Se zice că biografia începe când te (re)cunoaşte celălalt. Poţi avea o viaţă foarte bogată şi, pentru tine, o vreme, îndestulătoare, dar biografie nu ai. De aici – zice C. Noica – dorinţa de comunicare. Biografia se naşte dintr-o dorinţă de deschidere spre celălalt. Aş putea obiecta că, dacă instrumentul mi-e bun, dacă mă pot întreba cu el în legătură cu taine de nedezlegat ale fiinţei, ale existenţei, ce importanţă are că celălalt mi-l ignoră? Instrumentul meu e, în acest caz, literatura română. Eu o cunosc şi ea mă slujeşte. Ceilalţi, străinii, n-o cunosc. E mai rău, din această pricină, instrumentul meu? Nicidecum. Cei păgubiţi sunt ceilalţi. Eu cunosc şi instrumentele lor, îl cunosc şi pe al meu. Eu fac parte nu dintr-o cultură mică, ci dintr-o cultură discretă. Mi se pare un nume mai potrivit şi acoperind mai bine adevărul. Culturile discrete nu sunt aşa prin firea lor ori fiindcă aşa doresc, ci prin natura circumstanţelor istorice, politice, geografice, cea care mă pune la discreţia altora şi mă sileşte la un rang secund. Poate că, la o adică, aş face faţă şi în rândul întâi. Însă această şansă nu mi se oferă niciodată. Blazat, nu mai fac nici eu mare lucru. Cel mult, evadez în cultura obraznică şi cer azil. Însă n-am ce căuta ACOLO, n-am pus umărul la constituirea ei decât dacă priveşti cultura de pe Marte. Dar îmi convine la modul confortului intelectual şi psihic, o vreme, material, în urmă...

Cărtărescu descoperă America atunci când constată: „...Cine dintre noi n-a avut surpriza ca, în urma unei lecturi despre dragoste şi ură, despre suferinţă şi bucurie, despre greutatea de a fi om, despre straniul visului şi straniul şi mai tulburător al realităţii, despre tot ce au scris autorii dintotdeauna, să primească din public [în Occident, fireşte] mereu şi mereu, de zeci, de sute de ori, până la saturaţie, până la greaţă, aceleaşi trei întrebări: despre disidenţă, despre cenzură, despre poliţia politică? Ai făcut imagini şi metafore cu care ai sperat să tai răsuflarea celor din sală, ai dezvoltat simboluri universale, ai descris gesturi unice, semnificative, emoţionante, mergând serios şi pasionat pe urmele lui Kafka şi Musil, şi Pinchon, şi Sabato, pentru ca aceleaşi trei întrebări să te aştepte în final. Înţelegi în cele din urmă că nu se doreşte, din partea ta, artă adevărată, ci doar o imagine. Că un autor din Est nu are voie să scrie liber despre natura umană, ci se aşteaptă de la el să fi stat cu nasul numai în problematica lui locală, să fi luptat cu regimul comunist, să fi fost cenzurat, să fi suferit din cauza poliţiei politice.”

Destinul culturilor discrete e să rămână mereu cu o replică în urmă în dialogul universal. Dilema e complicată. Ce e de făcut? Şi: chiar e ceva de făcut? Mă descopăr neştiută partizană a legatului benevol de glie. Bradul răsărit pe o stâncă mai puţin prielnică nu-şi ia rădăcinile în spinare ca să caute un loc mai bun şi mai apărat de vânturi şi ploi. Şi chiar dacă ar face-o, ar ajunge în locul altuia, ar fi un străin. El rămâne şi se descurcă. Nu ştiu ce comparaţie să folosesc, alta, ca să se înţeleagă cât de puţin îi pot înţelege pe înstrăinaţi...

Ca să te recunoască celălalt, vorbeşti în limba lui. Gestul tău nu poate spera reciprocitate. Un dicţionar al relaţiilor române-franceze de-a lungul vremurilor, de pildă, va arăta o serie de români plecaţi la studii în Franţa, firesc, cu gestul celui atras de mai bine, dornic să se întoarcă mai perfecţionat decât a plecat; dar va arăta şi câţiva francezi rătăciţi în România. Oricât de nobilă le-ar fi mişcarea, oricât de motivată, ei rămân nişte exotici. Cultura obraznică te foloseşte, nu te ajută. Te poţi ajuta numai singur, folosind-o tu pe ea, discret.

Era personalizării. Într-o carte despre era personalizării, era postmodernă, omul contemporan este definit ca dispecer al propriei existenţe. O ofertă uriaşă şi derutantă, o explozie a informaţiei la nivel planetar nu aduce după sine monotonia, uniformizarea, robotizarea, ci, dimpotrivă, individualizarea, singularizarea prin selecţie. Omul este, înainte de toate, cel-care-alege după ce „s-a pus la curent” cu variantele posibile. M-am gândit, citind-o, că două, cel puţin, sunt datele staturii sale pe care omul (şi cel postmodern) nu le poate alege, ci îi sunt impuse: apartenenţa etnică şi muritudinea. Acesta a fost primul gând. Cel de pe urmă, însă, a adus corecturi însemnate ale perspectivei: muritudinea este o fatalitate, dar viaţa însăşi, prin tot ce face împotriva morţii, o justifică. Fără zbaterea vie, moartea îşi pierde semnificaţia – absolutul ei este relativizat de forţa creatoare hărăzită omului. Aşadar, dacă omul nu poate alege să nu moară, poate alege, în schimb, să trăiască în ciuda morţii, asumându-şi limitările acesteia.