Despre carența de viitor

„Patria vieţii e numai prezentul”

(Mihai Eminescu)

De-a lungul anilor, de câte ori m-a nemulțumit vreo împotmolire, vreo derută, vrea stângăcie a societății românești, le-am dat repetat dreptate unor C. Drăghicescu ori Cioran, cel din Schimbarea la faţă¼, să zicem, dar mai ales lui Constantin Rădulescu-Motru care, în capitolul despre psihologia poporului român inclus în Enciclopedia română de acum șapte decenii, ne descria incapabili de acţiuni de mare anvergură şi perspectivă îndepărtată, atraşi, cu oarecare geniu al momentului prielnic, de mici întreprinderi uşor de dus la capăt şi cu câştig imediat, căci spiritul comunitar a fost mereu pus în umbră de interesul personal ori de grup. La orice schimbare de regim, tot ce s-a făcut înainte e lăsat/împins/aruncat deoparte şi se re-începe de la capăt, „pe râu în jos”, vorba cântecelului pentru copii, dărâmarea fostului pod de piatră fiind anunţată cu o încântare greu de înțeles. Lucrul era deplâns de un Heliade Rădulescu („La noi şi la toate neamurile ce se află în a lor pruncie, abia se începe un lucru şi ajunge la abuz”) şi descris de Caragiale prin formula genială a „strânsurii de năvală” în care ne complăcem, acea permanentă stare de urgenţă în gol, de ne-aşezare cronicizată, de forfotă gălăgioasă. Cu trecutul, inclusiv cu cel cultural, suntem în relaţie tensionată când nu ne ignorăm reciproc. Suntem etern începători, iubim, în mod curios, lucrurile noi şi suspendate... În istoria sa, românul, temător mereu sub hăituiala la care e supus periodic de dușmani, fuge pentru a rezista „pitit sub munţi”, cum ar spune G. Călinescu, urmărit de fatalitatea firii sale și a locului pe harta lumii: „prin poziţia lor geografică, prin datele lor istorice, ei nu sunt făcuţi să intre în marea luptă a istoriei, pentru că de orice parte ar lupta, ar fi alături de duşmani, împotriva propriilor lor interese” (Ana Blandiana). Mai credea Rădulescu-Motru și că saltul imprevizibil și păgubos de la perseverență (care a dat momente înălțătoare) la ne-perseverență (care le-a pus în umbră) nu decurge dintr-un defect al românilor, ci din proastele guvernări de care au avut mereu parte. Să mai spun că, neîncrezători mereu în binele care ar putea veni dinspre stăpânire – „schimbarea domnului, bucuria prostului” –, românii au deprins arta provizoratului, a încropirii. Astăzi, pe fondul șubrezirii sinucigașe a școlii, cresc generații de copii cu ochii hipnotic fixați pe haosul virtual, copii care nu mai știu de unde au venit (nu i-a învățat nimeni!) și nici nu-i interesează încotro se îndreaptă (la ce bun?). Replierea în jurul bisericii nu mobilizează constructiv, nu e o soluție salvatoare, ci o mântuire abstractă; e o reuniune a resemnării, a supușeniei, a neputinței, cu un viitor promis într-o altă lume, iluzoriu mai bună. În ultimele decenii, a înflorit din nou păguboasa credință a românilor în statutul lor privilegiat în relația cu divinitatea (despre care vorbea un personaj al lui Camil Petrescu), aceasta apărându-i anume de rele și scoțându-i „deasupra nevoii” fără vreo contribuție din partea lor...

Rețin aici două dintre condițiile care conduc un neam la pierderea perspectivei lungi asupra viitorului și la ieșirea de sub civilizația urmei, care doar prin Cultură se poate asigura: proasta guvernare și frica.  

Ei bine, lucrul care m-a uimit peste măsură, încă din urmă cu un an, a fost uniformizarea bruscă, brutală a locuitorilor Terrei în fața Răului. Nelogica, tatonanta, bâlbâita gestionare a crizei (o „proastă guvernare”, în fond) și frica indusă/întreținută pe toate canalele au dus omenirea la o reacție pe care o credeam specifică doar nouă, românilor. Cele două condiții ale carenței de viitor odată îndeplinite, în mod paradoxal, lumea și-a pierdut dintr-o dată, simultan și fără deosebire de rasă, religie, pregătire ori situare geo-politică, mintea limpede, în stare să evalueze starea de lucruri calm, rațional și să ia măsuri chibzuite, în consecință. Și mai paradoxal încă, în această supă planetară de spaime și nesiguranță, comuniunea în fața dușmanului comun nu s-a conturat, marile și măruntele lupte politice au continuat cu elan sporit, iar diferențele au devenit mai inflamabile ca oricând. Carența severă de viitor a adus după sine dorința de a spulbera toate însemnele valorante ale trecutului. Ca și când, atârnați de o ramură fragilă care nu-i poate propulsa spre înaltul viitorului, oamenii aleg să reteze furibund chiar trunchiul evoluției lor.

Pe situația aceasta absurdă s-au aruncat toți profitorii de meserie ai zilei, de la media la autori fără simț istoric, dar cu exacerbat simț negustoresc al clipei. Nimeni nu s-a arătat prea tulburat că instituțiile culturale au fost primele lovite. S-a vorbit mai ales despre ciumă, epidemii teribile, calamități, dar s-a uitat cu totul că acestea nu au stârpit omenirea și că existăm în continuare grație martorilor existenței dintotdeauna a oamenilor –– artiștii, creatorii, gânditorii. Au ieșit în prim-plan măștile terorii, nu ale teatrului, ca liman. Un prezent gol, gonflat peste măsură de spectrele fricii, a încremenit totul și a hrănit toate aberațiile prefăcutei corectitudini.

Omul de azi, amenințat fiind cu moartea, acceptă supus ipostaza de client (cumpărător frenetic de mărfuri de care nu are neapărat nevoie și de instrumente pe care le folosește nu ca prelungire inteligentă a mâinii lui conduse de gând, ci orbește, abulic – vezi Baudrillard). Aceasta e ipostaza fericită, pândită asiduu acum de cea, tragică, de pacient. Între ele nu mai încape și gândul. „Trăim deja în epoca «gândirii zero», care e mai rea decât «gândirea corectă». Dacă mai există oameni care gândesc? Nu mă îndoiesc. Pur și simplu, nu le dă nimeni atenție…” (Jose Saramago, Jurnalul din anul Nobelului).

Cât despre titlul acestor rânduri împrumutat din Eminescu,în viziunea saprezentul e al clipei, da, dar una dilatată prin gândire, căci „Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul/ Cine ştie să le-nveţe”; „Patria vieţii e numai prezentul./ Clipa de faţă numa-n ea suntem,/ Suntem în adevăr. — Iară trecutul/ Şi viitorul numai ogândire-s” [s.m.]. Trecutul, în accepțiunea sa, este „marmură”, adică re-creare a unei istorii în coordonate sublime, contrapunctică şi veştejitoare a unui prezent social care la Eminescu nu aparţine timpului, ci unui non-loc potrivnic deopotrivă eu-lui și comunității. Viitorul, pe de altă parte, rămâne o umbră, o aşteptare specifică poetului romantic. Ea ţine de ne-saţ, de dor.

Găsesc în limba română curentă dovezi ale celor de mai sus. Limba e vistiernic și martor al istoriei unui neam. Altfel spus, de la bănuiala (întărită controversat de o uriaşă bibliografie) că, între limba pe care o vorbeşti, limba maternă, şi modul în care priveşti lumea şi te situezi vizavi de ea cu trăsături unice şi inconfundabile, există, indiscutabil, o subtilă, surprinzătoare legătură, am ajuns și în alte rânduri la aproape-certitudinea că noi, românii, suntem aşa cum suntem şi fiindcă vorbim româneşte. Sau viceversa: limba ne este oglinda cea mai fidelă.

Iată. Faptul că românul folosește frecvent prezentul verbului pentru acțiuni ce urmează să se petreacă în viitor nu poate fi simplă întâmplare de gramatică istorică. Istoria l-a învățat să fie în alertă continuă, să parieze pe prezent, nefiind, de cele mai multe ori, în puterea lui să decidă viitorul. De aceea, lucrurile pe care plănuiește să le facă le așează în prezent, singurul timp oarecum controlabil. Cuvinte care indică viitorul se pitesc lângă verbul la prezent, ca și cum ar vrea să nu li se zădărnicească împlinirea: Poimâine mă duc la piață; peste două săptămâni încep lucrul la casă; la iarnă îmi iau cojoc nou. Există și în alte limbi astfel de formulări, dar parcă mai atenuate de prezentul prelungit al unei acțiuni deja în curs: J’arrive dans deux minutes, sau de forma specială, prelungă, a verbului care anunță o intenție deja asumată mental: I’m going home tomorrow.

E ușor de constatat și că formele de viitor popular – o să mă duc, am să mă duc – nu indică un proiect, ci o promisiune, o concesie (fie cum spui, o să fac și o să dreg) sau chiar o simplă recunoaștere a unei sarcini, a unei îndatoriri: deseară am să scriu o scrisoare ține aproape de am de scris. Același viitor popular poate personaliza un impas: nu ce-o să faci, întreb omul în necaz, dornic să aflu soluțiile alese, ci ce-o să te faci?, sugerând, oricât de vag, că nu întrevăd ieșirile.

Frecvent utilizata expresie om trăi și om vedea dezvăluie mai multe despre noi decât încrezătoarea vom trăi și vom vedea. Forma populară e un condițional mascat. Dar nu e condiționalul din Miorița, de-o fi să mor, unde ciobanul e împăcat nu cu uciderea sa de către cei doi, ci cu ideea muritudinii sale. Iar acceptarea e minunat de individuală, deci demnă şi generoasă. Preferă să le lase celorlalţi („măicuţei bătrâne”, adică atitudinii tradiţionale şi, oarecum, fireşti) povestea, amăgirea, chiar dacă el ştie de-acum şi a dobândit seninătatea iniţiatului. Agoniseala pe care o vrea alături e, deloc întâmplător, fluierașul, așadar cântecul care îi va eterniza povestea. Nicăieri nu se spune că nu va lupta să-şi prelungească viaţa, dar o va face în mijlocul unor semne şi orânduieli care să nu-l lase să uite că va muri în cele din urmă. În cazul lui om trăi și om vedea, condiționalul din fundalul viitorului e unul resemnat. Pasiv. Lucrurile se întâmplă în afara noastră, nu noi le suntem stăpâni. Dacă vom fi în viață, dacă ne vor lăsa în viață, vom vedea, ca simpli martori neimplicați, cum le-au făcut alții, ceilalți, stăpânii faptelor. Impasul e pus între paranteze ori ironizat cu amărăciune (haz de necaz), căci ne copleșește. Nu prea știm ce-o să ne facem. Forma literară de viitor, aparent ocolită, conține o doză deghizată de voință, de decizie: voi merge, adică voiesc să merg și o voi face. E un proiect personal de neclintit. Cam ca în utopicele versuri macedonskiene: „Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer.”

Spuneam altădată că înapoia este tot mai cuprinzătoare, mai adâncă, mai polifonică. Ştiind din ce în ce mai multe despre trecutul său, omenirea a descumpănit chiar „timpurile” fiinţei. Diversitatea tot mai largă şi culorile tot mai accentuate şi mai nuanţate ale trecutului, „descoperite” pe măsura dezvoltării ştiinţelor cunoaşterii, reduc posibilitatea noului şi cer un efort în plus al imaginaţiei. Însă la nivelul vieţii individuale a consumatorului, acesta, acumulând tot mai multe „obiecte” în jurul său, îşi lărgeşte atât de peste măsură „domeniul posedat”, încât viitorul îi pare asigurat de la sine, ba chiar superfluu. El uită că eternitatea accesibilă omului nu e într-un viitor individual, ci într-un prezent conţinând în sine, prin efortul selectiv, constructiv şi valorant al memoriei, tot trecutul – doar el face posibil un viitor onorabil al speciei. Recursul la memorie şi la cuvântul potrivit şi onest secondat de gând poate asigura trecerea plină, palpabilă a timpului, în ignorarea ritmurilor sacadate ale fiziologicului, ale finitudinii. Tot gândul poate prefigura schema unui mâine cu sens. Poate vindeca tot mai acuta carență de viitor. Și ne poate feri de cumplita eră a gândirii zero.

Apărut în România literară nr. 17, 2021