Despre lichefierea verbelor spunerii

Ne aflăm – după definiţia lui Zygmunt Bauman – într-o societate lichidă. Umberto Eco intervine: „Odată cu criza conceptului de comunitate îşi face apariţia un individualism nestăvilit în care nimeni nu mai e tovarăşul de drum al celuilalt, ci duşmanul de care trebuie să se păzească”. Cea mai bună pază – atacul pripit, care nu mai are nevoie de motiv pentru a se declanşa. „Poate că nu e atât vina mojiciei din media, cât a faptului că lumea vorbeşte deja cu gândul doar la cum vor fi comentaţi de media, dar am senzaţia că unele dezbateri, chiar şi între persoane despre care putem presupune că au ţinut o carte de filosofie în mână, se desfăşoară de-acum ca-ntr-o încăierare cu măciuci, fără pic de fineţe, făcându-se uz de termeni delicaţi ca nişte bolovani”, scrie Eco în Cronicile unei societăţi lichide. Sunt lucruri asupra cărora mi-am pus şi eu întrebări în vremea din urmă. Ideea/speranţa că tensiunile, dezacordurile, divergenţele se pot rezolva printr-o bună comunicare e aruncată în aer tocmai de instrumentele erei comunicării şi de efectele lor neaşteptate. Efecte secundare ale vieţii şi ale tehnologiei, cum le numeşte un personaj al lui Vlad Zografi: „Efectele secundare ale vieţii au ajuns să fie controlate de efectele secundare ale tehnologiei. Crezând că se afirmă pe sine dacă-şi postează impresiile pe facebook sau participă la aventuri derizorii pe un ecran de calculator, sufletele individuale se lasă topite şi omogenizate în creuzetul tehnologiei, dobândind reflexe care nu le sunt proprii şi dând o paradoxală consistenţă fantomei sufletului colectiv”.

Spre ce ne poartă reţelele de socializare de tot soiul cu oferta lor de ultra-rapidă intrare în vorbă (inevitabil superficială, căci cu adresare prea largă pentru a-şi păstra supleţea, nuanţa, adecvarea la persoană şi prea grăbită pentru a lăsa timp gândului să se rotunjească)? Cum îşi vorbesc oamenii de astăzi? Ce se întâmplă cu verba dicendi, verbele spunerii? (de văzut aplicata carte a Ximenei-Iulia Barbu – Verbele dicendi în limba română din perspectivă sincronică şi diacronică). Spuneam altădată că şi elegantul gen epistolar a dispărut acum când mesajele se aruncă peste gard vecinului virtual, scurt, repezit, în treacăt, cu nepăsare faţă de stil, dar şi faţă de urmări. Sofisticata lume cibernetică, al cărei imperialism se instaurează pe nesimţite, subminează tocmai funcţia onomaturgică a omului, cea din care decurge omenia sa. Codificarea accentuată, adică simplificarea progresivă a accesului la o aşa-zisă comunicare, vlăguieşte forţa cuvântului (se mai poartă, oare, jurământul „pe cuvântul meu”?). Vorbirea îşi pierde suportul omenesc, e reproducere mecanică a unor comenzi – mâna deprinde apăsarea unei taste sau a alteia; ochii sunt fixaţi pe un ecran (nu pe o figură umană vie, caldă, complexă) şi gândul e sumar, fragil, filiform. „Cuvintele fără gânduri nu ajung la cer” – enunţul shakespearean se dovedeşte premonitor... Verbele spunerii se lichefiază, ele iau, apatic şi abulic, forma oricărui „vas”, nu mai aleg, nu-şi mai respectă consistenţa dobândită în timp. În marea pălăvrăgeală, cuvintele se toarnă, se (re)varsă, se preling dintr-un „cont” în altul, inundă totul, se prefac într-o baltă amorfă care poate fi, în oglinda ei tulbure, imaginea oricui şi a nimănui. Ele, cuvintele, au ieşit treptat de sub regimul solidităţii deschise, nu-şi mai propun să sculpteze idei. Formele sculpturale personalizate, expresive, durabile pe care le-a clădit literatura de-a lungul secolelor sunt lăsate deoparte. Literatura ca literatură, ca literar e exilată iresponsabil din programele şcolare. Copiii nu mai sunt deprinşi să recunoască mărcile marilor scriitori, făuritori de limbă naţională, pentru a-şi şlefui astfel propria exprimare. Ei, sărăciţi de chiar zestrea lor culturală, nu mai înţeleg ce voia să spună Radu Cosaşu când scria: „La râpa Uvedenrode e numai pentru cei care au citit Baltagul în original”.

Vorbirea şi-a pierdut rostul. A uitat că acesta, derivat din latinescul rostrum, şi-a complicat sensurile parcă anume pentru a dovedi dependenţa omului şi a locului său în lume de limba sa. El nu denumeşte doar gura, ciocul, pintenul unui vas sau locul de „rostit” discursuri, ci sensul, tâlcul, menirea, locul între oameni. Îţi faci un rost când dobândeşti un nume pentru faptele/averile tale, când ceilalţi îţi recunosc prin acest nume dreptul de a aparţine. A fi luat la rost înseamnă a fi pus sub semnul întrebării de chiar vorbele care te-au recunoscut şi pe care le-ai dezamăgit. Ceva fără rost are o realitate îndoielnică: nu i se poate da un nume personalizant, care să-l aşeze între lucruri deosebindu-l de toate celelalte. Noica, un filosof visător asemeni lui Bachelard, se minuna adânc în faţa acestui cuvânt miraculos: „Cuvintele rost şi rostire au căpătat o neaşteptată înzestrare filosofică în limba noastră”. Şi mă tem că sunt pe cale să o piardă.

Etimologic, a zice înseamnă a arăta cu degetul, adică a indica, a informa, a comanda. Când „arăţi” un lucru cu numele lui, îl izolezi de celelalte, îl faci să fie. Îl mobilezi cu înţelesuri şi subînţelesuri. Orice nume are „cazier” gramatical şi existenţial deopotrivă. El poate depune mărturie atât despre istoria limbii din care face parte, cât şi despre istoria vorbitorilor acelei limbi. Orice cuvânt poate fi privit de două ori – o dată în suprafaţa sa actuală, în relaţie rapidă cu prezentul; a doua oară, în adâncul său etimologic, de unde răspunde altfel despre sensul lumii. Astăzi am uitat, se pare, blândeţea negaţiei româneşti, cea care defineşte eufemistic, îngăduitor, mai dând o şansă: netotul şi nebunul sunt, zicea Noica, din categoria lui „nu mare de stat”. Acum epitetele degradante se aruncă violent în faţa celuilalt; lichide fiind ca nişte zoaie, ele împroaşcă, mânjesc.

Astăzi, în comunicarea publică, a zice e înlocuit de a dezvălui, cu varianta mai tare a demasca. Nu mai există a doua şansă, îndreptările de erori se pierd în viitura noilor non-ştiri, la fel de suspendate, eliberate de datoria de a-şi dovedi valabilitatea. Nimic nu se mai spune/zice pentru a arăta celorlalţi un lucru cu toată bogăţia lui de sensuri, ci se demască pentru a stârni curiozitatea în clipă. Se promit, cu litere de-o şchioapă, descoperiri şocante, titlurile clocotesc de furie şi iresponsabilă încântare, dau jos măşti care nu există şi scot la iveală lucruri care nu s-au ascuns. Pornind de la dreptul publicului de a şti, se ajunge la abuzarea oricărei forme fireşti de privacy. A dezvălui e, de multe ori, sinonim cu bârfa, calomnia, cu gura lumii care anunţă cataclisme, boicoturi, bombe, cutremure, catastrofe. Multe, de nu toate, de mucava strident colorată. Cum spuneam altădată, nu e doar o lume autistă, concentrată pe micul ogor virtual şi hrănindu-şi cu inconştienţă iluzia unei uriaşe confrerii. E o lume de orbeţi, în care toate întâlnirile sunt blind-date-uri, nimeni nu mai (vrea să) ştie cine e Celălalt, important e doar că mărunţesc împreună nutreţul cotidian.

De spus imediat aici că nu satanizez nicidecum internetul, căruia îi exploatez cu încântare şi folos imens binefacerile. Era internetică nu a picat din cer, nu ne-a fost impusă de vreo altă specie, una răuvoitoare nouă şi pusă pe subminări, ci e creaţie a oamenilor răspunzând unor exigenţe ale lor; e, aşadar, naturală. Efectele secundare cu care va fi de luptat nu-i vor dovedi malignitatea, ci îi vor proclama perfectibilitatea, cum s-a întâmplat mereu în istoria oamenilor.

În cultura/literatura/societatea român(easc)ă se vorbeşte prea mult, excesiv, despre toate, şi nu se discută cu adevărat despre nimic. O discuţie presupune ajungerea la un acord, găsirea punctului de convergenţă al mai multor opinii şi, implicit, gândirea pasului următor, de făcut spre folosul unui cât mare număr de indivizi. Etimologic, a discuta înseamnă a scutura (inclusiv prejudecăţi, aş zice), a examina atent,a risipi (ceaţa, de pildă). Vorbăria, cleveteala şi clevetirea, în schimb, macină nervi, consumă inutil timp, se află în treabă. În arabă, sama, „a posti”, înseamnă a te abţine de la mâncare, dar şi de la vorbire. Amândouă procesele vitale – hrănirea şi numirea – au nevoie, periodic, de un răgaz, de o aşezare, de o limpezire. Poate şi clipa de tensionată derută a poetului în faţa paginii albe este, în fond, un post necesar, care încarcă forţele vlăguite. Taci de nu poţi spune ceva mai bun decât tăcerea…

Comunicarea înseamnă că cineva îi vorbeşte cuiva despre ceva. Vorbitorul rosteşte ceva şi aşteaptă (provoacă, trezeşte) răspunsul ascultătorului. Relativitatea este subînţeleasă. Diferenţele de interpretare sunt, aşadar, fireşti. Ele depind şi în cazul actului vorbirii (nu doar în cazul textului şi al lecturii) de competenţa intertextuală şi de enciclopedia personală, cum ar spune Eco. Ţesătura comunicării presupune o doză de ficţiune, adică de perspectivă deviată fiindcă personalizată. Expresia românească „a sta de vorbă” exprimă perfect caracteristica fundamentală a actului comunicării – aceea de a fi nu reflectare, nu reproducere a unei realităţi imuabile, ci interpretare şi propunere de variante. „A sta de vorbă” înseamnă a te opri în loc pentru a ţese vorbe pe marginea unei realităţi care continuă să curgă, să devină. Oprirea în loc lasă răgaz şi cuvintelor să fie, să devină, să-şi excite, eventual, acea memorie secundă prelungită misterios în mijlocul unei semnificaţii noi. Orice cuvânt/gând rostit are în vedere un celălalt, un colocutor. Doar împreună vorbirea are rost, adică are sens şi „gură”. Această determinare secretă (socială, psihologică) a rostirii de către un celălalt valorizant are loc într-un câmp enunţiativ. Linii de forţă dictează tacit vorbirii, o ademenesc spre o aşezare pre-destinată. Înţelesul privat se confruntă sau ar trebui să se confrunte neîncetat cu comunicarea publică.

Faţă în faţă cu sărăcirea fals dramatizantă a verbelor zicerii, mi-e dor de audiţia nuanţată la care se dedau oamenii lui Ion Creangă, de pildă: ei nu vorbesc pur şi simplu, ci „zic”, „menesc”, „boscorodesc”, „pufnesc”, „răcnesc”, „sucălesc”, „bleştesc”, „se ciondănesc”, „morocănesc”, „se hârjonesc”, „dondănesc” etc. Conştiente de primejdia singurătăţii tăcute, personajele „caută sămânţă de vorbă”, se scarpină în cap, se bat cu palma peste gură, iar când „scapă deasupra nevoii”, mănâncă şi beau împreună cu cei de-o seamă. „Gurile cele răle” sunt, desigur, cacofonice şi, o dată descoperite, sunt eliminate din concert (şi în sensul etimologiei secunde, ţinând de armonizarea sim-fonică a vocilor, dar şi în cel al etimologiei prime, concertare trimiţând la cearta constructivă, la strădanie, la „ieşitul deasupra nevoii”, în cele din urmă). Verbele zicerii sunt şi la Liviu Rebreanu de o diversitate pe măsura nuanţelor de stare şi relaţie interumană: eroii săi bâlbâie, lihăie, mormăie, fosăie, se zborşesc, sâsâie, boscorodesc, blogodoresc, scâncesc, dârlâiesc, bombănesc, zbârnâie, crâmpoţesc cuvinte, se răpştesc, ocărăsc, lălăie, bâiguie, bolborosesc. Dacă la Rebreanu vorbele sunt aspre, împiedicate, bolborosite, scrâşnite, la Sadoveanu se „sloboade cuvântul” în îngânări şoptite în care trecutul şi prezentul se confundă în aceeaşi lume a poveştii. Se cuvine să cunoşti oamenii după vorbe, după cuvânt se vede cine e cu adevărat frate, iar istorisirea nu are alt scop decât cel al dezvăluirii de sine: „după asta puteţi cunoaşte ce fel de om sunt eu!” Unde e „suceala” lui Ilie Moromete de „a se fandosi” refuzând să vorbească omeneşte? Cuvintele îşi impun sonorităţile, Moromete le presimte farmecul, le exersează cu nesfârşită surpriză, atrăgându-i şi pe ceilalţi în jocul său. Pare să intuiască maleabilitatea semnificaţiilor unei forme şi capacitatea de disimulare a limbajului – alege forma şi o rosteşte cu intonaţii savurate cu uimire într-o adâncă şi atentă autocontemplare, „semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas”. Când se întâmplă ceva cu adevărat grav şi timpul îşi pierde răbdarea, glasul lui Moromete e „turbure şi însingurat”, iar „gândurile sale nu mai lăpădau glas”…

H. Marcuse profetiza o revoluţie poetică în secolul XXI: „Într-o lume căzută în prozaism, e necesară reintroducerea dimensiunii poetice”. Verbele lichefiate ale spunerii contemporane ne semnalează criza. Suntem în culpă. Non-evenimente şi non-ştiri se bulucesc asupră-ţi, într-o gureşenie de „strânsură şi năvală”, de îndată ce scoţi capul din liniştea ungherului umbratic (umbratilis vita) de cititor. Seinfeld zice, la un moment dat, că nenumăratele instrumente de comunicare cu care ne înconjurăm azi arată clar că nu avem nimic de spus, iar acesta e un lucru ce trebuie spus, fără întârziere, tuturor! Există/se cuvine să existe o disciplină a spunerii fără de care societatea devine irespirabilă şi de nelocuit. Libertatea cuvântului, vorba lui Mark Twain, trebuie dublată de înţelepciunea de a o folosi cu rezerve. Poate că un ocol măcar săptămânal prin marile cărţi ale literaturii române ne-ar putea ajuta să ne regăsim vocea. Cuvintele potrivite au forţă şi rostul lor este să pună în mişcare. Lansate în pustie, se pierd, se macină.

Apărut în România literară, martie 2017