Am divagat pe marginea reveriilor bachelardiene încă de la primele traduceri în română ale cărţilor sale, încântată să descopăr un instrument elegant-teoretic pentru amănunţit vechea mea iubire de lucruri simple – alt nume al lor fiind elemente primordiale. Românii şi saşii din târgul copilăriei mele învăţaseră unii de la alţii că fericirea poate fi atinsă, de pildă, în preajma unui ram ţâşnit din piatră golaşă arsă de soare nu departe de un fir de apă, de unde ritualicele drumeţii de sfârşit de săptămână începute de cum dădea firul ierbii. Dacă mă gândesc bine, la toate cele patru elementele, în toate ipostazele şi succedaneele lor, îmi plac mai ales semnele trecerii – curgerea, căderea, valul şi învăluirea. Sunt toate acestea şi înaintări, dar ţinta lor nu e creşterea, ci acumularea în timp trecător. Sau trecerea în timp. Deşi am copilărit într-un târg cu tabieturi „domneşti-burgheze”, iar vacanţele la ţară au fost mereu prea scurte şi rare, gusturile prime mi-au rămas elementare. Şi elementale.

Aşadar, nu pământurile întinse ca o tipsie îmi plac, ci vălurirea dealurilor (le văd de jur-împrejur: din balconul meu dinspre nord, din balconul dinspre sud; când cobor spre oraş, din Piaţa Cipariu. Şi din cimitir).Şerpuirea cărărilor, nu marile şosele. Acestea îmi stârnesc admiraţia pentru izbânzile omului, dar tresar misterios-înfiorată mai degrabă la vederea unei poteci care păstrează încă la vedere paşii trecerii omeneşti. Micile străduţe medievale strecurându-se acvatic printre ziduri de piatră, nu marile bulevarde; acestea din urmă îmi sunt străine, vastitatea lor rupe nodurile petrecerii, adică ale trecerii oamenilor unii pe lângă alţii într-o singurătate ocrotită de prezenţa discretă a vecinilor. Grădiniţe dezordonate, zburlite, liber-sălbăticite, nu parcuri cu alei şi ronduri respectând cuminte-apatic geometrii impecabil desenate. Mi-e casa plină de pietre de toate formele şi mărimile, cu ape misterioase în aspra lor consistenţă. Li se alătură ramuri contorsionate, butuci noduroşi. Mirosul de lemn proaspăt tăiat nu e întrecut decât de cel mai extraordinar miros de moarte, cel de iarbă cosită, de fân ars de soare.

Tot astfel, aerul liber (excelentă determinarea; ca şi ochiul liber, nepervertit de artificii şi în stare să-şi ia vederea şi înţelegerea în sarcină i-mediat şi ne-mediat), nu odăile îmbâcsite; ferestrele larg deschise, cu perdele fluturând ca să-i elogieze nevăzuta prezenţă, nu hrube ferecate în miasme stătute. Fustele cu volane şi învolburarea lor în mers sunt şi ele adieri mângâietoare, pale, jocuri mişcătoare, răsuciri ca de val trecător, tot atâtea vizualizări/corporalizări ale despicării vii a aerului, valorări ale existenţei sale bogate. Mişcarea lui secretă, când leneşă, când năvalnică, sculptează norii într-un spectacol uimitor de neobosită imaginaţie plăsmuitoare. Pe aripile lui sunt aduse izuri, mirosuri şi miresme, efluvii purtate de vânt, zvonuri de viaţă şi de moarte pe care le adulmec prelung, interpretând pe cont propriu simfonia olfactivă.

Focul mă prinde cu dansul flăcărilor lui unduite (undoite, în iamb fundamental). Tot el înseamnă căldură, lumină, pacea zilelor însorite. Amintirile copilăriei sunt toate legate de pietre, ape curgătoare, vârtejuri de vânt, dar mai ales însorire. „Interiorul visat este cald, niciodată fierbinte – crede Gaston Bachelard – Căldura visată este întotdeauna molcuţă, constantă, regulată. Prin căldură, totul este profund. Căldura este semnul unei profunzimi, sensul unei profunzimi.” Vara copilăriei e prelungă, învăluitoare. Te ţine sub aripă şi miroase a aşternuturi proaspete, uscate la soare. A ierburi încinse. A nisipuri jilav-fierbinţi, cu miros sărat, de lacrimi de împăcare. Dinspre copilărie, lumea se vede precum marea privită cu ochii mijiţi, orbiţi de soarele verii albe – departe şi fără sens imediat. Îmi vine în minte casa de la Chirpăr, cea în care m-am născut, străjuită de zidul bisericii-cetate şi cotropită de lumină; apoi, curtea picotind la soare a grădiniţei din Marpod – ceilalţi copii dorm în pătucuri, eu mă strecor pe pietrele-dale din curte, la soare, privesc minute în şir gâze minuscule şi simt că-mi iese inima din piept de încântare; cum ceilalţi dorm, toată curtea/toată lumea e a mea. Lungită sub soare – doar aşa mă puteam/ mă pot lăsa în voia lenei, aţipită şi vast împăcată. Lungirea cu pricina îmi dă sentimentul câştigării unei lungimi de timp în plus. Am mai spus-o: lungirea-la-soare îmi pare cea mai adâncă, mai tulburătoare posedare reciprocă. Eu şi soarele nu cerem nimic unul de la altul, nu promitem nimic. De aceea, dăruirea e perfectă, fără rest. O îmbrăţişare mereu adâncă, poate mai răscolitoare, trăiesc ascultând muzica preferată. Sau când citesc o carte pe gustul meu. Ori când, sub soare, întind culori pe pânză, cu degetele, cu cuţitul de paletă. În aceste îmbrăţişări, totul e cald şi bun. Şi clar ca seninurile din octombrie. Adică ameninţat deja. E acea închidere-deschisă pe care o pot adopta ca descriere succintă a relaţiei mele cu lumea.

Apele, şi ele, îmi plac în variantele sprinţare, tresăltând peste pietre, făcându-şi loc în lume în susur şi sclipăt. Tot astfel, ploile de vară, iuţi, vesele, copilăroase, nu ploile posomorâte, morocănoase de toamnă. Ploile cu soare – „mâine-i sărbătoare”, zicea cântecul de copii, şi chiar mi se părea nesmintit sărbătorească ziua de după ivirea curcubeului pe cer. Apele care (par că) stau, lacurile, mările sunt prilejuri de meditaţie, de lăsare în voia înşelătoarei eternităţi. Surprinzător, omul visează la veşnicia trecătoare a lumii faţă în faţă cu formele cel mai greu de cuprins ale sale: codrul şi marea. Întinse, fără margini, deghizându-şi trecerea în statornicie, căci moartea lor, ca şi în cazul omenirii, nu se vede. Copacul şi izvorul sunt mai vulnerabile. Luaţi ca indivizi, trec. Au început şi sfârşit previzibil şi făţiş, oricât de adânci le-ai presupune rădăcinile şi de puternic rămurişul. Urăsc noroaiele, încleioşarea lor băloasă, perversă; înţeleg cu oroare ce vrea să spună versul bacovian: ,,ce zi primitivă de tină”. Clocotul apei pe foc, sfârâitul tăciunilor sub apă, focul înteţit de vânt, pământul rodind sub apa cu măsură sau chiar pârjolit de foc sunt toate întâmplări curate între elemente. Singur „noroiul (scrie G. Călinescu) e o confuzie între două elemente care aruncă spiritul în incertitudine, o alterare şi a apei şi a pământului, nepromiţând nimic”.

Mersul pe jos îmi e tot atât de necesar ca aerul. Ca apa. Am nevoie să simt pământul sub picioare, periodic, ca pentru o reîncărcare cu simplitate şi firesc. Visurile care revin periodic, în variante uşor modificate, sunt, mai întâi, cele ale rătăcirii: noapte pustie, încercări repetate şi repetat eşuate de a ajunge acasă – totul are ceva cald/ameninţător, un miros de animal hăituit. Conştiinţa de „fiinţă adăpostită” funcţionează doar în casa ta, în locul tău. Casele din amurg, cele văzute pe hotarul dintre aşezări, în goana trenului care mă duce spre casă, aşadar, case în care eu nu locuiesc, mi s-au părut întotdeauna de o tristeţe sfâşietoare – le presupun goale fiindcă nu le umple amintirea mea… Apoi, visurile teribile cu căderi de pe verande înalte, secundele nesfârşite ale căderii, cu inima cât un purice, gâtuită, sufocată, înnebunită de groaza atingerii pământului şi dorind sfâşietor să se întâmple odată. Să ies din lumea care cade.

Elementele sunt de găsit, fireşte, şi în trupul omului trecător. Apa, mineralele pământului, aerul agăţat de celule şi focul creierului. Îmi place să-mi amintesc cum cele patru elemente au pus o vreme în încurcătură descrierea stărilor materiei de către om. Apa, aerul, pământul se regăseau perfect în starea lichidă, gazoasă, solidă, focul rămânând suspendat în neastâmpăr. Când mintea omului a fost în stare să cuprindă mai mult – să se vadă mai bine pe sine, aş zice – plasma s-a oferit ca stare geamănă focului, închizând cercul şi punând rânduială în corespunderi.