Mai întâi, punctul de plecare: „Traducătorul de proză este sclavul autorului, iar traducătorul de poezie este rivalul sau” (Andrei Makine). De acord, dar cu nuanţări. În cazul amândurora, e de la sine înţeleasă dependenţa de textul original. Libertăţile unui traducător sunt limitate, dar nu până la a deveni sclav. El vine cu enciclopedia (liberă, autonomă) a propriei sale limbi şi tentează, prin negocieri îndelungi, găsirea celor mai bune căi de dublare a textului original. Oglinda traducerii, altfel spus, e una cu ape, indiferent că e vorba de proză sau poezie (şi – de ce nu? – de teatru, eseu etc.). Pe de altă parte, traducătorul de proză are de reprodus (oglindit) o împrejurare, o atmosferă, o situare, toate cu destule detalii obiective, aşa încât imitarea să fie mai lesnicioasă. În cazul poeziei, e de identificat şi reprodus o stare, o emoţie (în sens larg), acestea cu o doză mai mare de subiectivitate şi ambiguitate. Proza e o fereastră, poezia, un vitraliu. Prin cea dintâi priveşti, prin celălalt, dibui, tatonezi.

Mai departe, convenind că vorbim despre un traducător performant, bun cunoscător al limbii originale, dar şi mai bun al limbii sale (române, în cazul nostru), aşadar cu competenţe lingvistice nepuse la îndoială, se iveşte o altă întrebare: e absolut sigur că un prozator talentat e mai bun traducător de proză şi un poet talentat mai bun traducător de poezie decât un traducător pur şi simplu? Răspunsul meu ar fi că nu e foarte sigur. Un prozator puternic, un poet original sunt deţinători ai unei expresii extrem de personalizate, ei şi-au adjudecat o marcă, iar aceasta poate acţiona tiranic, diminuându-le capacitatea plierii nemanipulatoare pe o altă marcă. Acum veţi întreba, desigur, ce e acela traducător-pur-şi-simplu. Mă tem că nu e uşor de definit. Din experienţa mea de vechi cititor, însă, am descoperit că sunt, parcă, mai buni şi mai fideli traducători cei care au şi o valenţă activă de interpret al literaturii. Unii care citesc cu obiectivitate implicată, căutând semnalmente ascunse, desene secrete ale textului străin. Cu toate acestea, cred şi eu în prejudecata că, în cazul poeziei, poeţii buni sunt cei mai buni traducători. Un inventar atent ar scoate, însă, la iveală atâtea excepţii, încât mă opresc aici cu răspunsul şi am să vorbesc (din nou, reluând lucruri pe care le-am mai spus/scris) despre experienţa mea de traducător.

Am s-o iau un pic mai pe departe.

1. Scufundate în „murmurul vorbirii”, fiinţele umane au despre limbă şi vorbire o cunoaştere pre-ontologică, aşa cum se întâmplă cu a fi, fire sau, în cazuri alese, cu a muri. Toată lumea ştie, cumva fără cuvinte, ce înseamnă să fii, să vorbeşti şi, eventual, să mori. Dar o ştie in-adaptat, în ruptură cu esenţa ultimă a acestor „realităţi” cotidiene. Limbajul îşi păstrează intact şi crizic dublul aspect – el constituie, prin semne, un univers de fapte şi obiecte, un referent, dar îngăduie transformarea acestui referent în semne ale stărilor de spirit şi de suflet ale omului. Obiectivitatea sa se însoţeşte cu subiectivitatea într-un du-te-vino care e trăsătura fundamentală a fiinţei vorbitoare. A vorbi şi a înţelege limba nu depinde de inteligenţa sau de volumul creierului. Depinde de faptul dea fi om. Omul posedă, în mod natural, o facultate a limbajului. Ca fiinţă gânditoare a inventat limbajul pentru a-şi exprima gândurile, potrivind cuvinte pe o structură a competenţei intelectuale deja existentă. Se vorbeşte astăzi despre aşa-numita mentaleză, un soi de „limbă” încrustată în creierul uman (lingua mentalis) printr-o dispoziţie genetică. Popoarele deţin o structură fundamentală, esenţială, arhetipală de corelare a limbii cu lumea – de aceea sunt posibile traducerile –, dar e la fel de evident că există nuanţări specifice fiecărui popor în parte.Limba reflectă un mod de gândire, iar acesta este modelat de cuvinte. Rămânerea în urmă a formelor limbii face ca limba să fie conservatoare şi să dobândească structuri aproape „magice”, câteodată intraductibile, în care vorbitorii se recunosc şi la care ţin ca la nişte legitimări obscure ale eului etnic.

Un paradox al Europei poliglote: deşi, de la Humboldt încoace, se crede că nici un cuvânt dintr-o limbă nu e perfect echivalent cu unul din altă limbă, că există un „geniu” al fiecărei limbi, un mod strict şi rigid de „a vedea, a organiza şi a interpreta lumea” (Weltansichten), totuşi se crede la fel de puternic în posibilitatea traducerilor dintr-o limbă în alta. Walter Benjamin intuia, pornind de la acest paradox, existenţa unei limbi perfecte originare. Umberto Eco (În căutarea limbii perfecte) vede Europa viitorului nu ca pe un tărâm al poligloţilor – fiecare vorbind toate limbile –, ci ca pe teritoriu în care oamenii ar înţelege limba celorlalţi, fără a o putea vorbi, căci ar utiliza „geniul” european, „adică universul cultural pe care fiecare îl exprimă atunci când vorbeşte limba propriilor strămoşi şi a propriei tradiţii”. Ar conta atunci (vezi H.P. Grice, Studies in the way of words) mai ales implicatura (ceea ce se comunică, nu doar ceea ce se spune) şi principiul de cooperare, în vederea interpretării enunţului. Pentru Ortega y Gasset, enunţul nu e alcătuit doar din cuvinte. Acestea sunt o componentă a complexului de realitate: „...toate celelalte ingrediente ale unei circumstanţe care nu sunt cuvânt, care nu sunt sensu stricto «limbă», posedă o potenţialitate enunţiativă şi [...] limba constă nu doar în a spune ceea ce spune prin ea însăşi, ci în a actualiza acea potenţialitate retorizantă, semnificativă, a prejmei [...] într-o coalescenţă subită cu lucrurile şi fiinţele din jur.” De aici şi nestarea limbilor omeneşti care, deşi „date”, primite aparent de-a gata de către om, se fac şi se desfac permanent, „ca tot ceea ce e omenesc”. Pentru Descartes, semnificaţiile confuze pe care le propun limbile diferite sunt „nori în faţa ochilor”. Nu poţi fi niciodată sigur că celălalt a înţeles perfect ce spui, indiferent că apelezi la traduceri ori vorbeşti aceeaşi limbă „vie”, deci nestatornică, alunecoasă. „Sentimentul lingvistic” traduce supunerea faţă de „limbă”, imaginarul indus de pattern-uri lingvistice. Wittgenstein avea dreptate: convenţiile tacite pentru înţelegerea limbajului uzual sunt „enorm de complicate”. În fundalul „imaginilor” de la suprafaţă, în numele cărora au loc comunicarea şi înţelegerea dintre oamenii vorbitori ai aceleiaşi limbi, colcăie o impresionantă „enciclopedie”, se întreţes etimologii şi convenţii.

2. În urmă cu mai mulţi ani, am făcut o descoperire: „Îndoiala e, în limba franceză, masculină!”, îi scriam lui Marcel Moreau. În frază a intervenit le doute, aşa, singur, cu genul exhibat. Până atunci, îl folosisem exclusiv în expresii: sans doute,mettre en doute... Învăluit şi pudic. „Îndoiala” am resimţit-o întotdeauna ca pe o stare feminină: fragilă, nesigură, dar creatoare şi lucidă. Era, pentru româna mea, neîndoielnic femeie. Că francezul o vedea ca bărbat mi s-a părut nu doar straniu, ci de-a dreptul absurd. M-am gândit atunci că nu poate să fie totuna cum sunt numite lucrurile de limba ta. Că ceva se întâmplă, se mişcă, deviază, alunecă, înmugureşte sau se veştejeşte când genul se schimbă dintr-o limbă în alta. Că, pentru mine, lumea nu putea fi decât femeie. Tot aşa, problema, amintirea, cartea, primăvara, ziua. Iar pentru Marcel Moreau, de pildă, toate acestea erau bărbaţi şi cereau în jur contexte masculinizate. Când, scriind Feminitatea limbii române, am socotit că mă pot opri şi pot da fragmentelor coerenţa unei provocări la discuţie, am găsit un exemplar din La poétique de la reverie a lui Gaston Bachelard. Ca şi în cazul „ştiinţei morţii” – unde descoperirea lui Levinas şi a morţii intravitale m-a ajutat să adaug tuşa finală, să găsesc numele potrivit şi confirmarea atitudinii mele –, „visătorul de cuvinte” Bachelard venea să confirme ceea ce aflasem şi formulasem deja, după câţiva ani buni de lecturi şi scormoniri printre cărţi şi cuvinte. Îmi găsisem martorul ideal! El îşi lua precauţiunea de a se numi „filosof visător”, adică unul nu neapărat supus rigorilor unui sistem, ci „visând la limba sa maternă, în limba sa maternă”. În 1960, Gaston Bachelard se întreba cu o mirare dezarmant de copilăroasă: „E posibil să existe limbi care pun fântâna la masculin?” Der Brunnen-ul i se părea monstruos şi diabolic. Tot cam pe-atunci aflasem, la lecţiile de germană cu tante Adele, că soarele e feminin în germană, iar uluirea mea nu avea margini. Învăţam la şcoală franceza şi rusa, nepotriviri „diabolice” erau şi acolo, dar acelea erau limbi „din cărţi”, unde se puteau petrece – pentru fetiţa de 12 ani care eram – orice lucruri ciudate. Germana, însă, era limba vorbită de oameni în carne şi oase, de prietenii mei din vecini! Începusem să-i privesc altfel, pândind clipa în care se vor dezmetici şi vor înţelege în ce greşeală se află!

Genosanalizele mi-au dovedit, deocamdată pe texte poetice (însă, cu siguranţă, nici proza nu se poate eschiva de la o asemenea analiză), că feminitatea cu nuanţe androgine a limbii române e „vinovată” de multe dintre perspectivele lirice şi că tot ea face şi mai greu traductibilă poezia cu toate nuanţele sale. De câte ori mi-au fost la îndemână, am făcut comparaţii şi am cântărit ce şi cât se pierde din privirea sexuată a românei la trecerea într-o altă limbă. Transcriu aici câteva secvenţe.

Baudelaire se imaginează la picioarele Uriaşei ca un motan la picioarele reginei şi, în ultima strofă, „comme un hameau paisible au pied d’une montagne”. În franceză, lanţul de comparaţii îşi păstrează coerenţa. Poetul, motanul, sătucul, înfăţişări ale masculinului, se prosternează, omagiind-o, la picioarele feminităţii – uriaşa, regina şi... muntele sunt substantive feminine, imaginate ca atare. Traducerea românească are de depăşit o dificultate. Sătucul nu e firesc să se închine muntelui, ambii fiind imaginaţi (la singular) ca masculini. „În poala unui munte” este o rezolvare pe jumătate. Muntele rămâne în fundal oarecum stânjenit. De asemenea, în poemul Une charogne – „un hoit”, „un stârv” –, nu încape îndoială că poetul a fost împins spre imaginea violentă ce urmează de genul substantivului: „les jambes en l’air comme une femme lubrique”. Versiunile româneşti care traduc charogne prin hoit sau stârv, cum am făcut-o mai sus, dau soluţii parţiale, ocolind chiar, de-a dreptul, comparaţia. Rezolvarea se găsea în limba română, oricât de brutal e substantivul: O mortăciune. Ba, mai mult, mortăciunea trimite direct la lubricitatea morţii, iar comparaţia ar fi curs de la sine. Imagini, legături subterane, perspective sunt impuse de genul (sub)conştientizat al lucrurilor. „Voici le soir charmant, ami du criminel; / Il vient comme un complice, a pas de loup” (tot din Baudelaire) – „seara”, masculină, nu are paşi de pisică, ci de lup. Mă întreb dacă seara (le soir – masculin) ar fi venit „cu paşi de lup” şi în cazul în care versul ar fi fost scris în româneşte.

Iată perechi „tradiţionale” la Rimbaud: „C’est la mer allée / Avec le soleil”; „Le Soleil, le foyer de tendresse et de vie, / Verse l’amour brûlant à la terre ravie”. În ultimul exemplu, amorul soarelui apelează la valenţe feminine, se androginizează pentru a „uşura” relaţia: „tandreţe” şi „viaţă”. Aceeaşi iubire „clasică” la Prévert: „Le soleil aime la terre / La terre aime le soleil”. Şi o variantă androginizată, la acelaşi poet: „le grand soleil paillard bon infant et souriant / plonge sa grande main chaude dans la décolletéde la nuit”. Mâna soarelui strecurată viclean spre decolteul (feminin!) al nopţii.

În poezia lui Esenin, mesteacănul are un loc privilegiat, precum teiul eminescian. Veritabil axis mundi, el organizează în jurul său un întreg univers – satul, copilăria, dragostele, înstrăinarea etc. Zvelt, delicat, tremurător, alimentează un motiv poetic de extraordinară pregnanţă. Pentru cititorul traducerilor româneşti, el are aparenţă oximoronică. Forţa sa masculină îşi adjudecă determinări feminine – fragilitate, alint, senzualitate, şăgălnicie. Când „vântul prinde-un mesteacăn de poale / şi-l despoaie de jos până sus”, relaţia e şocantă, aproape perversă, iar imaginea ţine de suprarealitate. Lucrurile stau aşa doar în traducerea românească! Dacă cititorul român ştie, şi nu uită în timpul lecturii, că mesteacănul – berioza – e feminin în limba rusă, toate versurile care-l evocă îşi redobândesc logica şi echilibrul, iar Esenin redevine ceea ce este – un poet pentru care pământul (zemlia), râul (reka), mesteacănul suntfeminine, satul întreg (derevnia) alcătuindu-se în contrapunct nostalgic cu fiul rătăcitor. Versuri precum: „Stă drept mesteacănul / Picotind la gard”; „şi mestecenii-n iaz tremurau după val”; „mărgele de mesteceni”; „Câţi mesteceni cu sânii lor goi, / Ce i-aş strânge la piept în zăvoi” îşi recapătă firescul şi clasicitatea. Ioanichie Olteanu rezolvă nepotrivirea de gen şi perspectivă dintre cele două limbi recurgând la un artificiu. Comparaţia. Zelenaia pricesca (pieptănătură verde) apare cu titlul Mesteacăn ca o fată. Stranietatea, ineditul personificării se atenuează dacă cititorul român îşi aminteşte că mesteacănul este o fată. Iată două strofe: „Mesteacăn ca o fată, / Pletos şi subţirel, / Iazul cu ce te-mbată / De te tot uiţi în el? // Ce-ţi şuşotesc alunii? / Nisipul ce ţi-a spus? / Ori vrei agrafa lunii / în păr să ţi-o fi pus?” În versiunea românească, senzualitatea indusă de scena poetică e vag perversă. Subţirelul mesteacăn îşi pune agrafe în plete, se lasă îmbrăţişat de păstorul îndrăgostit... Limba originalului, rusa, pune lucrurile în ordinea firească. Subţirică şi alintată, „mesteacăna” este o fată şi poate fi iubita ciobănaşului.

Câteva exemple ale învestirii cu sex a numelor neutre în poezia engleză: Somnul, fiu al nopţii, frate al morţii („Care charmer Sleep, son of the sable Night / Brother to Death, in silent darkness born” – Samuel Daniel), poate fi şi infirmieră, feminin, de vreme ce precizarea male lipseşte („O sleep, O gentle sleep, / Nature’s soft nurse” –Shakespeare). Viaţa e fratele mai tânăr al nimicului („Oh Life, thou Nothing’s Younger brother!” – Abraham Cowley). Purtând sceptru, iarna este masculină („O Winter!... I dare not lift mine eyes, For he hath rear’d his sceptre o’er the World” – William Blake). Tot aşa viermele („The invisible worm... And his dark secret love” – William Blake). La Henry Constable descopăr o libertate surprinzătoare: albinele au rege! („As the bird do love the spring, / Or the bees their careful King”).

În antologia Poeţi români contemporani (Poètes roumains contemporains, Écrit des Forges, EDP, 2000) – alcătuită de mine pentru Canada, în vreme ce, pentru cititorul român, tradusesem o antologie de Poeţi din Québec (EDP, Écrit des Forges, 1997) – versurile poeţilor români au fost traduse de Ioana Crăciunescu şi Alexandru Ştefănescu, iar traducerea, revizuită de Donald Alarie, Michelle Fiset şi Bernard Pozier. Fiind vorba despre traduceri în franceză, răsfoiesc volumul genosanalizând. „O traducere, oricât de fidelă şi oricât de frumoasă, nu poate transmite farmecul particular al limbii originalului” – subscria Laurenţiu Ulici, în 1978, vechii idei a intraductibilităţii poeziei. O făcea în cuvântul înainte la ediţia bilingvă 30 poeţi români apărută la Cartea românească. Versiunile franceze (semnate Irina Radu, Ileana Vulpescu, Romulus Vulpescu, Marina Zamfirescu) sunt absolut remarcabile şi de o acurateţe excepţională a transcrierii. Recitesc aici din ambele volume câteva episoade încercând să demonstrez că acel „farmec particular” al limbii române alunecă inevitabil printre degetele şi celui mai virtuoz traducător din cauza privirii sexuate a limbii noastre. Că versùra originalului românesc ascunde întreţeseri ivite anume din jocul genurilor substantivelor. Că ambigenul specific limbii române înlesneşte perspective interzise altor limbi, oricât de înrudite cu a noastră. Privirea nu doar sexuată, ci şi personalizată a limbii române – din perspectiva ei, nu există nici un lucru pe lume care să nu fie el sau ea – creează tensiuni senzuale în teritoriul scriptural, fioruri cărora traducerea nu le poate ţine isonul.

Iată:în Nocturna lui Aurel Gurghianu, epitetul „tradiţional” preia rolul privirii sexuate a substantivului. Că umbrela e feminină în română şi masculină („le parapluie”) în franceză pare să-şi fi pierdut însemnătatea. Dimensiunea (mic, „petit”) şi culoarea (roz, „rose”) sunt argumente suficiente pentru feminitatea „uneia” dintre umbrele, în vreme ce „mare şi neagră” indică, fără putinţă de tăgadă, masculinul, cel care va eşua firesc, în ultimul vers, în faţa unei sticle de whisky (o altă „pereche”). Senzualitatea fină, insinuantă dintr-un sonet de Dinu Ianculescu (E-un timp grăbit ca o zăpadă), scris anume „pentru acei ce ştiu să vadă”, e posibilă graţie jocului genurilor şi verbelor la care se dedau: „o zăpadă / în care pasul mi-l însemn”, o tornadă supusă vântului, cercuri strânse în lemn şi, în fine, „pe coşuri fumul suie demn / şi-n vetre moare o livadă”. În franceză, femininul „la trace” risipeşte aluzia cuplului, tot aşa cum „la fumée” îşi pierde bărbăţia capabilă să extenueze o livadă întreagă în varianta românească (fumul). Cuvintele lui Ştefan Augustin Doinaş debutează cu o visceralitate groasă, agresivă: „Se simte după mirosul de fiară / şi după vântul care dă târcoale acestor dulci găoci”. Până aici, franceza ţine pasul. Dar nu şi mai departe: „Mezalianţă / cu spaţiul a fost aspra răsuflare / care-a trecut pe-aici şi s-a oprit / uimită că întreaga ţesătură / a lumii tremură în plasma ei...”. Nuntirea spaţiului – vremelnic masculin – cu răsuflarea e una firească „biologic”. Tot aşa, răsuflarea îşi alătură un cortegiu de feminine care-i întăresc asprimea – ţesătura, lumea, plasma, feminine în română, sunt în franceză masculine, iar l’espace şi le souffle, masculine şi ele, pot spera o cârdăşie, nicidecum (vinovată) nuntire. În Miercuri, steaua frivolă apelează la gura unui greier pentru a muşca din „iarba ce tremură-n amurg”. Gestul erotic se împlineşte printr-un intermediar masculin, greierele, uşuratic şi sentimental prin definiţie livrescă. La cigale, în franceză, feminin fiind, opreşte gestul în pragul purei agresivităţi, pierzând pe drum nuanţa erotică. În Fântâna lui Ion Caraion, o grădină cu fructe, păsări şi adjective, toate feminine, fie pe de-a-ntregul, fie la plural, „scoate firesc fluturi, culori, pasiuni şi chiar propoziţii”(?), căci are darul naşterii. În versiunea franceză, jardin, fruit, oiseau etc. sunt toate masculine, „scoaterea” încetează a fi geneză – e doar truc sau deposedare. Versurile, lucrurile, elanurile, plurale, pot fi (vezi Rânduri pentru un eventual deces ale lui Geo Dumitrescu) tot atâtea iniţieri – femininul prelung din pluralul ambigenului le transformă în preotese. Tot aşa cum nimic mai firesc decât „visurile neruşinate ale unui băietan”, şi ele feminine, fără ecou în varianta franceză. În ediţia bilingvă din 2001, mai găsesc: „Grădina publică era tristă şi goală; / toamna beată îşi pierduse toate vanităţile”. În franceză, „Le jardin public était triste et sans vie, / l’automne ivre...”. Mi se pare dincolo de îndoială că poetul a exploatat şi ambiguitatea adjectivului goală, mânat de imaginea unei femei părăsite, despuiate, cu un accent în plus de decădere. Tot femeie e presupusă, fireşte, şi toamna. Ambele imagini slăbesc în traducere. De altminteri, „bărbatul” grădină e acum fără viaţă, despuierea subînţeleasă nu mai avea nici un haz. „Stau zile grămădite-n coridor / De vizitiul dus ca să se-mbete” (Leonid Dimov). Neîndoielnic, femininul zilelor a impus imaginea mutonieră; mânate de un masculin agresiv, împrumută spaima, supuşenia, acceptă umiliri. Pentru varianta franceză, întâmplarea capătă o nuanţă dezonorantă în plus – o grămadă de jours, masculini, se lasă mânaţi de un singur exemplar cu o autoritate, acum, precară. În Genealogie (Ana Blandiana), ideea de fiară din „Visăm şi noi o lume / Sălbatic zvârcolită-n somn” se rătăceşte în versul francez cu le monde, la masculin. Tot aşa cum Din auster şi din naivitate îşi extrage sevele din feminine precum priviri, poartă, mănăstire, caldă mantă cenuşie, chilie şi deşertăciune a lumii, remuşcare, secondate de androgine – văz, trup, vis, frig, blestem, timp. Franceza le pierde căldura, nesăbuinţa, neîmplinirea pe drum. Masculinele păstrează de la începuturi o doză îngheţată de definitiv, de schematic, care le îngustează forţa rezonatoare.

La Editura Clusium a apărut o antologie de texte despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, în limba engleză, cu o sumă de texte eminesciene în ediţie bilingvă. Autori, Andrei Bantaş şi Mariana Neţ. Jean-Boniface Hétrat credea că „Dacă Eminescu ar fi scris în una dintre limbile internaţionale, ar fi fost cu siguranţă numărat printre marii poeţi ai lumii”. Să spun doar că mă îndoiesc. Nu numai că e imposibil de verificat – Eminescu n-a scris într-o limbă internaţională, nimic nu poate schimba această întâmplare –, dar dacă ar fi scris într-o limbă internaţională n-ar mai fi fost poet român, iar discuţia îşi pierde obiectul.

În Mortua est, „cu umezi morminte” şi-ar putea explica licenţa şi prin nevoia subconştientă de masculin, o prelungire, o rămânere în urmă a singularului (ca gen), precum zâmbetul pisicii din Cheshire; încă agăţat de masculinitatea sa singuratică prin adjectivul leneş, întârziat în proiect. Fireşte, traducerea nu-i poate face faţă. Eventualele latenţe senzuale, voite sau nu însă oferite interpretării libere – „un sunet de clopot în orele sfinte” – sau procedeul, atât de frecvent la Eminescu, pe care l-am numit androginizarea perspectivei poetice („obiectele” lumii eminesciene invadează spaţiul dintre, distanţa, cu valenţele de sex opus care fac apropierea de celălalt/cealaltă firească, uşoară, ambigenul având un rol uriaş în această mişcare, căci lucrurile numite de el îşi întorc o faţă sau cealaltă funcţie de sexul celui de care se va opera apropierea), precum în „un vis ce îşi moaie aripa-n amar”, nu mai păstrează nimic din această înfiorată ambiguitate în traducere.

În „Peste vârfuri trece lună / Codru-şi bate frunza lin” devenit „Over tree-tops glides the moon, / Woods are dancing in the breeze”, laconicul „vârfuri” capătă o precizare (de copac, „tree-tops”) aproape carcerală, îmi vine să spun, codrul îşi pierde solemn-tragica singurătate şi dansează frivol, fără lina relaţie cu frunza arhetipală din original. Luna însăşi nu mai trece – zvonind moartea –, ci alunecă doar cu o graţie cochetă. Această lună căzută din eticheta unicităţii ei distante poate fi convocată în relaţii surprinzătoare, imposibile altminteri. Într-o poezie de foarte strictă economie prozodică, Stelele-n cer, farmecul declinărilor nu se conservă în traducere. De la „ard depărtărilor” la „distantly gleaming” e o cale atât de lungă. Aş citi în dativul eminescian o îmblânzire a datului existenţial („Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat” – s.m.; în engleză „all we have got”, am căpătat, am obţinut), o dăruire tentând cu blândă disperare încă întreţinerea unei relaţii. „Până ce pier” întăreşte această bănuială, racursiul fiind evident. Dativul „tradiţional” al negoţului (a da/a cere (a lua) ceva cuiva) se iluzionează aici că mai poate avea şansa unui schimb, a unei urme de viaţă. „Ard depărtărilor”. Arderea stelelor nu se petrece în gol, ci e dăruită prin acest rar dativ şi anulează fără-de-răspunsul morţii la pândă. Tot ce urmează e umbra unui răspuns – clătinarea catargelor, tremurul vaselor de lemn, drumurile de nori, mişcătoarele pustietăţi şi chiar „vecinica trecere”. Citite fără raportare la original, cele mai multe dintre versiunile englezeşti incluse în volum sunt foarte bune, fluente poezii – chiar Stelele-n cer, tradusă de Corneliu M. Popescu, veşnic tânărul excelent traducător din Eminescu.

3. Traduc cu plăcere fiindcă mă interesează limbile şi capacitatea lor de a se oglindi una pe/în cealaltă. Imperfecţiunile inevitabile ale transpunerii dintr-o limbă în alta îşi au şi ele farmecul lor – sunt provocatoare, te ajută să vezi mai adânc în specificul fiecărei limbi. Apoi, să citeşti ceva interesant într-o limbă inaccesibilă aproapelui tău şi să intermediezi „lectura” lui înseamnă să fii, iarăşi, bun-conducător-de-texte.

Cel mai important – dar nicidecum singurul – moment din cariera mea de traducătoare l-aş socoti momentul Moreau. În primăvara lui ‘90, sosise la Cluj, la biblioteca de la Litere, un camion cu cărţi, donaţie din Belgia. Le-am răscolit curioasă şi am ales, lacomă, un braţ întreg. Printre ele, Marcel Moreau, Les arts visceraux (peste ani, într-o revistă pentru românii din Canada, Moreau avea să povestească întâmplarea cu „Irina, cea care vede dincolo de litera scrisă”). Lucruri de o simplitate extraordinară a gândului, în sensul eliberării de orice prejudecăţi, într-o limbă de o plasticitate aproape dureroasă. Am ales un fragment, l-am tradus, cu plăcerea de a descoperi româna în stare de uluitoare corespondenţe, şi l-am publicat în Steaua. După câteva luni, o scrisoare de la editorul francez. Încântat că mi-a plăcut cartea, se oferea să-mi trimită şi altele de acelaşi autor. Cum de ajunsese atât de repede la ei ştirea traducerii mele din Steaua? Mister. În 5 iunie 1991, o scrisoare de la Moreau însuşi: „... Un prieten mi-a trimis o fotocopie după Steaua din august 1990 [...] Am multe afinităţi cu România – acum 13 ani eram îndrăgostit de o sculptoriţă, Valentina B., personaj nesăbuit, visceral. Am şi prieteni vechi, fideli, sensibili, cititorii mei dincolo de bine şi de rău, Ştefan Fay şi Voica [...] Iubesc ţara dumitale, cu îngerii şi cu demonii ei şi cu o vibraţie atât de specială care face ca între unii şi ceilalţi să se mai afle destule motive pentru a nu fi nici rece, nici călduţ”. Primesc, curând, un braţ de cărţi. Unele mi le trimite, pentru operativitate, Ştefan Fay, de la Bucureşti. Editura Libra întâmpină cu entuziasm ideea unei serii de traduceri din Moreau. Apare, în 1993, Discurs contra piedicilor, o antologie de texte selectate din mai multe cărţi ale sale: Gândirea mongolă, Artele viscerale, Elogiu femeii, Discurs contra piedicilor, Caiete caniculare, Kamalalam, Monstrul, O mie de voci răguşite. Câştigă imediat cititori fideli printre români de toate vârstele. Urmează Artele viscerale, Celebrarea femeii, Farmecul şi groaza, Extaz pentru o domniţă româncă, la aceeaşi editură Libra. Ne-am întâlnit la Bucureşti, la Târgul de carte. Întors la Paris, îmi scrie: „...nu m-am înşelat. Trebuia să ne întâlnim, prin verbul meu, prin lectura ta, apoi traducerile şi, în fine, complicitatea noastră, prietenia”...; „Timpul pe care mi-l consacri rupe tăcerile morţii... Publicul s-a lăsat sedus de îndrăzneţul tău pariu – să mă faci cunoscut şi, poate, iubit. Spune Laurei tale că sunt tulburat de talentul ei – nu se putea copertă mai frumoasă şi mai adevărată. Truda ta de a mă face cunoscut seamănă mai degrabă a misiune ferventă decât a ocupaţie profesională...”; „Cuvintele mele se nasc de două ori: când le scriu şi când le traduci. Cuvintele mele sunt norocoase, iar eu fericit...” Iremediabil noptatec şi subteran, cum se ştie el însuşi („Sunt singur în revoluţia mea. Nu-mi voi înălţa biserică...”), scrie cărţi uluitoare cu titluri-poem: Nuntiri de noapte, Mormânt pentru întenebrări, Compania femeilor, Tânăra şi nebunul ei, Feminariu, Iubirea, cel mai frumos dialog al surzilor, Lectura iraţională a vieţii, Corpus scripti. Îi promit un nou volum antologic. Şi o lungă prefaţă la Epistolarul Ştefan Fay/Marcel Moreau, pe care tocmai l-am tradus:

Moreau a devenit un autor la care trimit aproape în fiecare text al meu. Nu e un autor uşor de tradus, jocul subtil de cuvinte e instrument predilect, când cuvintele din dicţionar nu-i ajung, inventează altele. Cu atât mai încântătoare truda traducătorului. Lângă cărţile lui Moreau nu poţi aţipi. Când descoperi o soluţie bună pentru traducere, încântarea e fără margini. Avea, îmi amintesc, un joc cu dieux şi adieux, la care am tot gândit zile în şir. Am găsit într-o noapte soluţia: sfinţiri/asfinţiri!

Foarte importante au fost, apoi, experienţele trăite prin traducerile din Michel Haar (despre Heidegger; înconjurată de dicţionare şi versiuni, am propus acolo chiar un glosar personal), apoi din Chesterton (Orthodoxia), Philip Roth (Animal pe moarte), Mac Ricketts (cartea despre Rădăcinile româneşti ale lui Eliade), Putnam (un tratat despre personalitatea multiplă, traducere rămasă în manuscris), Outers, De Decker, dar şi prin cele din Mark Twain, D.H. Lawrence, Henry James (acestea din urmă apărute în Colecţia mea „Bufniţa”, de la Paralela 45). Nu e vorba doar de contactul direct cu viaţa altor limbi, ci şi de sentimentul că pătrunzi în locuri secrete, în ciudate mansarde necunoscute altora, pline de comori. Traducerea e o scormonire palpitantă din care ieşi întotdeauna îmbogăţit.

Şi, lucru deloc mărunt – afli minuni despre propria limbă.

Răspuns pentru Prăvălia culturală.