„– De unde ştii tu, mă?” sau Despre competență

Înainte de moarte, nuvela lui Marin Preda, surprinde oscilarea umană între teribila incertitudine şi spaima de certitudine în legătură cu ceasul morţii. Stancu lui Stăncilă stă să moară, asemeni lui Ivan Ilici, personajul lui Tolstoi. Ştia, ca membru al unei specii muritoare, că va muri. „Junghiul” are rostul de a transfera moartea colectivă – toţi oamenii din sat vor muri, nu e o noutate – în spaţiul strâmt şi inconfortabil al morţii individuale. Răspunsul medicului este, ca şi pentru Ivan Ilici, un ultim pai. Stancu lui Stăncilă vrea să ştie dacă mai trăieşte, îşi răspunde singur că „e pe moarte”, dar, raportându-se încă la o comunitate, la o tradiţie, pretinde precizarea momentului pentru „a se pregăti”. Scena pe care o joacă speră efecte exorcizante. Acceptând moartea, ratându-i acesteia surpriza, o poate ţine la distanţă. „A fi pe moarte” ar putea deveni, speră personajul, o lungă aşteptare. Ar putea fi chiar viaţa. De aceea insistă: „E greu să-mi spuneţi? Uite, mă, omule, în cutare timp, pregăteşte-te, şi gata!” Când pseudo-descântecul său eşuează – doctorul îl anunţă că nu va trece toamna –, Stancu lui Stăncilă reclamă dreptul la hora incerta cu o violenţă trădând toată „neînţelepciunea” lui faţă în faţă cu propria moarte: „– De unde ştii tu, mă? [...] Soarele şi dumnezeu mă-tii, de unde ştii? Spune, de unde ştii tu... De unde? De unde?”. Reclamă, în fond, unicitatea şi taina destinului său. E inacceptabil accesul celuilalt – un străin – la misterul intim fundamental și inaccesibil.

Ei bine, mi-a venit în minte întrebarea violentă a lui Stancu – „De unde ştii tu, mă?” – citind cartea lui Tom Nichols, Sfârșitul competenței. Discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale (scrisă în 2017, tradusă la Polirom, de Cristian Fulaș, în 2019). Un pic forțată apropierea, ea e totuși posibilă, fie și răsturnată. Credem cu tărie că noi știm cel mai bine tot ce ne privește, amestecul unuia din afară, fie el și tobă de carte, e de netolerat. „Trăim în vremuri periculoase – niciodată oamenii nu au avut acces la atât de multă cunoaștere în număr atât de mare fără ca totuși să și învețe ceva”. Omul de astăzi se crede, dat fiind statutul său de asiduu navigator pe internet, atât de atoateștiutor (ferit fiind și de gândul morții intravitale), încât înfruntă sfidător verdictul venit dinspre competența specialistului. Profesorul e, evident, un năuc, de unde știe el că nu-i bună teza copilului meu? Am căutat pe internet, știu eu mai bine. Un aspirant la titlul de scriitor cu patalama îți cere părerea despre un text al lui. Îi spui de ce nu e bine, ce-i lipsește ca să fie literatură de calitate. Se rățoiește pe loc, De unde ştii tu, mă?, eu am postat pe facebook textul ăsta și am avut sute de like-uri și de aprecieri cu buchete de flori și aplauze cu sclipici. Harul/talentul, ca formă de manifestare a competenței, nu e luat în calcul. „Am văzut eu ce poezie se scrie prin reviste. Cuvinte înșirate aiurea, fără rimă, fără ritm. Așa poate scrie oricine.” Inflația de carte de „poezie” e dovada că opinia cu pricina are largă răspândire. Un bolnav se contrazice cu medicul. Diagnosticul nu poate fi corect, a citit el pe net, scrie clar că nu așa stau lucrurile, dar „vă știu eu pe voi, născociți boli ca să vă vindeți medicamentele”. Dacă se simte mai bine, „m-a ajutat dumnezeu, nu dumneata”. Scepticismul față de experți vine la pachet cu o încredere nemărginită în propria competență: „Nu numai că toți suntem la fel de deștepți, ci credem cu toții că nu s-au mai văzut oameni mai inteligenți ca noi.” Fiindcă, nu-i așa, știm! De unde? Am căutat pe net! Nicidecum fiindcă am învățat la școală sau am citit în cărți. Nici măcar „din viață”. Încă n-am înțeles că „a ști ceva nu e același lucru cu a înțelege”.

Tom Nichols spune: „Am scris această carte pentru că sunt îngrijorat. Nu mai purtăm discuții fondate pe principii și argumente. Cunoștințele de bază ale americanului de mijloc sunt la un nivel atât de scăzut, încât au trecut de pragul «neinformat», l-au depășit și pe cel de «informat greșit», iar acum sunt în cădere liberă spre «în eroare într-un mod agresiv». Oamenii nu numai că dau crezare unor aberații, ci se împotrivesc învățării, în loc să renunțe la convingerile lor.” Gândirea zero rânjește încântată.

Disprețul față de experți e însoțit de un egalitarism tot mai periculos, manifestat pe toate planurile în lumea de azi. Ideea că părerea mea e la fel de valabilă ca părerea tași adevărul meu e la fel de solid ca al tăune aruncă într-un teribil impas. Retezând diferența (de nivel), retezăm curgerea, mișcarea, viața. Băltim. Ca în exemplul lui Stephen Hawking cu bilele perfecte încremenite pe podeaua netedă la distanțe perfect egale. În acest scenariu nu se poate întâmpla nimic, totul e mort. O mică imperfecțiune/diferență aplicată uneia dintre bile va pune totul în mișcare. În societatea contemporană, vrem să ne declarăm cu toții bile perfecte și, deci, ne condamnăm la încremenire, la abolirea diferenței creatoare. În plus, dacă orice cuvânt pe care îl spun e bănuit/acuzat că jignește, ofensează pe cineva, nu pot decât să mă retrag în muțenie.

În mesaje „înalte” de genul „Școala și Biserica vă ajută să vă luminați” și-ul dintre cele două instituții e abuziv și subversiv. Învățăturile și luminile pe care le propovăduiesc cele două nu sunt compatibile, în ciuda eforturilor de a le împăca prin recurs la metaforă. Pe fondul unei crize a învățământului și al scăderii respectului față de profesori, autoritatea valabilă până mai ieri devine discutabilă și discutată. Profitând de vidul de autoritate, Biserica se strecoară în scenă cu autoritatea axiomatică, indiscutabilă a unei divinități cu o competență care nu se cere demonstrată. E secetă, te rogi să plouă. Cum, de mii de ani, ploaia și cerul senin cam alternează, dacă plouă e semn că ți-a fost ascultată ruga. Dacă nu, ai păcate pentru care meriți pedeapsa. Autoritatea invocată nu e atinsă, indiferent ce se întâmplă. De tine fiind ea născocită, doar tu poți fi și beneficiarul binelui, și îndurătorul răului pe care i le pui în seamă.

Deși multe dintre previziunile lui Alvin Toffler (vezi Şocul viitorului și, mai ales, Al treilea val) par să se fi adeverit, prosumatorul capătă o înfățișare tot mai departe de cea imaginată de el. Nu concurează furnizorul, producându-și singur o parte din necesarul pentru existență (sau o face într-un procent nicidecum de masă), ci e un consumator înrăit și abulic, gata să apeleze tot mai mult la furnizori pentru tot ce are nevoie și să se complacă în postura de client (cum ar spune Saramago). E și prosumator, însă dintr-un unghi cu totul deviat. Mare navigator pe internet, el dobândește o pojghiță de cunoaștere în seama căreia se crede deținător de multiple competențe, tot mai neîncrezător în competența celor care și-au tocit coatele pe băncile școlilor și au studiat îndelung și serios pentru a ști. Totuși, în mod ciudat, aroganța agresivă față de experți e parțială. Omul atoateștiutor nu renunță la serviciile profesorilor pentru a-i învăța odrasla, îi curtează în continuare pe criticii literari, dornic să fie recenzat de aceștia, urmează sfatul medicului, chiar dacă, pentru neașteptat de mulți dintre oameni, rugăciunea e leacul ideal.

Se adâncește „un colaps alimentat de Google, bazat pe Wikipedia şi încărcat de bloguri, unde s-au șters diferenţele între profesionişti şi necunoscători, studenţi şi profesori, cei care ştiu şi cei care întreabă – cu alte cuvinte, între cei care au realizat cât de cât ceva într-un domeniu şi cei care nu au nici o realizare”. Conectat 24 de ore din 24 la știri (citește non-știri), în viitura informațională in-otică, omul nu are timp nici să le rumege pe cont propriu, nici să le verifice: „Informația nelimitată ne face mai proști”.Respingerea experților, crede Tom Nichols, are drept cauze necontrolabila accesibilitate a internetului, apariția clientului care trebuie satisfăcut chiar și în cazul instituțiilor de învățământ și industria media ca mașină de divertisment non-stop: „În viața noastră culturală și literară am îngropat totul înainte de vreme: decența, bunul-simț, masculinitatea, feminitatea, copilăria, bunul-gust, știința de carte, regulile gramaticale și așa mai departe”.

Mai identific o urmare a acestei competențe fără margini a tuturor. A scăzut dramatic spiritul ludic. Oamenii nu mai au umor, nu gustă ironia subțire, nu apelează la autoironie. Sunt tot mai răspândite „aroganța nefondată, furia unei culturi tot mai narcisiste”, care nu suportă contraziceri, confruntări de idei, dialog. Soluția la îndemână – așa-zisul bias de confirmare, prezent în toate mediile. Proliferează un soi de ochelari de cal. Nu vreau să aud decât ce-mi convine, ce nu mă contrazice („tendința de a căuta informații care doar ne confirmă opiniile, de a accepta fapte care doar ne întăresc explicațiile preferate și de a respinge datele care pun sub semnul întrebării ce acceptăm deja ca fiind adevărat”). Despre asta vorbește și Tom Phillips în cartea lui gravă și plină de umor Scurtă istorie a tâmpeniilor omenești absolute (Editura Trei, 2021). Distorsiunea de confirmare face ca, atunci când vrem să credem ceva, adevărul să nu fie chemat pe câmpul de bătaie: „Când nu există informații bune despre ceva, vor curge întotdeauna informațiile de doi bani și vor umple vidul – și, de cele mai multe ori, vor refuza să se mai urnească din loc, chiar și atunci când, în cele din urmă, vor apărea informații de mai bună calitate.” Faptul că dezinformarea, non-știrile interesate, măsluirile au însoțit omenirea de secole și că azi suportăm doar un exces, nu o noutate nu e neapărat o consolare.

„Cine nu suportă excesul nu-l înţelege pe Caragiale” scria Al. Paleologu. Dar nici pe omul timpurilor noastre, aş adăuga. Fiindcă tocmai excesul urmat de vid îi este caracteristic. Această risipă exterioară a unui super-sărăcit interior face obiectul ironiei lui Caragiale. Și stagnarea în convenţie. Lache, Mache, Mitică însuşi sunt fiinţe captive, oprite într-o iluzie de grandoare întreţinută cu acea „candoare în bine şi rău” observată de Paul Zarifopol. O carenţă flagrantă de libertate intelectuală îi transformă în simulanți căzuți în perplexitate gureşă. „Voi progresul cu orice preţ!” e marca acestui ins golit de sine prin ne-cunoaştere dublată de aroganță. Biasul nu mai e ceea ce descria altădată Ortega y Gasset, adică o ficţiune adoptată fiindcă răspunde unei nevoi personale, satisface o necesitate intelectuală și poate „calma o nelinişte a inteligenţei noastre”. Neliniștea, necesitatea intelectuală sunt suspendate. Se alege o ficțiune oricât de falsă, de interesat născocită dacă ea scutește de întrebări incomode și te lasă în splendoarea narcisiacă a desăvârșitei tale competențe. Așa se explică și trecerea de care se bucură teoriile conspirației. Internetul e „depozitar formidabil al cunoașterii, dar și sursa și motorul unei epidemii a dezinformării”. Sub aceste „buruieni care năpădesc rapid grădina globală a cunoașterii”, pasiunea de a înţelege (libido sciendi), inteligenţa ca lege a existenţei, curiozitatea neostoită care multiplică valenţele oricum numeroase ale relaţiei individ/lume până la a convoca lumea întreagă la spectacolul cunoaşterii pe care-l întruchipează propria conştiinţă de sine, toate acestea nu se mai poartă.

Să reacţionezi după legi proprii şi personalizate la stimulii istoriei nu-i decât semn de forţă şi nuanţare a perspectivei. Dar, dacă toată lumea are dreptate, nimeni nu are dreptate şi nici un adevăr nu e valid. „Poate că sfârşitul competenţei e un semn al progresului. Până la urmă, specialiştii cu studii superioare nu mai deţin monopolul cunoaşterii […] marile biblioteci ale lumii îi intimidează până şi pe relativ puţinii oameni care le pot vizita”. Poate, dar sper să nu fie așa.

Apărut în România literară, iulie 2021