Despre murmur, vorbe și cuvânt

Citesc în Umberto Eco, Cum ne construim dușmanul / Construire îl nemico: „Numai în tăcere funcţionează singurul şi cu adevărat puternicul mijloc de informaţie care este murmurul. Orice popor, chiar dacă e oprimat de cel mai pus pe cenzură dintre tirani, a reuşit întotdeauna să afle ce se întâmplă în lume cu ajutorul şoaptei”, care circulă din gură în gură (de bouche à l΄orreille, word of mouth, passaparola). Cum internetul reprezintă „maximum de zgomot cu ajutorul căruia nu primești nicio informație” sau, dacă primești, nu știi cât e de credibilă, se pare că am pierdut condiţia tăcerii și, o dată cu ea, posibilitatea de a capta „murmurul, unicul mijloc de comunicare fundamental şi demn de crezare”. Se știe cât de rapid se propagă o știre mai ales în comunitățile mici, în sate („gura lumii slobodă” e la datorie), dar se știe și că buna rânduială se păstrează nesmintit, iar „omul gospodar”, „așezat la mintea lui” (Creangă), își vede de mulțimea de trebi bizuindu-se pe sine. Dar noi trăim în „satul mondial”, fapt care schimbă cu totul lucrurile. Pe de-o parte, ne bălăcim în puhoaie de zvonuri actualizând o predispoziție funciară a omului. Vezi teoria bârfei lansată de Yuval Noah Harari: Homo sapiens a învins toate speciile, pe ceilalţi Homo şi celelalte vietăţi fiindcă este bârfitor şi mincinos – „Chiar şi astăzi, cea mai mare parte a comunicării umane – indiferent dacă e vorba de e-mailuri, convorbiri telefonice sau articole de ziar – este reprezentată de bârfă. Ea ne este atât de naturală, încât pare că limbajul nostru ar fi apărut chiar în acest scop”. O trăsătură specifică doar limbajului omului e aceea „de a transmite informaţii despre lucruri care nu există deloc”, de a paria, așadar, pe ficțiune ca artă și întemeiere mitică. Pe de altă parte, proporțiile satului planetar anulează fundalul de liniște, calm, pace al satului arhaic. Suportăm năuci avalanșa in-otică de zgomote fără sens, agresivitatea non-știrilor în căutare de rating și excesul de informație (neverificată) sinonim cu ignoranța, ne-știința, vulnerabilitatea. Sațul informativ paralizează gânditul „cu mintea ta”. Nu mai suntem cei care știu pe ce lume trăiesc, ci cei care află în fiecare clipă că lumea e altfel decât o credeau adineauri și tocmai e pe cale să fie, peste o altă non-știre, cu totul alta. O ne-așezare mondială care lasă omul descoperit în fața oricăror manipulări și imixtiuni străine în intimitatea existenței sale, surpându-i libertatea minții în chiar clipa în care i-o proclamă. „Dreptul de a ști” a devenit drept de a fi potopit cu inepțiile oricui. Formula „de vorbiți mă fac că n-aud” nu mai e operantă „de vorbă multă, lume multă”.

Dar nu despre zvon/bârfă ca „redundanță excesivă” (Călinescu îl numea „zgomotul liniștei”, cel care îmbracă în vorbe goale nimicul unei existențe) vreau să vorbesc, nici despre pălăvrăgeli, flecăreli, trăncăneli, care ne îndepărtează de o „semiotică a tăcerii” („Dar pe liman ce bine-i / să stăm în necuvânt” – Blaga). Nici măcar despre discriminarea resimțită de un Camil Petrescu: „aici, unde totul se aranjează «în şoaptă», eu rămân veşnic absent”, chiar dacă „aranjamentele” o duc mai bine ca oricând, profitând de camuflajul generos al năucelii generale. Murmurul, sigur, ar merita măcar câteva rânduri. El mai durează mai ales în versurile poeților. Atât în manifestările sale naturale de susur, șopot – „Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână” (Eminescu); „Noaptea-ntreag-o să-și murmure / Apele povestea lor” (Coșbuc); „Murmurau a dragoste crengile / când în braţe te-am luat, pădure toropită” (Emil Botta); „Merg spre un / murmur de / fluviu, / spre o litanie de ape, / spre nişte Voci, / cântând laude” (Adrian Popescu) –, cât și în cele umane de singurătate, nemulțumire ori protest în surdină – „Viaţa-mi se scurge ca şi murmura” (Eminescu); „Dar vorbele-mi murmură: sună-ne, -ncearcă-ne” (N. Labiș); „Se-aude printre astre un murmur de poeme / foşnind precar” (Vasile Igna); „Lumea începe să murmure” (Caragiale); „Vorbe murmurau amestecate în juru-i” (Sadoveanu); „dinspre Real, mai ştii?, / un murmur, un zvon, o altă adiere / De neocolit” (Ioan Mușlea).

De acord că „este omeneşte să alergăm cu multe vorbe după câte un cuvânt” (Bănulescu, Scrisori provinciale) și că „orice cuvânt e o încredere” (Ana Blandiana), chiar dacă în lumea de azi și-a pierdut însemnătatea de odinioară.  Mă opresc, preț de o divagare, asupra perechii sinonimice vorbă-cuvânt, meditând asupra teritoriilor pe care și le adjudecă. În dicționare, sinonimia lor e enunțată de la început: CUVẤNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. VÓRBĂ, vorbe, s. f. 1. Cuvânt. 2. Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gând, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. Interesantă mi se pare și coincidența de semnificație a celor două, etimologic vorbind. Vorba, derivând din slava veche (etimologia propusă de Cipariu, din latinescul verbum, rămâne controversată), apare la cronicari ori la Dosoftei, să zicem, și cu sensul de „adunare de oameni” care vorbesc între ei. Tot astfel, cuvântul (cum nota încântat și Eminescu), derivă din latinescul conventus/conventum care înseamnă tot „adunare de oameni”. Ambele, așadar, vorbesc/cuvântă despre un instrument de comunicare între oameni care alcătuiesc prin cuvintele/vorbele lor o comunitate. Care se înțeleg, colaborează, pun la cale fapte grație apartenenței la aceeași limbă. Deși amândouă vin „den bătrâni”, vorba lui Hasdeu, ele nu sunt perfect interșanjabile. Pe scurt, constat că vorba are o mai largă paletă de sensuri și semnificații, e mai prezentă în viața de fiecare zi, social-domestică, în vreme ce cuvântul își păstrează în general aura oficială, solemnă, mai „înaltă”. Beția de cuvinte diagnosticată de un Maiorescu e o excepție.

În expresii, zicale precum ce mai (atâta) vorbă?, lasă vorba!, vorbe de clacă, din vorbă în vorbă („Din vorbă în vorbă, cad oamenii la învoială” – Sadoveanu), a fi vorba despre..., fie vorba între noi!, nici vorbă!, mai e vorbă? vorbă să fie!, a schimba vorba, vorbă-lungă, vorba dulce mult aduce, așa ne-a fost vorba?, vorba ceea, vorba-i vorbă („Da te-ai ținut de cuvânt, moș Nichifor. – Apoi dă, jupâne Strul, vorba-i vorbă” – Creangă), a zice vorbă mare, a fi în vorbă, umblă vorba, a purta vorba, a trimite vorbă, a spune două vorbe, a pune o vorbă bună, a fi scump la vorbă, a lua vorba din gură, a se întinde la vorbă, a sta de vorbă (expresia românească „a sta de vorbă” exprimă perfect caracteristica fundamentală a actului comunicării – aceea de a fi nu reflectare, nu reproducere a unei realităţi imuabile, ci interpretare şi propunere de variante; a te opri în loc pentru a ţese vorbe pe marginea unei realităţi care continuă să curgă, să devină), a se lua cu vorba, vorba nu poate fi înlocuită cu cuvântul, sinonimia nu funcționează. Nici când vorba numește apartenența la un neam: „străin la vorbă” nu se poate înlocui cu „străin la cuvânt”. Excepțiile sunt puține: a se ține de vorbă = a se ține de cuvânt; „să se mai hrănească și boierii cu vorbe goale, că noi ne-am săturat” – Rebreanu, și „Înșirând cuvinte goale. Ce din coadă au să sune” – Eminescu. Nuanța apare rostită net în enunțuri precum: „e numai vorba de el, nu-i om de cuvânt”. Pe de altă parte, la Bacovia, „viața se duce în șir de cuvinte…”, nu de vorbe. Spunem cuvânt de ordine, a(-și) da cuvântul (de onoare), (a crede) pe cuvânt, în toată puterea cuvântului, a lua/ a da cuvântul. „Ca-n basme-i a cuvântului putere: El lumi aievea-ți face din păreri” – Vlahuță; „Când omul are cuget, cuvântu-i e cuvânt” – Alecsandri. Omul se descrie pe sine ca vorbitor, în realitatea sa cotidiană, dar e cuvântător când vrea să se diferențieze de „lumea celor care nu cuvântă”.

Adaug aici, recurgând la poeți, alte argumente. Mai întâi, vorbele, gureșe, risipitoare, senzuale, parșive: „vorbele / mele au crescut în mine şi mi-au pus trupul în hău, / stau în trupul meu ca într-un abis, fiecare cuvânt îl adânceşte, / că văd mişcând timpul şi moartea, mâinile mele sunt întunecate, / Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi groapă / aş purta-o, în el, limbajul se întâlneşte cu sine şi înnebuneşte” (Aurel Pantea); „Las şi eu / în juru-mi un fel de zumzet, urmez şi eu / tot felul de zigzaguri, mă risipesc / în vorbe, vorbe, vorbe, / flecărind despre mine / ca în Bacovia”.(Ion Pop); „am fost silit să-mi scot din minte / ghimpii unor vorbe otrăvite, letale” (Gabriel Chifu); „Limba-mi sticleşte, / vorbe rostit-am cu-nţepătura scorpionului...” (Ruxandra Cesereanu). Nicolae Prelipceanu, „îngropat în lume până la gât, trecător şi amar”, descoperă repetat că „vorbele / toate / nu sunt decât / seminţe ale zădărniciei / iar poezia / maşină de uitat / ceea ce oricum nimeni / nu-şi mai aduce aminte”; „mă arunc între vorbe ca lucian blaga / în mormanul de boabe / şi dacă ele nu încolţesc numai eu sunt de vină”.

Apoi, cuvintele: „Poezia nu se scrie cu cuvinte” (Nichita Stănescu), ci se lasă în voia cuvintelor – libertatea, bogăţia, taina sunt ale lor. „Poetul pândeşte / craniile pure ale cuvintelor; / cuvintele încă vii şi flămânde / îl pândesc pe poet” (Grete Tartler). „Şi îmi aduc de mine-aminte / Ca de o gâză prinsă-n chihlimbar, / în cripta luminoasă de cuvinte” (Ana Blandiana); „Sunt încă îngropat până în gât în cuvinte, dar nu mai sunt cuvânt” (Ion Cocora); „o, cuvintele, nesperată / izbucnire în lumină / a materiei cuminţi, răsar / din huma din noi” (Rodica Braga); „La început / A fost cuvântul / Totodată, el era / Şi purtătorul său / De cuvânt” și „Cuvântul a fost stors de sens, de lacrimi / De hohotul de râs homeric // Şi atunci eu?” (Sorescu); „Voi repeta aceleaşi cuvinte pân-la moarte” (Ion Horea); „vorbeai / dar cuvântul nu-ţi mai vorbea”. (Horia Bădescu); „taina cuvântului nu apune-n cuvinte” (Nicolae Mocanu). Stăpân al „cuvintelor lui cârtitoare şi clevetitoare şi în toate culorile”, Ion Mureșan înregistrează cu uimire (mereu) jucată cum „peste gramatică trece o vedenie / Şi încâlceşte părţile de vorbire”. „Cuvinte fragede, ca pământul din plaur, / mi se-nghesuie-n gură, / dar tac, liniştea-i toată lumină, / strălucitoare, vibrândă, / ca-ntr-o icoană foiţa de aur” (Adrian Popescu); „Fără cuvinte sunt, s-au rupt toate podurile / care duceau în afară./ Rămân închis în mine” (G. Chifu); „dacă tăcerea aprinde gurile noastre / cuvintele sunt mai aproape decât pietrele / şi sunt mai grele decât pietrele” (Ioan Pintea)…

Această fugară trecere prin vorbe și cuvinte propune, în cele din urmă, o cale de întoarcere la condiția tăcerii. „Când te gândeşti câtă cheltuială de vorbă fac oamenii pe lume fără să se poată înţelege!” (Hortensia Papadat-Bengescu), poți ajunge la soluția încă la îndemână nouă, oamenilor: o ucenicie prin lectură în atelierul de vorbe și cuvinte al literaturii. Să înveți să taci de nu poţi spune ceva mai bun decât tăcerea. Să reînveți rostul vorbirii și al tăcerii pe fundalul unui zumzet cultural cotidian, persistent.

(apărut în România literară, mai 2020)