Galele Medicină Artă Cultură au fost dedicate, în ediţia din ianuarie anul acesta, Echinoxului la 45 de ani de existenţă. Prilej potrivit, pentru mine, de a spune, din nou, câteva cuvinte.

În Teoria literaturii. Dicţionar-antologie, reţineam Echinoxul ca „grupare literară clujeană constituită în jurul revistei studenţeşti Echinox, apărută în decembrie 1968”. După înşirarea numelor fondatorilor (am fost mereu alături de echinoxişti încă de la început fără a mă înscrie vreodată „oficial” în grupare), mai adăugam: „Un anume spirit echinoxist se perpetuează la promoţii succesive de studenţi până astăzi.” Când Petru Poantă, primul cronicar literar al Echinoxului, a scris Efectul Echinox sau despre echilibru, eu i-am împrumutat/născocit titlul. El vorbea acolo, concis, dar vibrant, despre durata în timp a unei atmosfere de prietenie şi exigenţă, dar şi despre echilibrul ardelenesc al unei atitudini. Biografia Echinoxului e una în straturi, cu protagonişti mereu noi, un „început continuu” al momentului originar, el însuşi reconstituibil în alte coordonate şi păstrându-se în paliere ale memoriei. Revista Echinox şi Caietele sunt materializări periodice ale acestui spaţiu comun de enunţare în care diferenţele sunt nelitigioase, iar recunoaşterea unui cadru originar enunţată entuziast. Echinoxiştii celor 45 de ani împânzesc ţara, mulţi dintre ei stabilindu-se şi dincolo de hotarele ei. Ori de câte ori sunt chemaţi să-şi scrie fişa biografică, după ce-şi vor fi înşirat izbânzi şi onoruri de tot felul, vor ajunge neapărat la detaliul care dă sens, şi anume la faptul că sunt echinoxişti. E blazonul nobil al unei apartenenţe libere şi exuberante. Literele, Universitatea, Clujul însuşi, mereu în mişcare, dau până azi semnalmentele grupării.

La Gale au fost prezenţi patru poeţi: Ion Pop, echinoxistul dascăl şi prieten care îşi leagă evoluţia literară de apartenenţa prelungă la Echinox; Horia Bădescu, cel care deschide marea Serie Echinox a Editurii Eikon (susţinută de UBB şi de CopyRo) cu trilogia Cărţile vieţuirii;Mariana Bojan, cu dubla sa privire asupra lumii, şi Adrian Popescu, tocmai nominalizat pentru Cartea anului de către „România literară”.

Pentru a schiţa aici un portret al lor, revin asupra unei scheme de lectură pe care am desenat-o vorbind despre poezia în văzul lumii.Am preluat terminologia Ioanei Em. Petrescu – vezi Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, 1989: văzul, cel mai cultural dintre simţuri, îşi aliază, demonstrează ea, fantezia şi reflecţia îndepărtându-se de statutul de spectator neimplicat al lumii; eul liric parcurge, astfel, drumul de la simpla privire mimetică secondată de un limbaj descriptiv, cuminte, la viziune. Prin saltul la viziune, poetul magician ia o anume distanţă faţă de datele reale şi le recompune în tablouri cu ambiţii vaste, în lumi deviate şi autonome. În era imaginii, poetul nu mai priveşte şi nici nu mai proiectează viziuni. Posesor al unei libertăţi cu care nu prea ştie ce să facă, alunecoasă şi perversă, hărţuit de informaţii contradictorii, căci libere şi ele, hulpav consumator de viziuni de-a gata, poetul de azi este captiv unei reţele de imagini prin ochiurile dense ale căreia abia de mai poate strecura frânturi de privire şi zdrenţe de viziuni. În era omului micşorat şi infantilizat, intră în scenă vedenia: nici privire, nici viziune, un soi de hologramă atârnând între. Oglindirea unui univers şi crearea de universuri au fost înlocuite de administrarea de multiversuri colorate şi relativ agresive, prin inflaţie. Limbajul înalt al poeziei de ieri pare dintr-o dată firav într-o lume eliberată explosiv de norme. Pentru o carte care va apărea anul acesta, am lansat un adaos acestei scheme, vorbind despre vitraliu şi fereastră. Perechea are, desigur, rădăcini, în metafora plasticizantă şi în cea revelatorie, descrise de un Lucian Blaga. Ea trimite la oscilaţiile între poezia ca transfigurare, a modernităţii, şi poezia ca transcriere, a ultimelor decenii. Cea dintâi – deasupra lumii, într-un efort de captare a esenţelor; cea de-a doua – în văzul lumii, exhibând neputinţa de a ajunge la esenţe. Vitraliul are vechime, înălţime, armonie, mister. El depinde de lumina de afară, dar nu renunţă la luminile proprii şi la interpretarea intermediată a lumii. Prin vitraliu, se încheagă paradoxul lui ca şi cum. Interogată, căutată, lumea rămâne, ba, mai mult, e chiar conservată ca poveste, mit, taină. Frânturi de esenţe se strecoară printre cioburi şi propun simfonii. Fereastra, în schimb, e a poeziei care priveşte în faţă realul, îi înregistrează mizeria, urâtul, concreteţea, fără a mai tenta o salvare sau sperând, copilăreşte, că dezvrăjirea îi va fi contrazisă.

Horia Bădescu: Citite prin această cheie, poemele celor trei volume ale Cărţilor vieţuirii răspund astfel: în La poarta cuvântului, ne aflăm în plină orchestraţie euritmică. Vitraliile sunt înalte, pline de culoare. Zumzetul, foşnetul, cântecul sunt depline, iar poemul se desfată în de sine, cu superbia celui care, ştiindu-se trecător, are acces la veşnicii. Cântarea maieste o cale la îndemâna omului de a-şi păstra subiectul sub invazia obiectelor lumii. În Furcile caudine, geamul sumbru al realului priveşte el în interiorul poemului şi îi ameninţă armonia. Agresat, poetul înregistrează boala din lucruri, pustiul din carne, moartea din frunze. În De la o zi la alta, vitraliul revine, dar e fisurat, cu ochiuri oarbe. Destrămarea se ridică dinăuntru, socialul îşi pierde acutele sub ameninţări mai mari, definitive. Sub frig şi singurătate, sub „propria povară”, poetul/poemul deprinde moartea, extenuat, dezîncântat, funebral: „Vorbeai / dar cuvântul nu-ţi mai vorbea”. Un vast sentiment al neputinţei ivit pe urmele unui straniu complex al singularităţii.

Deşi Adrian Popescu vorbeşte el însuşi despre „desolemnizare“ şi despre încercarea de a exersa, cu volumul Costumul negru, o „nouă formă, mai liber-conversativă, proprie zilelor noastre, dar fără a nega backgroundul echinoxist sau miracolul comunicării vizibilului cu invizibilul“, sunt tentată să caut şi să găsesc mai degrabă semnele unei admirabile consecvenţe cu sine pe care micile ajustări de instrumente – nu de instrumentar! – nu le pun în pericol. Cartea cea nouă nu contrariază portretul pe care i-l făceam altădată. Divizat şi întreg, ezitant şi plin de tării, rotund şi impar, cum singur se defineşte, presimte violenţa purităţii, îngemănarea picăturii de sânge cu stropul de rouă, cruzimea blândeţei, stranietatea lucrurilor simple, taina axiomelor existenţiale. „Redescoperirea realului prin interogare” (Petru Poantă) i-a fost de la început proprie. Întrebările au însă un răspuns asumat prin exerciţiu pios, aşa încât poetul exersează mai degrabă revelări ale semnelor sacre în cele mai umile manifestări ale lumii, chiar dacă poezia e acum mai degrabă „o iubire defunctă”, predispunând la melancolii: „Eram tineri, ziua era lungă”. Cutremurările legate de bătrâneţe şi de răsuflarea morţii de după colţ ivesc poeme crepusculare blând-luminoase, melodice litanii, laude, uimiri cu frăgezimi aurorale. Cu privirea tot mai aţintită asupra a ceva „mereu indescriptibil”, îşi exersează încă „tăria de a rămâne aşteptând până la capăt”, în murmurul tainic al elementelor, şi de a tenta decuparea cărnii muritoare după un „tipar sideral”, gata să descopere un vitraliu în cel mai modest ochi de geam.

Poetă, prozatoare, pictor profesionist, Mariana Bojan îşi păstrează de-a lungul carierei autonomia şi o doză de singurătate deschisă calm spre ceilalţi. Echinoxistă din prima generaţie, pune poezia şi pictura în slujba fiinţei fragile şi tenace, rătăcită în „bestiarul somnolent”, insinuant despotic, al unei lumi care şi-a risipit minunile. Sensibilitate oximoronică, hrănindu-se din contrarii şi cumpene gospodărite cu o încăpăţânată „voinţă de armonie”, poeta struneşte fiorul tragic cu o artă aparte a prefacerii „zdrenţelor secolului” şi „zdrenţelor visării” în haine de sărbătoare ori măcar de carnaval. Vaga discursivitate a pânzelor sale ficţionând fantast în marginea realului îşi află isonul în aspra plasticitate a poemelor degustând „chimerele de soi”. Odată cu trecerea timpului, spaimele se aglomerează în „plinul buimac” al versurilor, iar singurătatea – „Construim / Un om singur / Lângă alt om singur” – abia de mai poate fi contracarată de un „tremur fragil al umbrei” adăpostite în suflet. Poemele celei mai noi plachete întăresc expresionismul tuşei, conservând şi strania duioşie subtextuală. Obiectivul e aşezat la nivelul ţărânei – cu sensurile ei multiple, de la cel matriotic la cel al impurităţii maxime, de la visceralitatea groasă la puritatea inefabilă. Retrasă în casa de la ţară, deplânge Ieşirea din mit;exersează ierarhii uitate şi recompune portretele aţipite în prejudecăţi ale cetăţii, ale rostirii şi ale tăcerii:„Ştiu că undeva / se ascunde un urlet. / Să fie un semn al Speranţei?”

Elegiile crepusculare ale lui Ion Pop, senine şi ofensive, mi-au adus în minte cuvântul îngânat de Cioran cu gândul ultim la ţara sa depărtată: „morţişoară”. Un diminutiv surdinizând spaima. De la început, paşii Poetului au secondat îndeletnicirile exacte şi riguroase ale Criticului de poezie, într-o convieţuire paşnică şi reciproc avantajoasă. Orgoliul unei existenţe geometrizând înalt între vrafuri de cărţi este subminat discret, dar constant de ecouri ale efemerului, ale impreciziei. Oglindindu-se una în cealaltă, cele două priviri promit de fiecare dată o lectură care-şi subordonează, deopotrivă, fineţea cutremurată a unei stări şi tăietura neşovăielnică a unui concept. Elegiile în ofensivă promiteau o contracarare a efectului de cataclism al morţii ca blazon destinal. Ele atacau, încăpăţânându-se să nu accepte pur şi simplu, să riposteze cu eleganţă şi cu ţinută. Versul înceta a fi destăinuire, devenind mărturie şi, cumva, chiar manifest. Extenuarea energiei vitale poate fi degustată cu delicii de cel care, de-acum, ştie. Adierea din vocale şi-a pierdut sim-fonia, e doar zvon al unui prezent aproape paralel, căci lucrurile importante se petrec acum în zona îmblânzită a „morţişoarei”. Poetul se pregăteşte să intre în poemul exemplar: „Vine, ea, // şi distanţa // de la care // morţii pot fi // citiţi // ca nişte poeme”. Dar o face senin, cu deschidere la mare.