Înainte de toate,trebuie să spun că la visatul-cu-ochii-deschişi – căci asta înseamnă, până la urmă, să-ţi faci visuri – nu stau deloc bine. Foarte conştientă, clipă de clipă, de faptul că sunt muritoare, îmi gospodăresc prezentul şi viitorul funcţie de această limitare destinală. Apoi, mare iubitoare de „făcuturi”, extrem de activă şi fără stare, prinsă mereu în sumedenie de îndeletniciri (cu o grabă şi o nestăvilită curiozitate ivite tot din „ştiinţa morţii” pe care am deprins-o de timpuriu), mi-am propus mereu să fac (să fiu) ceea ce ştiu că pot – cu mari şanse de reuşită – face (fi). Lucidă şi echilibrată, ocolind anume amăgirile, am o atent cultivată disciplină a lungului nasului. Prin urmare, nu cred că „meritam mai mult” de la viaţă şi nici nu cred în deplângeri de acest fel, oricât de bun e omul care a avut parte de prea multe întâmplări rele. Ţi se întâmplă mereu exact ceea ce trebuia/putea să ţi se întâmple dacă iei în calcul toate condiţionările interioare şi exterioare, de context şi de conjunctură, de moştenire genetică şi personalitate. Nu visez la ce-ar fi fost dacă eram fiică de rege ori chiar regină, star de cinema ori laureată a Premiului Nobel. Nu pun mare preţ pe onoruri, funcţii, premii. Cum am spus-o adesea, toate astea sunt zorzoane trecătoare, care nu pot modifica provizoria mea statură omenească nici măcar cu un milimetru. Nu-mi doresc averi fabuloase, ba m-ar chiar incomoda o sumă exorbitantă picată din senin pe capul meu, eu trebuind să am grija ei. Nu cred în iubiri ca-n filme ori în prietenii eterne şi fără cusur, mi se par mult mai importante iubirile şi prieteniile dintre oameni care pot conta, vibrant şi nuanţat, cu inerente mici poticniri, unul pe celălalt. Nu citesc romane de dragoste şi nici nu mă uit la telenovele, căci n-am nimic de oblojit cu ajutorul lor. Vorbele mari rămân vorbe mari, şi atât. Nu pun majuscule nici adevărului, nici libertăţii, nici măcar artei (deşi ea mi se pare cea mai mare izbândă a omului faţă în faţă cu destinul său de muritor); nu cred în absoluturi, ci în complexa şi mereu relativa ţesătură de mărunte adevăruri şi libertăţi fremătătoare şi provizorii care alcătuiesc o viaţă de om.

Dar, dacă nu sunt o visătoarecu ochii deschişi, sunt, în schimb, o mare visătoare nocturnă. Visez dintotdeauna enorm, colorat, epic. Sunt o visătoare de calibru, aşa încât am în sertar o Carte a viselor, la care lucrez de mai mulţi ani. Cred că ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o experienţă de consistenţă şi însemnătate egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe. Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altă parte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână. Le desparte, poate, o singură diferenţă: faptele şi ficţiunea vieţii tale diurne au sau pot avea martori, cele ale viselor tale, nu. De aici şi circumspecţia – firească, de altfel – cu care sunt priviţi povestitorii de vise. Nimeni nu poate proba „adevărul” şi acurateţea relatărilor tale de dincolo. Dar e de precizat imediat că nici lectura vieţii diurne, nici a celei nocturne nu sunt ultime şi definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi, funcţie de date noi, de o ştiinţă/înţelegere mai adâncă a detaliilor. Şi amândouă sunt acte ale creierului tău. Cel puţin deocamdată, însă, visul e o experienţă strict individuală, o aventură singuratecă – nu te poate însoţi nimeni, nici un om în carne, oase şi gând! – şi, de cele mai multe ori, neclară şi stranie chiar şi pentru visătorul însuşi. Dar asta nu înseamnă nicidecum că visul nu e parte din tine, din enciclopedia ta personală, cu voia ori fără voia ta. Nu ştiu cum apar visele, spunea Jung, dar, „dacă meditezi destul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…” Visul e, pentru mine, un spaţiu/timp de o stranie bogăţie. Cred în visele retrospective, nu prospective (chiar dacă am şi câteva cazuri pe muchie de cuţit). Iar retrospecţia o împing mult înapoi, poate până în trecutul generaţiilor succesive care m-au precedat. Nu-mi pot explica altfel complexitatea lor ficţională.

Dacă tot e vorbadespre visuri-fără-limită-de-spaţiu, o voi lua de la început şi voi da un fel de răspuns complementar la cele spuse mai sus. În prima copilărie, pe la vreo 4 ani, spuneam oricui mă întreba că visul meu e să mă fac, când voi fi mare,academician. Cred că auzisem cuvântul la radio şi îmi suna teribil de important. Şi sigur că-l stâlceam în fel şi chip. Mai visam şi la bomboane acrişoare sticloase, în toate culorile – pe cele cu un mic sâmbure întunecat tata le cocoţa pe dulapul cu arcadă „să facă pui”, eu fremătam de nerăbdare aşteptând minunea. Apoi, mă visam doctoriţă şi tratam toţi copiii din vecini cu ceaiuri din buruieni plivite din straturi, ba îi şi „vaccinam” cu cuie uneori cam ruginite. Am visat pe la vreo 8-10 ani, când ne jucam „de-a casa” cu sora mea (nu „de-a tata şi de-a mama”, cum aud că se spune prin alte părţi!), că voi avea o casă mare cu 15 camere – am locuit multă vreme înghesuiţi, în câte o unică încăpere, până au construit ai mei casa noastră, cu împrumut de la Bancă. Dar nici atunci nu aveam camera mea – câţiva ani au fost obligaţi să-şi ia chiriaşi ca să plătească mai uşor ratele… Mai povesteam cum voi avea 15 copii pe care o să-i trimit în 15 ţări şi îi voi aduce acasă când vor împlini 15 ani – de unde obsesia cu 15, habar n-am, avea un sens aproape de „tîmea”, numele slavon al întunericului, care însemna şi „foarte multe, nenumărate” – aşadar, „întunearec” de încăperi şi de copii. Eram sigură că se vor întoarce albi, negri, galbeni, roşii, că voi reedita Babilonul cu ei şi că eu va trebui să învăţ toate limbile ca să ne putem înţelege. Ştiam de atunci că nu invers se vor petrece lucrurile, că nu se vor înghesui alţii să înveţe româneşte. Aveam să fiu contrazisă în anii 70-80, când, asistentă la Catedra de limba română pentru străini, mă luptam cu sutele şi miile de străini de toate culorile veniţi de la capătul lumii să înveţe româneşte. Sigur că era o cale de a deprinde o meserie, dar nu contează până la urmă. Cum fusesem crescută că eşti atâţia oameni câte meserii ştii, meşteream mereu câte ceva şi, indiferent ce năstruşnicie îmi trecea prin cap, o şi puneam în fapt. De la idee/vis la faptă drumul era scurt (niciodată nu s-au schimbat, de altfel, lucrurile: de câte ori mi-am dorit ceva am pus umărul ca să se împlinească). De pildă, îmi plăceau filmele şi mergeam des la teatru. În gârlej/gârlici la pivniţă, am deschis, într-o vară, un teatru de păpuşi: ascunsă după o pătură prinsă în cuie, jucam poveştile fraţilor Grimm cu păpuşile costumate de mine cu hăinuţe din zdrenţe. Copiii din vecini, dar şi de pe alte străzi urmăreau spectacolul aşezaţi pe scânduri sprijinite pe cărămizi. Improvizaţiile succesive (colibele mereu reconstruite în alte unghere ale grădinii, dar şi dez-văluirile teatrale) erau proba, degustată cu încântare, că mă aflam pe un teren sigur – casa şi curtea noastră – şi îmi puteam îngădui ispitiri ale vulnerabilităţii.

În copilărie, în adolescenţă stăteam seara ore întregi în grădină, culcată pe un braţ de fân cosit (aveam doar un petic de iarbă, dar tata ţinea să ne aducă mirosul fânului cosit şi confortul cosmic al culcuşului arhaic la îndemână), şi priveam cerul. Îmi place în continuare să privesc cerul şi sunt mereu cu ochii pe el. Mi-ar fi plăcut să pot călători în spaţii vaste şi în timp, dar mai ştiam şi că nu prea văd cum aş rezolva practic o asemenea ofertă fără a-mi tulbura situarea de acasă, dintre ai mei. Am deprins pe-atunci un obicei – de câte ori eram mâhnită de ceva, rănită de vreo nedreptate, priveam până la plutire adâncul cerului cu stele. După o vreme, reuşeam să mă chiar mut acolo, pe o stea, şi să privesc înapoi, spre Pământ. Ei bine, Pământul nu era mai mare decât o minge, ţara, oraşul, grădina mea erau minuscule, eu abia de mă zăream, iar supărarea pur şi simplu nu mai exista! Am folosit exerciţiul ăsta toată viaţa şi a funcţionat. Îl numesc şi jocul de-a „lungul nasului”...

Spun adesea că mi-ar fi plăcut meseria Doamnei T. Am exersat-o ori de câte ori am avut prilejul, decorând diversele mele locuri de trecere. Aşadar, n-o pun la vise neîmplinite. Sunt ceea ce am vrut şi am putut să fiu: profesoară, cititoare, editoare, traducătoare, critic literar şi eseistă, pictoriţă de vacanţă şi de plăcere, „bricoloare” multivalentă. Nu am nicio remuşcare şi nici un regret. Povestea cu „ce-ar fi fost dacă…” nu mă atrage decât dacă sunt în dispoziţie pur imaginantă şi am chef de divagaţii jucăuşe. Nenumăratele mărunte neîmpliniri, necazuri, tristeţi, răni, dezamăgiri sunt ingrediente fireşti ale vieţii de om, nu ratări. Vorba lui Pascal Bruckner, nu ne-a promis nimeni fericirea absolută, de ce-am fi mereu atât de frustraţi şi nemulţumiţi? Înaintarea spre moarte ne e labirintică şi implacabilă. Undo nu funcţionează.

Şi ca să închei în notă mai destinsă, uneori mă gândesc (cu exasperarea ardeleanului iubitor de ordine şi disciplină) cât de mult mi-ar plăcea să pocnesc din degete şi lumea toată să fie brusc în bună rânduială, s-o poată lua de la început „pe curat”. Dar ar fi rânduiala mea şi nu e sigur că lumea ar fi mai bună…

Răspuns la o anchetă pentru Prăvălia culturală