Declinarea poeziei |
Poezia, „această divagaţie cosmogonică a vocabularului.”- Emil Cioran
Dătătorul de nume, nomothetul sau onomaturgul, şi-a alăturat Poetul atunci când, la capătul trudei sale numitoare, a înţeles că rămăseseră fără nume şi fără de răspuns cele mai tainice dintre simptomele vieţii şi morţii sale. Poetul ficţionează de atunci neobosit născocind nume pentru nenumit. Ficţiunea sa polimorfă păşeşte în restrişte, îndrăznind căi multiple, întâlnindu-se când şi când cu ficţiunea religioasă, monodromică şi posacă. Numele se incantau, la început, suficiente sieşi. Simpla lor rostire făcea să fie lumea. O lume rezumată, neclintită, fără nuanţe. Când nuanţa, acel ceva în plus, a apărut – zic grămăticii –, numele dintâi şi-au spus masculine şi s-au repliat lăsând loc gureşelor, pestriţelor feminine, numele diversităţii şi ale diferenţei. Aşezate în nominativ – în simplul (?) act al numirii –, o vreme au stat astfel, mulţumite de isprava lor. Când starea nu le-a mai fost de-ajuns, căci lucrurile şi întâmplările se buluceau în jur, au deprins declinarea. După dicţionare, declinarea înseamnă întoarcere, ferire, evitare, aversiune, digresiune, deviere, derivare. Mai înseamnă a fugi (din reperul unic şi imuabil), a se întoarce din drum pentru a tenta căi derivate, a pune pe seama altuia prea-plinul, a slăbi. Dar a slăbi asemenea slabei gândiri a lui Vattimo. Aici, o paranteză – Il pensiero debole nu e „gândirea slabă”, adică firavă, neputincioasă, neîmplinită, ci „slaba gândire”, adică o cugetare ieşită din străşnicia căii unice, a adevărurilor absolute, a certitudinilor – gândirea care, slabă fiind, adică ne-crispată, maleabilă, îngăduitoare, face pasul îndrăzneţ căci disperat, dez-amăgit (ieşit din amăgire) către relativ şi incert. Slăbind, aşadar, nominativele (se) declină, decad. Ies din nume,din aparenţă, îşi părăsesc reputaţia. Nu-şi mai ajung. Prima treaptă a coborârii va fi naşterea. Rotundul nominativului, cel care este, învaţă să aibă, să aparţină, să depindă. Genitivul este cazul apartenenţei, numele se recunoaşte marcat de origine, de gen, de rasă, specie. Acceptă posesia şi, prin urmare, fragmentarea. Este fiindcă aparţine, fiindcă are. Având, poate să dăruiască şi poate primi la rândul său. Dativul este cazul negustoriei, al schimbului. Numele de un anumit fel încearcă şi alte feluri, intră în acord, se leagă prin daruri, îmbracă, temporar, semnalmentele altuia. Se înstrăinează. De aici încolo, poate începe cazul social prin excelenţă. Lumea devine „lume, lume”. Acuzativulsuportă, admite, caută relaţii, condiţionări, circumstanţe, îşi doreşte şi îşi află determinaţii. Nu-i ajunge să fie, să aparţină şi să facă simple schimburi. Îşi defineşte locul, timpul, modul, cauza, scopul. Este numai dacă, unde, când, cu cine. Se pierde pe sine, decade din contemplare în acţiune. Are nevoie de verbe nenumărate, dincolo de a fi, a avea, a da/a primi. Din când în când, când zarva e ameţitoare şi asurzitoare, îşi caută echilibrul dintâi şi nu-l mai poate regăsi. Declinarea e ireversibilă. Nemaiajungându-şi, dezechilibrat, pustiit de lume, cheamă. Vocativule decăderea însăşi. Numele redevine singur, dar tăcerea dintâi s-a spart. Strigă, se roagă, invocă. Dacă e retorică, aşadar îşi asumă singurătatea, chemarea îşi redobândeşte forţa prin chiar înfruntarea descoperitei relativităţi. Dacă se adresează cuiva, fie chiar şi lui Dumnezeu, mai ales lui, numele e fără scăpare, declinarea e semnul vlăguirii, al golirii de orice sens.
O asemenea descriere a declinării poate fi transformată în instrument de analiză. Poezia – cred, voi încerca să caut şi probe – ar putea fi clasificată în funcţie de cazul predilect. Pripit, aş zice că într-un poem precum Luceafărul s-ar putea descoperi toată declinarea. De la a fost şi una, fata de împărat, prinsă în mrejele dorului – deocamdată visat ca preaplin – îşi descoperă apartenenţa la o lume diferită. Dialogul dintre ea şi luceafăr poate fi privit, simplificat, ca o ofertă. Cei doi, ieşiţi din singurătatea suficientă a numelui, conştienţi de apartenenţă, îşi doresc un schimb. Declinarea nu mai poate fi oprită. Cătălina cade în acuzativul feciorului de casă, exersează relaţii. Hyperion suportă lecţia acuzativului său, oricât de înalt („Vrei poate-n faptă să arăţi / Dreptate şi tărie?”). Eminescu – genosanaliza m-a condus la aceeaşi încheiere – a descris două experienţe egale, chiar dacă din planuri diferite. Fata de împărat şi Luceafărul parcurg amândoi declinarea, traversează eşecul şi au şansa unui vocativ retoric, al „dorului nemărginit” ca tensiune perpetuă. Invocarea se face „încetişor” ori a capella, adresându-se nimănui. Revin la starea dintâi marcaţi de experienţa dorului de moarte. Interesant de remarcat că acesta le e comun celor doi chiar dacă definirea e de semn opus. Fiinţa muritoare îşi doreşte veşnicia morţii, singura accesibilă ei, dorinţa sa e destinală, aşadar nominativă. Nemuritorul îşi doreşte punctualitatea morţii, pe care n-o poate avea decât considerându-şi propria nemurire egală cu moartea („nemuritor şi rece”). E acceptarea, după un ocol declinant, a nominativului destinal.
Recapitulând, declinarea înseamnă decăderea numelor din nominativul siguranţei de sine, al aparenţei şi al reputaţiei ce îşi ajunge doar fiindcă este, în genitivul apartenenţei şi al posesiunii, apoi în dativul schimbului, al dăruirii şi acceptării de daruri. În fine, încă un pas pe panta declinaţiei în acuzativul relaţiei, al faptei, cazul social prin excelenţă. De aici, mai e cu putinţă decăderea însăşi – vocativul, cazul invocării neputincioase, al ieşirii din responsabilitate. Ultimul rest de forţă se traduce în invocaţia retorică – dez-nădejdea e încă tratabilă. Dacă îşi adresează strigătul cuiva, altcuiva, fie el om ori zeu, numele s-a golit de orice sens interior.
Preferinţa pentru un caz ori altul, identificată în opera unui poet, îl poate descrie dintr-o perspectivă inedită. Ca şi în cazul genosanalizelor ori în al phonoanalizei (evidenţierea sunetelor predilecte lucrând discret în versura ocultă a poemului şi îngânând „tema” centrală, ca-ntr-un zvon tot mai distinct, mai nuanţat, mai insistent – ca în boleroul lui Ravel, de pildă), o dată lentilele alese, textele se supun surprinzător de dezarmat noii perspective.
Să adaug alte câteva nuanţări la dosarul cazurilor româneşti. Nominativul, rupt de ceilalţi, de formele realităţii mişcătoare şi de promisiunile ei, închis în sine, e autist. Nu reacţionează la nuanţe, vede lumea schematic, geometrizat. Fiind subiectul, despre el se poate afirma ceva, orice, acceptă atribute, oricare. Însă preferă de departe verbele existenţei pure şi simple, căci deţine adevărul (fie el oricât de sumbru). Ascetic, nu-şi ia în seamă nevoile şi dorinţele; dogma e principiul ori blestemul condiţiei sale. Puritatea sa denominatoare funcţionează ca obstacol epistemologic. Aderă la emblema dintâi incapabil s-o părăsească fiindcă ar însemna să renunţe la forţa sa axiomatică. O ciudăţenie – în limba noastră, senzaţiile, stările, bune şi rele, sunt nominative implacabile. Mi-e foame, sete, bine, dor, somn, frică înseamnă că toate acestea sunt, au prestanţa unor subiecte care decid asupra situaţiei; omul românesc este doar cel-care-suportă, ca obiect indirect, prezenţa, existenţa, manifestarea acestora. Foamea este, omul cade sub existenţa ei.
Genitivulapartenenţei prin născare ori prin posesiune, prin înzestrare, ca şi dativul schimbului de daruri sunt cazuri sentimentale, patetice, decorative. Genitivele se strâng în jurul numelor, slăvesc averea şi o proclamă semn de recunoaştere şi sursă de privilegii. Dativele sunt ale transmiterii şi ale comunicării. Ele au nevoie de un intermediar, de un ceva ce poate fi dat, spus, cerut cuiva. Interesant că, în limba română, întrebarea e acţiune directă, acuzativă (acuzatoare?), în vreme ce răspunsul e dar, mereu indirect, ocolit… E de revenit asupra acestei întâmplări. Acuzativul, cazul faptei, e hedonist dacă acceptăm că binele e legat de acţiune. Dar binele său e şi risipire, nesiguranţă, aşa încât se poate preschimba în rău. Atunci se recurge la vocativul disperării.
Câteva exemple: Alecsandri se defineşte prin genitive; Coşbuc e poetul neastâmpăratelor acuzative; Bacovia e poetul nominativului absolut ce-şi alungă condiţionările resimţite ca excesiv limitative.