Bampirul şi „viaţa fără de moarte” Îmi dau seama că, pentru mine, vampirul e, întâi de toate, un bampir („Pristanda: Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bampir... ce-i aia, bampir? Tipătescu: Unul... unul care suge sângele poporului... Eu sug sângele poporului!... Pristanda: Dumneata sugi sângele poporului!... Aoleu!”). Adică, la propriu şi la figurat, ceva ridicol şi cam neserios, o simplă vorbă mare, bună, eventual, de speriat copiii. Îmi amintesc, desigur, poveştile cu draci, vârcolaci ori strigoi ascunşi prin pod ori prin bălţile stătute ale văii Hârtibaciului – nu cu vampiri, nu cred că se ştia termenul –, istorii pe care ni le spunea fratele cel mic al mamei abia stârnind, la nepoate, un firav fior politicos. Foarte răspândită, zice-se, mai ales în Balcani şi estul Europei, superstiţia e, cu siguranţă, universală, căci e una dintre feţele spaimei de moarte. Concretă şi dublă: spaima, foarte personală, de a fi îngropat de viu, dar şi, pe cale de consecinţă, spaima că mortul/omorâtul s-ar putea întoarce să se răzbune. I se adaugă motivului diverse implicaţii religioase cu trimitere la păcat şi pedeapsă, plus o dimensiune etică pe dos, de avertisment uimitor de eficace – întretăierea celor două lumi nu e bine primită de muritorii altminteri fascinaţi de „viaţa fără de moarte”. Paradoxal, „învierea” nu e bună, căci vampirul, acest imperfect înviat din morţi, are prostul obicei de a mişuna în lumea de aici şi de a tulbura somnul muritorilor, nu are eleganţa de a rămâne dincolo sau în cer. Cel golit de sânge, alb ca varul, ar putea să râvnească, în împrejurări anume, la o porţie de sânge proaspăt, ca să încheie ce a rămas suspendat. Oricum, se dezvoltă un întreg arsenal de antidoturi, de la funia de usturoi la ţepuşa înfiptă în piept ori arderea cadavrului pentru a te asigura că „morţi sunt cei muriţi” dimpreună cu toate păcatele/ameninţările lor. E vorba aici şi de scindarea primordială la care trimit cele mai multe mitologii, aceea dintre trup şi suflet. Mortul viu este un suflet recalcitrant bântuind neputincios în coaja trupului mort, ascunsă sub mantia neagră ca moartea sau noaptea şi căptuşită, cum altfel?, cu mătase roşie ca sângele după care tânjeşte. Pe cât de vital pentru oamenii dintotdeauna, sângele, de îndată ce „se varsă”, conţine o terifiantă ameninţare. De la înrudirea de sânge, şi ea de o greutate obscură, la vărsarea de sânge (de la menstră la crimă), istoria sângelui e încărcată, misterioasă, plină de primejdii, „murdară” („mânjit cu sânge”).

Fiecare epocă are varianta sa de vampir, asezonată, condimentată, complicată cu ingrediente specifice, de ultimă oră. Astfel, vampirul poate fi şi femeie, variantă fragilă, cerând ocrotire; e şi un mort frumos, un fel de zburător, cu accesorii romantice ale portretului, cu complicaţii psihologice şi biografii complexe. Sub noua religie a trupului, el este receptat cu o doză de compasiune, dezîntrupatul e un biet lovit de soartă, viaţa lui de după moarte nu e de invidiat de vreme ce trupul său şi-a pierdut armonia şi virtuţile. Credinţa în vampiri, legată, în general, de ignoranţă, incultură şi, deci, superstiţie, „prinde” oriunde şi oricând, cu fluctuaţii de popularitate şi recuzită, fiindcă e vorba, în cele din urmă, de taina morţii, acea experienţă de gradul doi, pe cât de definitorie, pe atât de ostilă unor definiri ultime şi definitive. Dar e vorba şi de larga paletă de interdicţii şi fărădelegi care se descarcă/degustă, astfel, în seama acestui outsider – de la forme oprite ale sexualităţii şi erotisme sălbatice la gesturi violente, feroce, sângeroase.

Nouă, românilor, ni s-a atribuit prin Dracula un reprezentant de rangul întâi al vampirismului, recunoscut de toată lumea, mai ales în variante hollywoodiene, unele cu subtexte ştiinţifice şi mesaje vaste. Tot lui i se datorează, în mare parte, larga popularitate a Transilvaniei, care „bate”, la o căutare pe net, orice alt brand românesc. În 1462, apărea deja primul manuscris, în germană, despre Vlad Ţepeş! Indiferent de consistenţa legăturilor cu realitatea, povestea a prins şi dintr-un motiv care ţine de „spălatul pe mâini”: vampirul en titre e român, acolo, în Transilvania, se pot petrece asemenea atrocităţi, noi, ceilalţi, ne putem descărca liniştiţi ororile sub paravanul lui. Să mai spun că eforturile româneşti din vremea din urmă de a asuma şi valorifica turistic legenda nu ies de sub zodia kitsch-ului, sunt întârziate şi stângace.