în România literară

Defectele mele. O doză consistentă de naivitate orgolioasă. Am crezut că, dacă mă străduiesc să fac totul cât mai bine, corectitudinea mea va deveni exemplară și voi putea îndrepta rele din jur. Nici vorbă. N-am făcut decât să-mi limitez experiențele personale pentru a nu-mi pune în pericol „impecabilitatea”.

Mi-a plăcut să fiu „vechilul”, cum îmi zicea Marian Papahagi, îndemnându-i pe ceilalți să scrie, să lase urme, să îndrăznească. Am reușit în parte, recunosc. Sunt zeci de oameni de primă calitate care au debutat ca urmare a insistențelor mele. Dar dacă, din 2005 încoace, am stârnit la Filială înfățișări durabile (cele peste 30 de volume colective) sau încântător trecătoare (reuniuni, saloane, șezători) ale lui „împreună”, n-am prea știut să-i implic pe ceilalți în chiar facerea acestor lucruri, trăgând, nu de puține ori, de una singură la jug, câteodată până la epuizare. Deși am fost/mă simt profesoară, am preferat să fac singură totul, să nu pierd timp învățându-i pe ceilalți cum să facă. Lasă că nici nu-i trăgea inima… Prin urmare, am ajuns să cred că soluția mea e mereu cea mai bună (nu mă concura nimeni!) și să ascult doar cu o ureche (nici nu-mi era greu!) ce mă sfătuiau alții.

Curiozitatea nestăpânită, nestarea și priceperea dobândită în mai multe direcții m-au ajutat să împlinesc multe, dar o doză de superficialitate e inevitabilă când lucrezi în grabă cu gândul la celelalte lucruri pe care vrei să le faci.

Compromisul e lăudat ca instrument de echilibrare a relațiilor de familie, de comunitate, de partid. Deși mă îndoiesc că ar fi altceva decât negoț vinovat, am acceptat tolerarea prelungă a unor incompetenți, lingușitori și egoist-interesați în locuri în care alții s-ar fi descurcat mai bine. Argumentul „e fată bună”/„băiat bun” sau e „de-al nostru” e la mare trecere. O mână spală pe alta…, fă-te frate cu dracul… etc. Mă tem că obrazul rămâne mânjit, iar puntea se surpă sub cârdășii.

Defectele altora? Mai întâi să repet micul portret oximoronic pe care l-am făcut cândva scriitorului român: orgolios până la umilinţă; nesigur şi copilăros până la neruşinată sfidare; mincinos (ficţionar?) senin obsedat de Adevăruri; strângător cu drepturile şi risipitor cu datoriile; locuitor (genial, câteodată!) al limbii române tânjind recunoaşteri neapărat „străine”...

Cât despre defectele lumii (noastre) de azi, am tot înșirat, de-a lungul anilor, nemulțumiri. Firește, fără nici un efect. Mă nedumirește că excesele din discursul despre comunism nu s-au domolit în cele trei decenii. Ele ţin de un oportunism încă profitabil, dar şi de neputinţa de a asuma firesc timpul care a trecut. Punerea lui demonstrativă şi conjuncturală la colţ înseamnă, în fond, despărţire de viitor. Promiţi să nu poţi gândi niciodată deschis, sincer, fără interese de moment. Faţă în faţă cu un trecut îndelung contrafăcut – şi nu doar dintr-o singură direcţie! –, amnezia nu se învinge prin inventarieri operate dintr-o singură perspectivă, ci prin încercarea de a înţelege la rece mecanismele complicate şi nu de puţine ori capricioase ale fiinţei umane angrenate în organismul social-politic.

Interbelicul a durat vreo 25 de ani, comunismul vreo 44, iar democrația de tranziție are deja 32. Nicio perioadă nu a fost atât de hărțuită, de neîmpăcată ca această a treia haotică lume „de strânsură și năvală”. Nu doar că (am mai spus-o) „începutul continuu” pare să ne fie mai la îndemână decât pasul înainte în temeiul paşilor deja făcuţi de înaintaşi, dar, de vreo trei decenii, noi radem o veche clădire de pe faţa pământului când vrem să ridicăm o casă nouă, nu păstrăm nimic care să ne lege şi să ne aşeze în perspectiva lungă a istoriei locului. Până-ntr-acolo că schimbăm reguli, guverne, direcții cam o dată pe lună. Libertatea e tradusă în folosire liberă a injuriei, nesupunere la legi, absența toată a respectului față de cel competent. Toți se pricep la toate, știu mai bine ca orice profesionist ce trebuie făcut. Rațiunea cedează sub dogme și superstiții. Švejk s-ar mira că nu ne află pe toţi căţăraţi în copaci la atâta lipsă de disciplină! Disciplina ca (de)limitare necesară într-o zonă – natura umană – rebelă, diversă, haotică, imprevizibilă şi cu perpetuă aplecare centrifugă. Azi, aproape nimeni nu (mai) crede în stindardele pe care le flutură. Comunitatea e, aparent, tot mai largă (social media) şi mai unită (globalizarea), însă indivizii funcţionează după reguli de folosinţă strict personală, în răspăr cu nevoile generale. Cred că suntem mai dispuşi ca alte neamuri să ne descriem, la grămadă, în culori negre şi să păstrăm nuanţele luminoase pentru individul care suntem.

Straniu mi se pare și că se arată cu degetul o disfuncționalitate gravă, vinovată, se stârnește zarvă mare pe toate canalele, se adună dovezi și, brusc, băltește totul, ca o furtună într-un pahar cu apă, iar vinovatul (om ori instituție) își vede mai departe de afaceri, netulburat, nepedepsit.

Simultan şi cu vehemenţă egală, pariem pe schimbare şi facem chiar şi imposibilul pentru ca lucrurile să nu se schimbe; credem în dreptul la diferenţă, dar nu dăm doi bani pe cei diferiţi de noi; ne lăudăm cu capacitatea de adaptare şi ne tratăm din greu pentru stres şi angoase de tot soiul; aplaudăm entuziast era comunicării şi proliferarea mijloacelor prin care ni-l aducem pe celălalt aproape, dar suferim de singurătate la nivel planetar; ne dăm în vânt după vedete (unele croite peste noapte), adulăm elite (unele auto-proclamate) şi ne dăm mari democraţi, suferind pentru soarta omenirii şi cerând drepturi egale pentru toţi; corectitudinea politică, atunci când e prea trează, e pândită de foarte primejdioase incorectitudini umane; am învăţat că toată lumea are dreptate, dar ne mirăm că dreptatea însăşi nu mai încape în proiect; mai ales, ne cunoaştem tot mai bine drepturile şi uităm cu totul că s-ar putea întâmpla să avem şi nişte datorii.

Nu am soluții. Am citit deunăzi pe fb aceste rânduri, aplicabile în toate vremurile și oriunde: „Ne supunem tot sperând că o să treacă, dar, tocmai fiindcă ne supunem, nu trece”.