Nu voi spune de câte decenii lucrează şi nici câte expoziţii a avut în ţară şi străinătate. Nu voi enumera premiile care i-au recompensat arta. Toate acestea pot fi aflate uşor printr-un simplu click pe Google.

Aleg să transcriu impresii de la personala găzduită de Muzeul de Artă Cluj toamna trecută şi să încerc să le rotunjesc într-o schiţă de portret al artistei la maturitate.

Expoziţia poate fi citită şi ca demonstraţie în mic a drumului pe care l-a parcurs tapiseria de la începuturile ei somptuoase până azi. Câteva lucrări ţesute la război (în „haute-lisse“) amintesc, în registru de cameră, rostul tapiseriei tradiţionale de mari dimensiuni (menită să acopere, să încălzească şi să înfrumuseţeze imenşi pereţi reci şi mobile domneşti, reproducea în textura ei migăloasă scene mitologice cu doamne şi licorni ori grădini paradisiace), dar şi maniera de lucru, căci se poate descifra cu uşurinţă desenul/pictura care le-a precedat, depăşind rolul de simplă schiţă de lucru, iar materialele sunt de o varietate, aş zice, suculentă: fir de lână, mătase, bumbac, aţă, sfoară de in ori de cânepă, ici colo un strop de argint(iu) ori aur(iu). Li se adaugă fragmente de stofă şi satin decupate pedant, broderie delicată şi cusătură de contur, înfăşurări. Arta fibrelor îşi îngăduie, acum, toate libertăţile începutului de mileniu. Cele mai multe lucrări, înrămate şi protejate sub sticlă, îşi restrâng suprafaţa până la dimensiunea unui tablou numai bun pentru locuinţele omului mediu, dar şi pe măsura omul micşorat al timpurilor noastre, însoţindu-i strâns angoasele şi nevoia de frumos. Tapiseria modernă, chiar şi când respectă ideea de covor atârnat pe perete, îşi asumă gesticulaţii şi perspective care o apropie de pictură. O pictură a improvizaţiei şi a jocului, consunând vremii de azi cu ieşiri din tipar şi tipic şi pliată pe cererea de piaţă mai uşor decât pictura. Colajul – tehnica cea mai răspândită – ţine pasul cu larga democraţie a instrumentarelor contemporane şi tentează originalitatea pe suprafeţe care par să fi cunoscut toate limbajele imaginabile. Îndrăzneţ, el nu se dă bătut, improvizează, imaginează, uimeşte. Maestru al relaţionărilor surprinzătoare, arta sa e una a sugestiei şi a visului dezlănţuit. El cere, totodată, disciplină şi migală. Diversitatea de forme, culori şi tehnici e provocatoare, vie, incitantă. Are alura unui larg, neobosit experiment căruia vocile firelor colorate îi răspund în canon.

Angela Roman Popescu se aşază în mijlocul lucrărilor sale ca o îmblânzitoare de forme, volute, cu o generozitate cuceritoare. Ea ţese, brodează, colează cu dezinvoltură, dar şi cu o imediat identificabilă disciplină a formelor. În personala de la muzeul de Artă am identificat câteva atribute peste tot reperabile.

Mai întâi, bucuria. E o trecere grav-jucăuşă de la o lucrare la alta, o alăturare îndrăzneaţă, tinerească de compoziţii în pete de culori puternice, cu impact fovist asupra privitorului (fine aluzii la Braque, Kandinski), şi delicate broderii sidefii, alcătuiri suave, cu aer retro şi atmosferă patinată. Variaţiunile pe aceeaşi temă debordează de pofta de a încerca schimbări de lumină, jocuri de nuanţe, veritabile improvizaţii melodice curgând una din cealaltă, în serii deschise. Colinele îşi schimă umbrele şi strălucirea de la ipostază la alta într-o succesiune nu doar de ore şi anotimpuri, ci şi de stări şi emoţii. Sunt desfăşurări epice, spun o poveste despre trecere şi durare. Indiferent din ce materiale sunt alcătuite, ele nu se sfiesc să repete, să trimită la precedenta ca la o tradiţie deja conturată şi să le prevadă pe următoarele cu speranţa unui posibil viitor prelung. Le poţi imagina jumătatea ascunsă în pământ, închipuind stranii elipsoide, ca-tr-un poem al Anei Blandiana. Coline, stoguri, acoperişuri de casă veche ori ferchezuite căciuli de sărbătoare, impun privitorului o cadenţă de dans şi îi stârnesc mirări vecine cu poezia. Sprinţarele figuri dănţuitoare, amintind oarecum de Dansul esenţializat al lui Matisse ori de iile lui stilizate, închipuie un soi de hore copilăroase, dar conţin, în mişcarea braţelor înălţate spre cer, o umbră de ameninţare, o prevestire, un avertisment.

Apoi, înălţarea. Toate lucrările sale, fie ele coline, peisaje imaginare, clopote, orgi ori grădini, au o mişcare ascendentă, sunt aspiraţii, visări, zboruri, elanuri. Şi cele mai grave dintre ele sugerează o privire aţintită spre tării. E mai mult decât religiozitate aici şi un sentiment mai puternic decât pioşenia. E, aş zice, o încredere încăpăţânată în faţa bună a omului şi amintirea stăruitoare a vremii când omul ştia să zboare. Adrian Popescu îi este martor.

Să mai adaug forţa hipnotică. Ţesătoarea îşi construieşte întreaga expoziţie ca pe o reţea cu subînţelesuri magice şi cu ceva din misterul anticei Arachne. Spre deosebire de străbuna ei mitică, Angela Roman Popescu sfidează norme şi constrângeri, dar ştie să le şi împace, aşa încât povestea are un final fericit. Privitorul prins în mreje îşi va spori umanitatea, n-o va pierde.

În fine, ceva ce se poate numi vrajă (titlul expoziţiei era Firul vrăjit), dar şi manualitate îndrăgostită, de prestidigitator. Am putut citi „printre fire” fascinaţia unui pictor care descoperă autonomia liniei şi a petei de culoare. Artista profită de tot ceea ce materialele sale ştiu să facă aproape singure. Le respectă forma şi mişcarea pre-existentă, dar le şi manipulează, supunându-le proiectului său. E o gesticulaţie apropiată, oarecum, de variantele cu distorsiuni, ajustări, lichefieri şi alte efecte pe care le oferă un bun program de calculator. Firul de lână ori mătase, fragmentele de ţesătură decupate după un pedant motiv geometric, tuburile înfăşate strâns în fire colorate ori sidefii, închipuind orgi ori tulnice, toate acestea au deja o biografie. Artista modelează cu încântare vizibilă încăpătoarea concreteţe a liniei deja existente, volutele libere şi rebele ale firelor, volumele cu umbre conţinute. Ea nu mai are de desenat linii, umbre, perspective, ci le propune o nouă formă şi un nou destin. E un hazard controlat al întreţeserilor, un fel de supunere elaborată la ceea ce firul imaginează singur. Manualitatea e ageră şi îndrăgostită. Apropierea de o astfel de lucrare se face în trei timpi: privitorul receptează structura cea nouă, îngemănarea de lumi colorate pe care a izbutit-o măiestria artistei. Se apropie apoi şi distinge viaţa independentă a firelor, dantelelor, ţesăturilor şi face iarăşi un pas înapoi cu o înţelegere nouă a întregului. E un amestec expresiv de autentic şi simulacru, de creaţie şi improvizaţie, de singurătate şi asociere.

Şi să mai spun ceva – expoziţia Angelei m-a trimis cu gândul la grădinile suspendate ale lui Ion Alin Gheorghiu, prin îmbinarea de pricepere analitică şi forţă sintetică din colajele sale. Dar şi prin puritatea copilăroasă a jocului cu fire colorate: „Oare te poţi întoarce la început, / în acele zile minunate ale copilăriei, / unde totul era mirare şi invenţie?” se întreba pictorul.