejuri de admiraţie. Nu doar neintimidat de eventuala acuzaţie de provincialism/periferic, dar chiar apărându-le savorile, forţa şi aşezarea, cartografiază abil spirale spaţio-temporale. Tot astfel, călare pe motocicleta sa de lemn, poate sfida toate ismele, căci le-a disecat atent mecanismele şi nu-i pot afecta echilibrul. Chiar şi osârdia cu care (îşi) cultivă cititorii în vestite cluburi de lectură e o formă, poate cea mai sigură, de a identifica interstiţiul, dar şi o probă a profundei ambiguităţi a scrisului său.

Aşadar, poezia de azi nu mai e descriere ori plăsmuire, ci colaj de vedenii. Oglindirea unui univers şi crearea de universuri au fost înlocuite de administrarea de multiversuri colorate şi relativ agresive, prin inflaţie. Poezia e obligată să le gestioneze pentru a găsi un loc propice personalizării, o breşă. De aici inserţiile violent biografice, apăsat confesive, dar mai degrabă autoficţionale decât autobiografice. De vreme ce autobiografiile au fost, şi ele, scrise toate, nu mai „merge” pe piaţa existenţială şi scripturală decât autoficţiunea, fie ea dezamăgită, minimalistă, abera(n)tă, senzuală, onirică, deşucheată, fracturată, sfidătoare. Tot astfel, de la visare şi visătorie, poemul trece la vis coşmardesc şi vedenie – acolo pare că originalitatea încă funcţionează, scăparea din iureşul „străin” e posibilă. Să mai observ că, în era biografistă, ocazionalul îşi (re)găseşte locul, fie în poeme dedicate în sens tradiţional, fie sub forma unor flash-uri înregistrate nervos-apatic, în inventare suspendate de mici întâmplări cu tâlc deschis, de povestioare poetice („ce e poemul? o povestioară”, îşi aminteşte Manasia, nu fără un schepsis ironic, spusele lui Pavese). Mai presus de simptomele unui „real” anume, interesează „ocazia” existenţială, transcrisă fidel, cu haşurări ciuruite (căci imitaţia, surogatul, simulacrul stau la pândă) prin care pot încăpea oricâte înţelesuri, niciunul definitiv. Proliferarea obiectelor inutile şi a informaţiilor incapabile să marcheze veritabile evenimente ale fiinţei, masificarea, mondializarea destinelor pun sub semnul întrebării unicitatea şi irepetabilitatea individului. Inflaţia reperelor existenţiale sufocă orice încercare de sinteză, universul nu mai e accesibil decât în fragmente suspendate într-un prezent monoton şi, paradoxal, în nestăpânită metamorfozare. Poemul-vedenie e pe fază.