8. Volumul de la care am pornit această discuţie este al doilea pe care l-aţi publicat în 2013, a fost precedat în primăvară de Moartea la purtător. Stări şi cuvinte. Sunteţi singurul scriitor român care s-a ocupat intens de acest subiect, aţi publicat deja trei volume pe această temă. Aţi inventat chiar un termen – „muritudine” - care vrea să însemne complexitatea destinului de muritor. Aţi precizat în mai multe interviuri că aceste cărţi nu s-au născut dintr-o „aplecare macabră”. Cum explicaţi această obsesie a morţii? Aţi mai spus-o, dar o puteţi face din nou pentru Ziarul de duminică?

Îi spuneam cândva colaboratorului dumneavoastră Radu Constantinescu, la finalul unui interviu despre moarte, că doar atunci când voi şti totul despre moarte voi tăcea prelung. Până atunci, pot aproxima neobosit în marginea adevărului nostru suprem, acela că suntem muritori. Oricum, e absolut sigur că nu sunt singurul scriitor care atacă subiectul cu pricina. Moartea e tema care subîntinde întreaga literatură a lumii, din toate timpurile. Ea e chiar Tema. Fie că e abordată direct, fie că e păstrată în fundal, ea informează toate discursurile culturale omeneşti. Cultura, în sensul ei larg, există fiindcă suntem muritori. Subiectul nu e nici macabru, nici exotic, cum mă acuza cineva. La oricâte amăgiri ne-am deda, până la urmă se impune această încheiere: nu avem altă certitudine decât aceasta, a muritudinii noastre. Cât despre muritudine, am dorit un cuvânt care să numească faptul-de-a-fi-muritor. Moarte înseamnă şi stare complementară vieţii, dar şi actul de a muri, ceasul morţii. Mortalitate nu-l pot desprinde de sensul statistic. Muritudine vrea să însemne complexitatea destinului de muritor. Moartea la purtător.

Îmi doresc o umanizare a adevărului morţii, o „ştiinţă a morţii” care să activeze ambele sensuri ale termenului: ştii că mori şi ştii cum să mori ca viaţa să nu-ţi treacă în zadar. Dacă ştii, în limitele adevărului controlabil, la ce să te aştepţi, te poţi gospodări altfel, spre binele tău şi al semenilor. Proiectele tale materiale se mulează pe dimensiunile vieţii unice care ţi-e dată, în vreme ce proiectele culturale, spirituale, cele care lasă urme, ar putea să crească liber şi generos. Să crezi în nemurire e, până la urmă, să fii lipsit de generozitate. Adaptare la moarte e, în fond, creaţia umană, o adaptare în exces, precum în desenul „măiestrit” de pe aripile de fluture descrise de Caillois. Inventând lumi care promit durata, omul se adaptează la această condiţie a existenţei sale. Limitarea inevitabilă e ameliorată prin recurs la imaginaţie. Dacă lumea reală e finită şi duce inevitabil spre moarte, lumea ficţională e altă lume, una care lasă întreagă libertatea alegerii, dar şi gândul fără limite. Gândul nemuritor ori în stare să gândească nemurirea îşi află astfel teritoriul în care poate face temporar abstracţie de trupul muritor.

Pornind de la două propoziţii (filosofice) independente, una aparţinând lui Nietzsche: „ceea ce poate fi gândit e, cu siguranţă, o ficţiune”, cealaltă luiD.D. Roşca: „A trăi este cu necesitate a interpreta, a da lucrurilor un sens în raport cu noi înşine”, am divagat pe tema morţii. Mai întâi, moartea, de ne-gânditul, apare, paradoxal, drept singura „realitate” umană. Apoi, viaţa şi interpretarea, interşanjabile în perspectiva lui D.D. Roşca, se opresc/încetează, amândouă şi simultan, faţă în faţă cu moartea, care le este limită. Dar, experienţă de rangul al doilea, fatal intermediată, accesibilă exclusiv mental şi „trăită” de trup după retragerea gândului din uniunea lucreţiană a eului (facultatea umană de a gândi veşnicia a dus la concluzia că trupul muritor e un accident din care se poate, la o adică, ieşi, dar „însoţirea” trupului cu sufletul, asemănătoare unei vieţi conjugale furtunoase – după Jankélévitch –, n-are la îndemână divorţul, căci, despărţite, cele două nu pot trăi şi nu există nici o singură dovadă că ar putea-o face!), moartea e marea ficţiune ori măcar maestrul de ceremonii al ficţiunilor omeneşti. Toate interpretările sunt posibile tocmai fiindcă suntem muritori şi nu ştim (aproape) nimic despre singura noastră certitudine. Suntem, oarecum, predestinaţi prin muritudine interpretării neobosite şi imperfecte. Dacă am fi veşnici, ar fi obligatoriu să avem determinări clare şi posace în eternitatea lor. Numai imprevizibilul, mişcarea vie pot muri şi crea.Faţă în faţă cu timpul şi cu moartea, ambele ne-reale, adică de necuprins în formule/forme direct palpabile, dar, totodată, foarte „reale” consumatoare ale fiinţei muritoare, omul are doar soluţia ficţiunilor în lanţ care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniştitoare (vezi filosofia lui ca-şi-cum, als ob, vaihingeriană – într-o lume de incertitudini şi haos, omul îşi confecţionează neobosit ficţiuni care să-i dea iluzia, absolut necesară supravieţuirii, că totul e sub control, că lumea ascultă de nişte legi identificabile). Adevărul lor e mereu relativ şi provizoriu, dar încăpător. Chiar dacă orice poveste se petrece în timp şi generează timp, ea dă iluzia întemeierii unui spaţiu securizant, unui loc de aşezat tabăra vremelnică.

Au murit mai întâi, pe rând, părinţii mei. Cumpăna pe care o simţeam înăuntrul meu în pragul celor 50 de ani ai mei– când trăieşti sfâşietor extenuarea alături de părinţii tot mai aproape de moarte şi participi şi la exuberanţa cu viitor prelung a copilului tău, s-a frânt mai devreme decât puteam atunci bănui. Dacă la 16 ani îmi „decupam” scheletul într-un exerciţiu, deloc macabru, de conştientizare a muritudinii, la cincizeci de ani trecerea era cea care mă îmbia cu aparenţele sale. Mâna care scria era mâna mamei mele de când avea şi ea cincizeci de ani. Un fel de a mă uita peste umăr ori de a-mi încrunta sprâncenele era al tatălui meu. Eu eram ei. Bătrâneţea lor înainta în mine, îmi preda gesturi şi forme. Fiica mea nu simţea încă toate astea, dar avea să le simtă. Tinereţea ei şi bătrâneţea lor se certau şi se împăcau în mine. Murind, amândoi mi s-au încredinţat. Partea mea de moarte a crescut, însă nu macabru, nu înspăimântător. Fără-de-răspunsul morţii lor mi-a crescut nemăsurabil răspunderile. Am rămas urma lor aici şi le ţin locul atâta timp cât departele e încă departe. Cumpăna despre care vorbeam înainte de a şti cu adevărat cum e după ce părinţii nu mai sunt şi-a reaşezat braţele. Unul dintre ele s-a încolăcit, dublu, în mine. O mare tristeţe, dar şi o stranie seninătate, decurgând din „vina” asumată a supravieţuitorului, mă ajută să păstrez echilibrul.

În septembrie 2013, soţul meu, Petru Poantă, a murit învins în lupta inegală cu un cancer de nimeni bănuit. Am reuşit să mai fac pentru el, în săptămânile ultime, un lucru aproape miraculos: când, în spital, devenise un trup copleşit de funcţiile fiziologice în derivă, l-am surprins cu un exemplar semnal, scos peste noapte (cu concursul lui Vasile G. Dâncu, editorul), din cartea care se temea că va fi postumă căci nu apucase să-i facă ultimele corecturi. Bucuria i-a fost copleşitoare, privirea i se luminase. A redevenit Scriitorul, o minte gata să gândească îndreptări, corecturi, completări. Cartea – Clujul interbelic. Anatomia unui miracol – a devenit astfel ultima antumă, iar el a murit sperând că va putea să-i scrie continuările. A fost o mică victorie a noastră. N-am putut opri moartea, dar i-am umanizat bolii trăsăturile, i-am luat din forţa de a umili, de a pune în umbră o minte sclipitoare.

Petru Poantă împlinise 66 de ani. Refuz să gândesc, în gol, ce ar mai fi putut face dacă ar mai fi trăit un număr de ani. El, scriitorul, trăieşte în continuare prin cărţile sale, la ele mă raportez ca la o operă încheiată, dar care admite şi aşteaptă lecturi, interpretări, reluări. Călinescu sau Blaga au murit şi ei la 66 de ani, dar nu la ce mai puteau scrie dacă nu mureau atunci ne raportăm, ci la ceea ce au scris deja, împlinindu-şi exemplar rostul de muritori cu acces la creaţie.

Acum legăturile mele cu acel „dincolo” căruia îi dau târcoale toate cărţile şi mitologiile lumii sunt şi mai adânci. Trăiesc şi descumpănirea fiicei noastre. Încerc s-o fac să înţeleagă că singura cale de a îmblânzi durerea morţii celor legaţi prin sânge de tine e să-i gândeşti, să-i faci să fie în continuare părinţi gândiţi de fii, chiar dacă tu nu mai eşti fiica gândită de ei, cei plecaţi. Amintirea semnelor lor de viaţă şi iubire faţă de tine poate fi un sprijin şi poate ameliora „vina supravieţuitorului”, despre care vorbesc specialiştii.

A doua parte a interviului dat lui Stelian Ţurlea, în Ziarul de duminică, ianuarie 2014