Titlul acesta pompos nu vrea decât să reamintească amestecul de bine și rău, de alb și negru, de contrarii, așadar, din care e alcătuită existența umană. În dicționarul meu de Teoria literaturii descriam oximoronul astfel: OXIMORON (gr. oxys = „înţepător, inteligent“ şi morós = „prostănac, nebun“). Asocierea paradoxală a doi termeni contradictorii cu efecte expresive surprinzătoare. Dădeam câteva exemple din Eminescu și Blaga, ca, de pildă: „Un farmec trist şi neînţeles / Puterea mea o leagă...“ (Eminescu) „Într-o lume de neguri / Trăieşte luminoasa umbră / Negurile albe pătrund...“ (Eminescu) „Culorile le iau din apă / din dulci otrăvuri şi din vânt“ (L. Blaga). Mai adăugam un citat din GRUPUL μ, Retorică generală: „Cum a subliniat foarte bine L. Cellier, oximoronul este o coincidentia oppositorum în care antiteza este negată, iar contradicţia deplin asumată. [...] Înrudirea oximoronului cu antifraza – ca şi cu paradoxul – e frapantă.“

Toate acestea, plus tentația de a relativiza (căci nu cred în absoluturi, buna gestionare a relativelor părându-mi-se un bun mod de a trăi viața cu rost și folos), mi-au dat ideea de a privi existența umană din perspectivă oximoronică. În ciuda aplecării noastre maniheiste, care ne face să judecăm pripit Binele și Răul și să înscriem în familia celui dintâi viața, lumina, albul, frumosul, dulcele, iubirea, lăsând în seama celui din urmă moartea, întunericul, negrul, urâtul, amarul, ura, lucrurile nu stau nicidecum astfel. Nu doar că elementele celor două clase sunt întotdeauna amestecate (în proporții diferite, firește), dar ele nu pot exista unele fără altele. Precizarea e o banalitate, o recunoaștem ori de câte ori suntem mândri de subtilitatea noastră în a înregistra nuanțe și diferențe infime, de a percepe acordul fin al contrariilor. Cu toate acestea, ne întoarcem pe loc la hăul obtuz, maniheist, dacă vreun interes (de obicei, meschin) o cere. E adevărat, avem o oarecare scuză de vreme ce ochiul omenesc distinge doar 36 dintre cele câteva mii (zeci de mii?) de nuanţe de gri pe care le poate „vedea” un ecograf. Dar sunt posibile infinite combinaţii și între cele 36 de griuri, toate adevărate, în limitele adevărului relativ care ne e la îndemână. Fiindcă acolo, între extreme, între alb şi negru, între bine şi rău, se petrec adevăratele întâmplări omeneşti cu exuberanta lor diaprură. Cum ar spune Umberto Eco, „fiinţa coincide cu caleidoscopul de adevăruri pe care le formulăm încercând s-o numim”. Oximoronul, dar și multe alte figuri de stil (dacă nu cumva chiar toate!) au rostul, de-a lungul istoriei limbilor, de a interveni cu adăugiri și revizuiri acolo unde numirea dintâi se dovedește insuficientă. Omul, nomothet/onomaturg generic, șlefuiește fără oprire instrumentul său fundamental, chiar dacă uneori uită izvorul. În cazul oximoronului, e de reținut nu atât împăcarea contrariilor, cât coexistența lor asumat-tensionată, lupta care definește viața („o luptă-i viața”!). Conlucrarea fericită a binelui și răului ivită din confruntare permanentă, înfruntare, reevaluare a pozițiilor.  

Sub semnul farmecului dureros, oximoronul nostru clasic, putem include, grație sensului lor, nostalgia, dorul, tânjirea. Toate au doza lor de rău – depărtarea de un loc, de o persoană, de un timp, dar au și binele, căci situarea nostalgică e una a reveriei, a rememorării, a retrăirii binelui de odinioară. Că viața conține moartea de la început, iar moartea, intravitală fiind, e de-săvârșirea vieții („s-a săvârșit”) reprezintă chiar legea (oximoronică) a destinului nostru de muritori („Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte”; „Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte”). Indiferent în care variantă, Mioriţa nu poate fi interpretată cu nesocotirea condiţionalului fără echivoc „de-o fi să mor”. Moartea intravitală se revelează în împrejurările crizice ale ameninţării cu moartea. Ca dat destinal, e acceptată în alb, e bună („a murit de moarte bună”), dar ca ucidere, e evaluată ca posibilitate rea, nicidecum acceptată. Tot aşa cum moartea violentă, uciderea din Baltagul, tradusă din posibilitate în act, nu e acceptată, ci răz-bunată. Justiţia e chemată să restabilească un (dez)echilibru vital – cel al morții ca dat destinal – destrămat violent. De altminteri, experiența umană, să spun într-o paranteză, știe multe despre faptul că „în tot răul e și un bine”, că e destulă prostie și în mintea deșteptului (care, zice o vorbă ardelenească, „are minte multă, da΄ nu-i tătă bună!”), că dulce-amăruiul nu-i de lepădat în gastronomie, nici dulce-acrișorul, iar clar-obscurul e procedeu grafic și pictural excelent.

Preferința pentru Bine fără luarea în seamă că Răul e cel mai important constructor al lui e amendată în multe cărți, cu o nuanță necesară demonstrației de privilegiere a Răului. Astfel, precum la Blaga mai târziu, răul este la Eminescu principiu dinamic, constructiv, fără de care istoricitatea îşi pierde valoarea, iar istoria însăşi e cu neputinţă. Răul, spune Eminescu, este „colţul vieţii”: „Vecinic răul / întâiul rol îl joacă – e colţ în orice cuget, / în oricare voinţă, în orice faptă mare” […] „Rău şi ură / Dacă nu sunt, nu este istorie” (Andrei Mureşanu). Putem presupune rădăcini adânci ale cuvântului colţ. El poate fi sâmbure, sămânţă, izvor, tot aşa cum a încolţi referă şi la seminţele mirabile, trezite la viaţă din nemişcarea aparentă premergătoare exploziei seminale, dar şi, omonimic, la punerea în dificultate, în problemă, în impas şi, ca urmare, incitarea la acţiune, la replică şi, în cele din urmă, la creaţie. Colţul răului e, de fapt, unitate şi colaborare de antinomii, contradicţii împăcate dinamic, oximoronic. Interesant de descoperit în poezia eminesciană viziuni asemănătoare celor din schiţele metafizice ale lui Lucian Blaga. Năzuinţa uzurpatoare de dumnezei a omului creator şi descumpănirea unui Dumnezeu cu vădite dimensiuni demonice sunt prefigurate în poemele eminesciene. Planul de „măreţie şi blestem” în care se petrece permanenta negare şi afirmare a autorităţii divine la Blaga este înţeles de Eminescu într-o construcţie pornind de la „sâmburele lumii, eterna răutate!” (Mureşanu): „Ce plan adânc-şiret! / Cum în sămânţa dulce a răului s-a pus / Puterea de viaţă!” (Andrei Mureşanu). Ca la Blaga, Omul şi Lumea (Pământul), de-o parte, şi Dumnezeu, de cealaltă, sunt alternativi – forţe egale şi potrivnice în necurmată înfruntare. În Demonism, tabloul acestui compromis (Istoria umană este văzută de Lucian Blaga ca „un compromis între aspiraţia secretă a omului de a se substitui Marelui Anonim şi măsurile de apărare luate de Marele Anonim în vederea salvării centralismului existenţial” – Fiinţa istorică) este lucrat în culori grotesc-macabre, dar şi cu o doză teribilă de ironie cu adresă ambiguă. Dorinţa de mărire şi putere, răul domină istoria: „Impulsul prim / La orice gând, la orişice voinţă, / La orice faptă-i răul”. Ca la Lucian Blaga, Dumnezeu şi Lumea se caută unul pe altul în dorul de împlinire al marii cumpene. Caietele eminesciene păstrează, obsesiv reluată, imaginea cumpenei aspirând să ajungă cerc (vezi, de pildă, ms. 2255), sortită să rămână cu această unică bogăţie a dorinţei. Disimetria funciară a omului înzestrat cu gândiri eterne şi trup trecător este mai productivă, mai vie, mai dinamică. Are de partea ei răul relativ şi aspiraţia puterii, amândouă situând fiinţa în nesaţ, în progres. Divinitatea e „incompletă” dintr-o asemenea perspectivă – răul sau binele absolut au de partea lor saţul, încremenirea. Gândul eminescian – gând activ, cum îl numea Vasile Pârvan – coboară mult mai adânc. Viaţa şi Moartea au preţ una prin cealaltă. Se ivește o altă relaţie dintre Bine („Au crezi tu cum că lumea-i făcută pentru bine?”) şi Rău, cu nimic datoare simţului comun, moralei tradiţionale. Cumpăna şi unda, înrudite prin complementaritatea contrariilor pe care o sugerează – prima reţinând tensiunea tragică a lui „unul sau altul”, starea între, undoirea, cealaltă, variantă armonioasă, ondolantă a aceleiaşi tensiuni, supusă „legii ondulaţiunii universale”, cea enunţată de Vasile Conta, contemporanul lui Eminescu –, sunt cronotopi fundamentali ai universului eminescian. Binele singur e încremenire („Binele e moartea”), doar împreună cu Răul,  principiu al mişcării şi schimbării, poate rodi. Are nevoie de rivalul care face posibilă nu doar înaintarea, ci chiar existenţa însăşi a ceva. Camil Petrescu mărturisea: „Lucrez cu predilecţie în opoziţie cu ceva, întărâtat să opun propria mea viziune unei viziuni insuficiente”. Un discurs a cappella, de nimic contrariat, iluzionat că e unic deținător al Adevărului e totuna cu tăcerea, cu moartea.

Lucian Blaga închipuie în schiţele metafizice din Isvoade (dar şi din finalul romanului Luntrea lui Caron) un „gânditor năstruşnic” în stare să ţeasă filosofii pe seama sugestiilor conservate de folclorul românesc. Acest gânditor năstruşnic ar putea clădi o stranie metafizică oximoronică – „beznă şlefuită ca diamantele” – pornind de la un eres românesc despre cei doi fraţi dintru începuturi: Dumnezeu şi Dracul. Gânditorul ar putea extrage din povestea lui Fârtate şi Nefârtate o învăţătură cosmică şi anistorică – Istoria adăposteşte fiinţa fără a o conţine – pe măsura spiritului românesc cu mersul său ritmic de suişuri şi coborâşuri. Răul potenţează binele, îl face posibil: „Dar oare ar rodi-n ogorul meu / atâta râs făr’de căldura răului?” (Lumina răului); „Pesemne – învrăjbiţi / de-o veşnicie, Dumnezeu şi cu Satana / au înţeles că e mai mare fiecare dacă-şi întind de pace mâna”. Pacea oximoronică nu înlătură vrajba, ci o face creatoare. Aparţinând deopotrivă vieţii şi morţii, fiinţa poate extrage din amândouă seve durabile, le poate supune gândului său activ, singurul care-şi poate declina veşnicia, prin el împlinindu-se pacea în cumpănă.

Paradoxul binelui din rău apare și în societate. Când Sorkin încerca descifrarea căderii fericite la români, răspunsurile „oximoronice” veneau dinspre Andrei Pleşu („viaţa intelectuală sub dictatură e posibilă, paradoxal, tocmai fiindcă e potenţial imposibilă”), Ştefan Aug. Doinaş („limbajul poetic a devenit mai rafinat din pricina cenzurii... limbajul esopic... ne-a adus pe toţi mai aproape de esenţa poeziei, care ţine de limbajul plurisemantic”), Marin Sorescu („Cenzura mă stimula. Sunt obişnuit să înfrunt obstacole uriaşe când lucrez. Cu cât e mai mare obstacolul, cu atât îmi e mai activă încăpăţânarea...”). L-aş evoca aici și pe Paul Watzlawick cu best-seller-ul Cum să-ţi faci singur nefericirea – titlul în original: The Situation is Hopeless but not serious. The Pursuit of Unhappiness, iar în versiunea franceză pe care am avut-o la îndemână: Faites vous-même votre malheur (Seuil, 1989) – o parodie spumoasă şi gravă la situaţii şi psihologii contemporane. Tonul uşor, în aparenţă, umorul cu tuşe negre – pe coperta ediţiei franceze e reprodusă o caricatură de Daumier – sunt motivate, într-o prefaţă, prin apartenenţa autorului la zona cea mai densă în atitudini absurde a lumii: fostul imperiu habsburgic, cel compus dintr-o mulţime de culturi atât de diferite, încât nici o soluţie de bun simţ la vreo problemă nu putea fi sperată vreodată. Locuitorii acestei zone paradoxale ştiu că „viaţa e disperată, dar nu e gravă”, de aceea problemele cele mai simple îi depăşesc, iar pe cele imposibile le rezolvă, stupefiant, ca-ntr-o doară, absurdul fiind pâinea de fiecare zi a minţii lor. Omul nu-i făcut pentru fericire (Pascal Bruckner ne avertiza că nimeni nu a promis omului fericirea!). Oricâte binefaceri ai îngrămădi pe capul lui „îşi va pune confortul în pericol şi-şi va dori cu încăpăţânare vreo mizerie dăunătoare, vreun gunoi costisitor”, îşi va apăra „visele fantasmatice şi această degradantă stupiditate”. Nefericirea, Răul sunt condiţii ale propăşirii, ale împlinirii, ale depăşirii de sine. Răul este productiv, activ, rodnic. Binele anihilează funcţiile vitale. Finalul retezat și stereotip al basmelor e o dovadă: „Și au trăit mulți ani fericiți!” Despre această prelungă fericire nu mai e nimic de spus.

Să închei cu o carte pe temă a lui Umberto Eco, Cum ne construim dușmanul: „Se pare că de dușman nu ne putem lipsi. Figura dușmanului nu poate fi abolită de procesele de civilizare. Nevoia de dușman îi este înnăscută și omului blând și iubitor de pace. Pur și simplu, în aceste cazuri se deplasează imaginea dușmanului de la un obiect uman la o forță naturală sau socială care într-un fel ne amenință și care trebuie învinsă”. Pe scurt, suntem oximoronici, amestec de bun și rău, sau nu suntem deloc.

(apărut în România literară, mai 2020)