Să spun de la început: nu-mi plac vorbele mari. Nu am încredere în ele, în „măreția” lor. Tot așa cum nu-mi plac nici laudele deșănțate căci există și laudă care ucide, tocmai fiindcă, exagerând, induce neîncredere în evaluarea ei. Nu mă dau în vânt după ceremonii și ritualuri. Înțeleg prea bine că omul are nevoie „să-și dea importanță”, că, respectând întocmai reguli, gesturi, muzici, vorbe, își creează iluzia că ceea ce acoperă ele chiar există cu adevărat – o menire, un rost înalt. În ce mă privește, asumarea nerostului („Ce bucurie că viaţa n-are sens. Pot să îi dau eu unul...” – Constantin Noica) și muritudinii mi se pare mai bun imbold de a încerca, pariind pe știință, să faci ceva pentru a-ți diminua ignoranța. Cum ar zice Yuval Noah Harari, „întrebările la care nu poți răspunde sunt mult mai bune decât răspunsurile pe care nu le poți pune sub semnul întrebării”.

Divaghez aici pornind de la constatarea (nu deplâng, ci descriu) că multe vorbe mari sunt azi stoarse de sens, simple sau interesate zorzoane mimetice. Și-au pierdut, sub „veacul ce înaintează”, și solemnitatea. Sunt utilizate adesea ca înlocuitor de lucidă cântărire a lucrurilor și speră să scutească, prin simpla enunțare, de orice îndatorire de a lua serios și responsabil în calcul calități și defecte. Ele decad, cum spuneam, nu se micșorează – așa cum se vorbește despre „micșorarea omului” –, fiindcă pur și simplu vorbe mici nu există. În mod ciudat, semn că ceva nu e în regulă cu ele, nu au pereche. Și „să nu zic vorbă mare” (adică să nu cobesc!), s-ar putea dovedi până la urmă că măreția le-a fost de la început mincinoasă, iluzorie.

Deși lista lor e lungă, mă opresc la câteva: suflet, sfânt/sacru, iubire, păcat, trădare. Vorbirea curentă – din viața de fiecare zi ori din cea a personajelor literare – le domolește decăderea, căci le înscrie în firescul sensurilor lor nepervertite de exagerare, fie ea și tradițională. Iată: „am venit într-un suflet! stai să-mi trag sufletul și apoi îți spun tot ce am pe suflet – chiar tot? – sufletu !” (adică, nici vorbă!); „păcat că n-ai venit la spectacol!”; „ce-am vorbit e sfânt!” (adică respectat întocmai); „mă cuprinde o sfântă lene”… Mi s-a întâmplat adesea să mi se ceară să-mi spun părerea despre o anume pagină scrisă. Observațiile mele critice erau întâmpinate uneori cu o privire umed-dezamăgită și acuzatoare: „Cum se poate să nu vă placă o poezie de suflet?!” Firește, răspunsul meu: „O fi de suflet, dar poezie nu e!” stârnea disprețul. Habar nu aveam, eram, clar, lipsită de… suflet. În mintea multora, cuvântul cu pricina acorda „imunitate estetică” textului, îl așeza mai presus de cârtirile unui biet critic.Decăderii acestor vorbe mari i se datorează, cred, și raritatea poeziei de dragoste ori religioase de calitate. E greu să dovedești „producătorilor” de astfel de texte că oricât de mare ți-e dragostea de divinitate ori de țară, de mamă, progenitură, iubită, simpla enunțare a sentimentului nu e pe dată poezie. Puhoiul contemporan de oferte „de suflet” e, firește, de partea lor.

Să le iau pe rând.

Așadar, „SÚFLET,suflete, s. n. Totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; psihic”. Derivă din latinescul suflitus (< suflare). Poate să însemne suflare (într-un suflet), viață (a-și da sufletul); caracter (suflet generos), locuitor (sat cu 500 de suflete) etc. Cât despre sensul de „substanță spirituală și nemuritoare”, nu voi intra aici în dezbateri filosofice și teologice.Rețin doar că sufletul e înțeles ca sinonim pentru spirit (deși sufletul pare mai lumesc, spiritul mai legat de celestitate), minte sau sine, dar și ca un concept fictiv, un construct acoperind o realitate care scapă unei descrieri ferme.Perspectiva creștină descrie omul ca alcătuire de trup hărăzit pulberii și suflet întors, după moarte, la divinitatea care l-a creat. Augustin îl descrie ca „substanță specială, înzestrată cu rațiune, adaptată că stăpânească peste trup". Cât despre mine, cred, dimpreună cu Lucretius, că suntem uniunea dintre gând şi trup. Această uniune dintre materie şi spirit este viaţa în accepţiunea accesibilă omului. Deocamdată. Nu exclud cu totul posibilitatea supravieţuirii uneia sau alteia şi chiar a capacităţii lor autonome de expresie. Dar e ceva ce nu mă mai priveşte, o dată ce eu, uniunea („întregul” sau „întrunirea”, zice Socrate în Alcibiadele lui Platon, deși privilegiază sufletul ca marcă a eului), m-am spulberat, am încetat să fiu. Tot ceea ce gândesc, simt, imaginez, sunt se sprijină pe complexa alcătuire fiziologică, biochimică și neuronală a trupului, nu există în afara lui.

Pentru Eminescu, mişcarea pendulară neobosită în jurul unui centru – sufletul – este condiţia însăşi a vieţii. Altminteri, „socoteala se sparge”. „Sufletul cuvântului este accentul”, citim în Caiete. Adică acel ceva care impune cadenţe, tot aşa cum sufletul omului va guverna „glasul gândurilor”, „nemărginirea de gând”.Este în această expansiune a spiritului acelaşi sentiment al preaplinului care-l va anima şi pe un Lucian Blaga. „Straşnicul suflet” şi „năpraznica inimă” simt lutul prea strâmt: „Daţi-mi un trup / voi munţilor, / mărilor /…/ Pământule larg fii trunchiul meu”. Dar și: „Suflete, prund de păcate, / eşti nimic şi eşti de toate. /…/ Drumul tău nu e-n afară, / căile-s în tine însuţi…” Perechea apare disjunctă la Macedonski: „Aşa şi corpul nostru din două e-ntocmit: / La lut, rămâne lutul, de flori ca să-l brăzdeze, Iar gazele prin aer se duc să-nvioreze / Acele elemente din care au ieşit!”. Pariul lui se îndreaptă spre suflet, ca iluzorie consolare: „…umblând prin tină, / cu sufletele suntem în raze şi lumină”.

„Culoarea nu este un atribut al substanţei, ci o activitate (sau o reactivitate) care se manifestă în condiţii determinate” (Gaston Bachelard). Sau, altfel spus, ceea ce se oferă privirii noastre nu este un dat, ci un lucrat şi, deci, un artificiu. Tot astfel, sufletul nu este un atribut al omului, ci rezultatul activităţii sale asupra lumii şi asupra sinelui, adică efectul cunoaşterii. Culoarea sufletului există numai gândită, apoi numită, transformată în cuvinte („Ceea ce se comunică nu este, deci, un conţinut sufletesc, ci contemplarea acestuia” – Carlos Bousoño).Sufletul apare în poezia de bună calitate ca „intuiţie lirică a lumii... ca stare de suflet” (Tudor Vianu). Iată alte decupări: la Arghezi viziunea îşi instalează instrumentarul „în suflet sau pe pălărie”, această largă, ameţitoare alternativă punând semnul egal între fizic şi metafizic. „Afară pe coline sufletul / îşi regăseşte respiraţia” (Ana Blandiana); „Şi-n suflet se face demult şi curat / Ca-n depărtatele case de ţară / Când vin sărbători” (Sergiu Adam); „lucrurile îşi leapădă / zale după zale, rând pe rând, / până la suflet” (Gabriel Chifu); „Vine un ceas al zilei / către seară / când umbra trupului / se-adună / în suflet şi dispare / ca un melc / în cochilie” (Vasile Gogea). La Adrian Popescu, trupul şi sufletul alcătuiesc de-acum „o pereche cam bizară, / Tu, carnea, o bătrână stafidită, / Eu, un adolescent. / în holurile unui hotel de 5 stele.” La Nicolae Prelipceanu „judecata de acum: sufletul meu mărunţit pe un tocător perseverent [...] totul e numai aici acum […] ziua de apoi e numai o judecată pripită / o speranţă a fiecărei bucăţele mărunte / din sufletele noastre uitate”.

„SFẤNT, -Ă,sfinți, -te, adj., subst. I. Adj. 1. Epitet dat divinității, considerată ca întruchipând suprema perfecțiune și puritate. (Rar; despre oameni) Care duce o viață curată și cucernică. Din sl. Sventŭ”. Cum se vede, dicționarul e circumspect. Nu se denumește o realitate, ci se dă o calitate care e considerată într-un anume fel. Totul ține de credință. O utilizare laică și hâtră la Creangă, „păcatul de povestariu”: „Apoi dă, stăpâne, în ziua de azi dacă nu-i fi și cu draci oleacă, apoi cică te fură sfinții”, dar și splendida declarație de independență: „În toate zilele sunt sfinţi, dar nopţile sunt ale noastre”.La Rebreanu:„Bine-ar face să-i tragă o sfântă de bătaie!” Sau, exaltat, la Alecsandri:„Sfântă muncă de la țeară, izvor sacru de rodire”. La Eminescu, agonia zeilor şi a ideilor într-un acelaşi vers descrisă – „E apus de zeitate şi-asfinţire de idei” – poate fi citită ca o constatare a unei goliri de sens a formei de până atunci şi, deci, a nevoii de a născoci o formă nouă. Aş observa, în treacăt, că asfinţirea acceptă nu doar sinonimia cu amurgul, ci şi etimologia (inventată!) a ne-apartenenţei la sacru. În spaţiul consacrat al închipuirii, Poezia nu e „un sacru de substituţie” în „visul sacrului abolit”, cum crede Nicolae Balotă, de pildă, ci un alt fel de sacru, ivit pe acelaşi plan al fantasmei necesare, însă cu o valenţă în plus, tragică, aceea a conştiinţei forţei şi slăbiciunii sale, mizând pe puterea incantatorie. Apropo de folosirea abuzivă a epitetului, să spun din nou că poetul nu e sfânt şi nici poezia nu e sfântă (dacă nu m-aş teme că şochez din cale-afară, aş spune că nici măcar viaţa nu e „sfântă”, ci mult mai mult de-atât – adică naturală, firească. Şi unică). Marea lor şansă şi frumuseţea le stau în omenesc. Cu atât mai mult cu cât epitetul cu pricina e lipsit de sens, vag și scutind automat de întrebări în plus. Să crezi că scrii sub „comandă divină” mi se pare infatuare.

„IUBÍRE,iubiri, s. f. Sentiment puternic de simpatie și admirație pentru cineva sau pentru ceva Faptul de a iubi; dragoste, amor. Din sl. ljubiti.” Uniune a minţii cu trupul, omul a traversat etape succesive de împăcare a feţelor sale ori, dimpotrivă, de divorţ. Trupul e periodic satanizat, împins în umbră, în noapte. Indiferent ce se întâmplă între oameni – căci interdicţiile nu reuşesc să paralizeze intimitatea secretă şi mereu promiscuă, potrivit mentalului dominat de porunci, a alcovului –, rămâne ascuns şi impregnat de ideea păcatului. Tot ce e legat de sex e, scurt, nesănătos. Reforma morţii şi reforma sexuală au deja o istorie de câteva bune decenii. Au fost contabilizate reacţiile cărnii eliberate de ameninţarea multiseculară a păcatului („cea mai grea moştenire primită de la creştinism – sexul-păcat” – Michel Foucault). Într-o societate a discreţiei şi ascunderii, totul părea în regulă, se ştia limpede şi fără să-şi mai bată capul fiecare ce e sfânt pe lume şi ce e păcat. Dar într-o societate a sexului care vorbeşte, a morţii banalizate de dezastre naturale şi orori omeneşti, eşti obligat să apelezi la norme proprii. Să vorbeşti deschis despre muritudine înseamnă să renunţi la cecul în alb al vieţii veşnice. Au fost scoase de sub eticheta – păguboasă – a păcatului și lăsate pe proprie răspundere o mulţime de lucruri foarte fireşti şi foarte naturale. O vreme, obscenitatea atinge forme paroxistice şi demolatoare. Într-o societate a „seducţiei non-stop”, „Don Juan a murit; o nouă figură, mult mai neliniştitoare s-a înălţat: Narcis, subjugat de el însuşi în capsula sa de sticlă” (Gilles Lipovetsky, Era vidului). Iubirea ca în cărţi sau ca în filme este un construct, asimilat de societatea umană dinspre livresc şi funcţionând ca amăgire şi model secole în şir, dar care îşi revelează, sub ochiul dezîncântat al sincerităţii ob-scene, ridicolul. Supervizibilă, erotica dispare. Observam altă dată un trend al poeziei contemporane: o recuperare a relaţiei romantice, delicată, gingaşă, jucăuşă, liber-fantasmată prin raportare la progenituri, ca breşă prin care se pot strecura în poem, din nou legitime, iubirea, tandreţea, emoţia. Altminteri, cu cât e mai des folosit azi cuvântul, acoperind oameni, obiecte, animale, orice, cu atât e extenuarea iubirii mai generalizată. Atinge și „iubirea de moșie”, dar și iubirea de tot ce e înalt. Pisicile și câinii par investiție sentimentală mai confortabilă, celălalt îți e supus fără rezerve.

Să mai observ că, în plin romantism epigonic, lăcrămos și suferind, Caragiale înregistrează, lucid și ironic, ridicolul zorzoanelor verbale, râde de declarațiile sforăitoare (angel radios, naturel simțitor, țațo, mor!), dar și de mincinoasa măreție a unei poziții sociale. Trădarea, de pildă, e un ingredient comun al vieții politice, important e doar să fim la curent cu ea, să putem răspunde cu aceeași monedă calpă: trădare să fie, dar s-o știm și noi. Închei abrupt cu câteva rânduri din Mihail Sebastian, preluate din serioasa carte a lui Laszlo Alexandru, Cum să inventezi un huligan. Mihail Sebastian jurnalist la Cuvântul. Foarte potrivite apropo de vorbele mari, fără acoperire. Pentru a exista trădarea, trebuie să existe mai întâi sentimente, opinii, afilieri mari, pe care, din cine știe ce motiv, nu le-ai mai respectat: „Ce lucru anume trădează un ins care pleacă de la gogişti şi se duce la naţional-ţărănişti, sau pleacă de la averescani şi se duce la liberali? Cel mult încalcă o solidaritate de grup şi interese. Dar părăseşte el o idee şi adoptă o alta? Renunţă la un sistem de gândire politică şi îşi însuşeşte un altul? Să fim serioşi. / Într-o viaţă publică asemănătoare celei de la noi nu sunt posibile nici convertirile, nici trădările. Căci – şi lucrul merită să fie scris cu literă mare – NIMENI NU ARE NIMIC DE TRĂDAT.”

apărut în România literară, august 2020