Pre-text. Într-o carte controversată, e vorba de The Grand Design, publicată de Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow în 2010, se spune: „Potrivit lui Richard Feynman, un sistem nu are o singură istorie, ci orice istorie posibilă.” Afirmaţia tulbură simţul comunşi perspectiva naivă asupra realităţii, dar se aplică universului în întregul său. Pentru a ne descurca în hăţişul paradoxurilor, Hawking propune o abordare numită „realism dependent de model” (model-dependent realism): „Creierele noastre interpretează semnalele transmise de organele de simţ realizând un model al lumii. Când acest model reuşeşte să explice evenimentele, tindem să-i atribuim, lui, elementelor şi conceptelor constitutive, calitatea de realitate ori adevăr absolut.” Dar există mai mult căi de a „modela” aceeaşi situaţie fizică apelând la elemente şi concepte diferite. Dacă două modele pot configura acceptabil aceleaşi evenimente, suntem liberi să-l asumăm pe unul sau pe celălalt, după plac. Istoria ştiinţei e alcătuită din teorii şi modele din ce în ce mai îmbunătăţite, de la Platon la Newton şi la teoria cuantică, şi speră să ajungă la o teorie ultimă şi definitivă. Autorii propun un candidat: M-theory – noua teorie a stringurilor, a corzilor. Aceasta e o familie de teorii diferite, fiecare răspunzând perfect unei anumite secţiuni a situaţiilor fizice. Ea se aseamănă cu o hartă, căci niciuna dintre hărţile noastre plane nu reproduce perfect tot Pământul, ci doar secţiuni din el, rezultanta sugerând adevărata configuraţie a Terrei. În plus, nu există un singur univers, ci mai multe, iar crearea lor nu cere cu necesitate intervenţia divină. Ele decurg firesc din legile fizicii.Comparaţia cu muzica e şi ea de reţinut: nu despre particule este vorba, ci despre corzi. Melodia depinde de locul în care şi de forţa cu care „ciupeşti” corzile, căci universul este o simfonie care acceptă oricâte orchestrări. O ştia şi Rilke: „Lucrurile-s trupuri de viori, / în care întunericul vibrează”. Dar şi Saussure, după care vorbirea/rostirea (parole) „execută” limba (langue) aşa cum muzicianul execută o partitură. Realitatea poate fi interpretată în infinite moduri, nu există o adevărată realitate, ci doar una dependentă de modelul avansat la un moment dat. Tot ce ştim este o reţea de imagini ale lumii care traduc observaţiile directe conectându-le, prin reguli, în scheme de un inevitabil relativism conceptual. O teorie valabilă la un moment dat, adică una care răspunde coerent la un număr de întrebări şi nelinişti legate de univers, nu-şi pierde valabilitatea prin apariţia unei alte teorii, care răspunde la şi mai multe întrebări şi propune un nou model coerent. Universul este într-un anume fel, pe care îl aproximăm prin modele simultane sau succesive.

Mă opresc aici. Am suficiente date pentru a transforma M-teoria în metaforă critică. Nu e prima dată când recurg la asemenea procedee. Acordul fin, privirea laterală, ochiul leneş, universul elegant, ochiul haptic, multiversul, materia neagră sunt concepte ale ştiinţelor care pot fi transferate în teritoriul literaturii cu beneficii indiscutabile pentru înţelegere. Literatura, în întregul ei, este într-un anumit fel. Traducerea în cuvinte expresive a existenţei umane este un proces deschis, viu, în permanentă modificare. Absolutul îi repugnă, deşi un anume miez imuabil, pe care îl numim general-umanul, se conservă de la o epocă la alta. Lecturi/interpretări succesive propun configuraţii acceptabile la un moment dat. Valabilitatea lor depinde de coerenţa intrinsecă a lecturii, nu de evenimentul totdeauna trecător. De contextul uman, nu de conjunctura social-politică. Se poate vorbi, în cazul lecturilor-model, chiar de o…

... „indiferenţă la eveniment”. Două cărţi fundamentale (de învăţătură), Istoria lui Călinescu şi Arta prozatorilor români, a lui Tudor Vianu, au putut apărea în plin război mondial. Am descoperit în Alexandru Paleologu un aliat al mirării mele: „Prefaţa Istoriei literaturii române… se încheie cu un amănunt exemplar, anume data: 24 ianuarie 1941. În paroxismul convulsiilor vieţii publice, în tumultul acelor zile sinistre, G. Călinescu îşi termina netulburat vasta lucrare, opunând haosului, demenţei şi crimei, un moment al spiritului. G. Călinescu era obsedat de ideea monumentalului şi îl jignea ceea ce i se părea a fi la noi o lipsă de ambiţie, dacă nu de vocaţie monumentală. [...] De aici, «indiferenţa la eveniment» pe care o preconiza Călinescu şi care presupune un plan absolut, o lume a esenţelor, unde totul capătă sens prin raportare la arhetipiile primordiale. [...] «Cine nu se distanţează de evenimente spre a le citi semnificaţia uitată, cine nu se depărtează de oameni spre a scruta în ei umanitatea nu este un artist», spunea G. Călinescu într-un interviu în 1945.” (Al. Paleologu, Spiritul şi litera, 1970).

Îmi convine şi o oarecare simetrie cronologică: peste patru decenii, în 1971, Nicolae Manolescu începea publicarea Temelor. În 2011, după alte trei decenii, apare ediţia lor într-un singur volum, dar şi câteva excelente cărţi-model lăsate oarecum în umbră de aplecarea noastră spre micul scandal al clipei (o remaniere de guvern, dezvăluiri sonore de pete ale trecutului ori o iarnă ceva mai aspră). Sunt cărţi ale anului care depăşesc limitele calendaristice şi se înscriu, decis, în durata lungă a istoriei (literare). Am reţinut pentru aceste rânduri: Teme-le lui Nicolae Manolescu; Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (ambele la Editura Cartea Românească); Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (Editura Humanitas); Alex Goldiş, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului (Editura Cartea Românească); Constantina Raveca Buleu, Paradigma puterii în secolul al XIX-lea (Editura Ideea europeană). Semnalate grăbit, fie şi foarte laudativ, ele nu provoacă dezbateri, efervescenţă de idei, polemici constructive. Nu sunt „contagioase”. Şi când receptarea lor e masivă cantitativ (vezi primirea pe care au avut-o alte cărţi-model ale trecutului recent: Istoria critică... a lui Manolescu, Panorama lui Mincu, Istoria… lui Alex Ştefănescu ori Istoria secretă… a lui Cornel Ungureanu, Istoria teatrului semnată de Mircea Ghiţulescu, cartea lui Andrei Terian despre Călinescu etc., etc.), receptarea abia trece de strâmtoarea unei cronici, fie ea oricât de aplicată. Modelul mai bun pe care ele îl propun nu e asimilat şi introdus degrabă în şcoală, să zicem. Zarva cea mai mare, dar tot fără urmări, au provocat-o Literatura română sub comunism şi Iluziile lui Eugen Negrici, cărţi-model care îşi subminau ele însele desenul făcând concesii atitudinii „demascatoare” post-decembriste, înfierbântate – participiul conţine şi o doză de neimplicare adevărată, de supunere pasivă la comandamente exterioare, la „eveniment”.

Gândul tău dă lumii o temă. Cărţile lui 2011 enumerate mai sus au în comun „indiferenţa la eveniment” (înţeles, acesta, ca non-eveniment, ca simplu accident istoric) pentru a accede la esenţă. Sunt construcţii echilibrate care fac efortul subtil şi expresiv de a înţelege universul literaturii/culturii. Multiversul literar se lasă interpretat, ba chiar există prin intermediul lecturii. Cititorii neavizaţi, cum ne-am obişnuit, cam grăbit, să-i numim, creează zumzetul de fundal al nevoii de literatură. Cititorul avizat face un pas mai departe şi pune în legătură, reconstituind reţele, diversele ficţiuni intermediare şi parţiale. În fine, deţinătorii de instrumente ale analizei profunde şi ale sintezei suple dau lumii (literare/culturale) o temă, iar aceasta se supune, ascultă. Tema funcţionează cu mai multele ei sensuri: motivobsedant de gândire şi simţire, „temă” în sensul simfonic al reîntoarcerii periodice, discret-ritmice, a frazelor muzicale la un acelaşi refren, activ înăuntru; datorie de îndeplinit, răspundere faţă de istorie, faţă de neam, faţă de limbă; prochimen, care ia aminte şi îndeamnă la înţelepciune; rădăcină visând la variaţiunile ei infinite. „Vorbele pot forma orice fel de înţeles şi au valenţe cu toate celelalte vorbe” – observa Camil Petrescu. De aceea, „Trebuie să ştii să şi visezi pe marginea foii albe, nu numai s-o îndeşi de semne corecte şi care decurg fatal unele din altele“, spune Nicolae Manolescu. Realismul dependent de model e posibil dacă incandescenţa ideilor îşi asociază generozitatea faţă de subiect şi pasul înapoi, rece, al ţeserii detaliilor într-o configuraţie inedită – desenul din covor. Prins în forfota scandalurilor clipei, a resentimentelor şi poliţelor de plătit în stricta actualitate, nu vei accede la un model pe care lumea să-l recunoască.

Manolescu – „comentator de lumi, reale sau imaginare, un parazit util al creaţiei, umbra ei indispensabilă (căci îi ia măsura)“, cum se descrie – alege mitralierea neobosită, aproape frivolă (căci lipsită de prejudecăţi), a fiecărui sem(al) al teritoriului cultural. Pentru el, textele sunt viori, gata să se cutremure sub gândul aţintit care le „ciupeşte” stârnind melodii latente. Temele pe care le dă în rafale testează inteligenţa proprie, supleţea limbii române, capacitatea de rezonare a literaturii la desene variabile. Andrei Terian descrie exact mecanismul: „Temele lui Nicolae Manolescu au în comun credinţa în complexitatea literaturii, concepţia că textul semnifică întotdeauna mai mult decât spune. Indiferent de unghiul de abordare, criticul găseşte de fiecare dată o cale de acces către desenul din covorul operei.” „Viaţa spontană şi imprevizibilă a literaturii” conţine, sub înfăţişări infinite, modelul. Dibuirea indefinită şi insistentă a polului critic cunoscător scoate la iveală partituri inedite.

Tema Scurtei istorii… a lui Mihai Zamfir e „reexaminarea galeriei de figuri cunoscute, cercetate însă cu ochiul cititorului de la începutul secolului XXI”. Ca un yankeu la curtea regelui Arthur, profesorul-prozator scrie o „bioficţiune a literaturii române” (Adriana Bittel) cu personaje alese după un chestionar extrem de personalizat, identificând voci şi stiluri (scripturale, dar şi existenţiale) în stare să treacă testul critic lucrat în răspăr cu modele zilei. O înlănţuire de eseuri libere, pe un gherghef indiferent la eveniment, altul decât gustul propriu şi plăcerea lecturii cu tâlc. Textele-viori sunt ciupite după o partitură nepăsătoare la corzile pe care demonstraţia sa le-ar putea rupe. Importantă e descifrarea codului, tot de el împrumutat textelor: „Tot ceea ce, aparent, ţine de un univers de infinită bogăţie (sub aspectul lumilor înfăţişate, al ingeniozităţii invenţiei, al viziunii filosofice, al experienţei biografice etc.) este reductibil la un cifru lingvistic şi se închide în el. Dacă reuşim să-l identificăm, să-l descriem şi să-l apreciem, atunci am atins miezul unei opere literare, individualitatea ei ultimă; în căutarea lui, a cifrului ascuns, se află toate monografiile autorilor din volum”.

Lucian Boia dă perioadei 1930-1950 o temă oarecum pe dos, dar incitantă şi „adevărată” fiindcă o enunţă cu detaşarea concentrată a celui care vrea să înţeleagă. Cu calm, cu seninătate, chiar cu mici accese de umor şi ironie. Cât de indiferent la eveniment poate fi intelectualul? Răspunsul, nuanţat-negativ, nu demască şi nu pune la zid, ci scoate în evidenţă apartenenţa la specia umană a celor pentru care a gândi e deprindere cotidiană. Libertatea e şi pentru ei condiţionată de câmpul enunţiativ al vremii: „Am zice că intelectualul, mai ales el, ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice. Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere (cu atât mai mult într-un regim autoritar şi, fără doar şi poate, într-unul totalitar). Nu puţini intelectuali au de altfel fascinaţia Puterii; se simt ei înşişi mai puternici, adăpostiţi la umbra ei. În tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica. Mai ales atunci când i se pare că istoria şi-a dat verdictul. Pentru intelectual, glasul istoriei este irezistibil.“

Al. Cistelecan are dreptate: „Goldiş reface aproape în filigran ţesătura şi nodurile întregii saga critice, pornind de la punctul «zero» al realismului socialist şi de la «modelul» critic al acestuia. E o cercetare de scrupul, atentă la toate nuanţele de atitudine şi care scoate din aproximaţiile folclorizate întreg episodul «realist-socialist», restituindu-i toată epica de idee şi atitudine, cu o acuitate interpretativă ce bate în vervă, dar rămâne în rigoare.” Şi alţi comentatori remarcă absenţa inflamării, semn că focurile de artificii nu mai prea sunt gustate. „Empatic şi lipsit de prejudecăţi”, cum bine îl descrie Sanda Cordoş, Alex Goldiş coboară în tranşeele perioadei 1948-1971 şi îi descoperă culorile şi efervescenţa. Tema sa – ieşirea din folclorul înfierbântat, deconstruirea unui fals model, dar şi revelarea surprinzătoarelor adevăruri ivite din chiar stridenta lui falsitate: „Într-un fel, greşesc cei care afirmă că e o perioadă lipsită de teoretizări şi de dezbateri aprinse. Dimpotrivă. Dacă nu poate fi vorba de critică sau de analiză literară, în schimb, discursul noului regim literar ia aspectul unei imense logomahii fără obiect, cu teoretizări care de care mai zgomotoase şi mai emfatice, adversităţi născute dintr-un cuvânt sau o sintagmă, toate înscenate pentru a masca unul şi acelaşi lucru: faptul că literatura şi libertatea de gândire sunt strict interzise. Ba mai mult, aş spune că literatura critică a realismului socialist este în întregime teoretică, întrucât şi-a inventat, propriu-zis, un limbaj de grad secund, o serie nesfârşită de pseudoconcepte, de metode-fantomă – lianturi care să cârpească abisul dintre ideologia totalitară şi literatură.”

Cartea Constantinei Raveca Buleu reconstituie un desen de adâncime, ieşind din hotarele literaturii, dar rămânând în sfera culturii: „Am interpretat secolul al XIX-lea ca pe o placă turnantă înspre articularea modernismului european major, care merge practic până la contracultura anilor ’60, când se reconverteşte în postmodernism.” Tema investigaţiei, Paradigma Puterii: „concept controversat, paradigma se defineşte, în termenii lui Thomas S. Kuhn, ca un set de realizări ştiinţifice universal recunoscute care, pentru o anumită perioadă, oferă probleme general admise şi soluţii-model.” Investigaţia contează pe concursul imaginarului, căci simbolicul, în calitate de formă reprezentativă a imaginarului, „acoperă toată gama de activităţi şi de posibilităţi umane.”

Lumea textelor răspunde exemplar acestor gânditori activi, (re)lansatori de teme. Contemporanii par, însă, luaţi prin surprindere. Asemenea întreprinderi cu bătaie lungă stârnesc o oarecare vâlvă superficială (umbrite fiind de gălăgioase vedete de-o zi), iar datoria de a le lua cu adevărat în serios devine, în mod straniu, facultativă.