Efectul Marcel Moreau |
„Avem remuşcarea de a nu fi zei, ca şi cum ar fi stat vreodată în puterea noastră să devenim; avem remuşcarea de a fi muritori, ca şi cum asta ar fi urmarea ignoranţei noastre...” (Marcel Moreau)
Reiau aici o schiţă de portret. Un mod de a recunoaşte încă o dată că întâlnirea mea cu scrisul său, ca traducătoare, a lăsat urme. În primăvara lui ‘90, sosise la Cluj, la biblioteca de la Litere, un camion cu cărţi, donaţie din Belgia. Printre ele, Marcel Moreau, Les arts visceraux (peste ani, într-o revistă pentru românii din Canada, Moreau avea să povestească întâmplarea cu „Irina, cea care vede dincolo de litera scrisă”). Lucruri de o simplitate extraordinară a gândului, în sensul eliberării de orice prejudecăţi, într-o limbă de o plasticitate aproape dureroasă. Am tradus un fragment, cu plăcerea de a descoperi româna în stare de uluitoare corespondenţe, şi l-am publicat în Steaua. După câteva luni, o scrisoare de la editorul francez. Apoi una de la Moreau însuşi: „... Un prieten mi-a trimis o fotocopie după Steaua din august 1990 [...] Am multe afinităţi cu România – acum 13 ani eram îndrăgostit de o sculptoriţă, Valentina B[oştină], personaj nesăbuit, visceral. Am şi prieteni vechi, fideli, sensibili, cititorii mei dincolo de bine şi de rău, Ştefan Fay şi Voica [...] Iubesc ţara dumitale, cu îngerii şi cu demonii ei şi cu o vibraţie atât de specială care face ca între unii şi ceilalţi să se mai afle destule motive pentru a nu fi nici rece, nici călduţ”. Primesc, curând, un braţ de cărţi. Unele mi le trimite, pentru operativitate, Ştefan Fay, de la Bucureşti. Editura Libra întâmpină cu entuziasm ideea unei serii de traduceri din Moreau. Apare, în 1993, Discurs contra piedicilor, o antologie de texte selectate din mai multe cărţi ale sale: Gândirea mongolă, Artele viscerale, Elogiu femeii, Discurs contra piedicilor, Caiete caniculare, Kamalalam, Monstrul, O mie de voci răguşite. Urmează Artele viscerale, Celebrarea femeii, Farmecul şi groaza, Extaz pentru o domniţă româncă. Scrisul său încearcă să spună că, „dincolo de nevroza generală, mai e încă posibilă rara şi tulburătoarea dorinţă de a tresări pentru o altă viaţă”. Totul îl interesează, totul îl răneşte, totul îl doare, şi are revolte de sabotor-creator în faţa a tot ceea ce împiedică omul să fie om. I se trimite o casetă filmată la Cluj: „...am văzut chipuri pe care doream să le văd, am auzit cuvinte care m-au emoţionat profund şi chiar m-au făcut să roşesc, confuz. Îţi mulţumesc că eşti atât de aproape de cărţile mele. Mă consolezi de faptul că sunt urât în unele medii, cele ale confortului intelectual”. Ne-am întâlnit la Bucureşti, la Târgul de carte. Întors la Paris, îmi scrie: „... nu m-am înşelat. Trebuia să ne întâlnim, prin verbul meu, prin lectura ta, apoi traducerile şi, în fine, complicitatea noastră, prietenia”... „Ai chipul cel mai enigmatic pe care l-am întâlnit vreodată... Privindu-te, am avut senzaţia că mă găsesc în faţa unei mari cărţi despre o mare poveste. Cartea pare închisă, zăvorâtă pe un adânc de cunoaşteri, de intuiţii şi de trăiri inaccesibile simplei curiozităţi. Apoi, pare că se întredeschide, apar câteva rânduri în privirea ta adâncă.” La Cluj, aveam să ne vedem într-o perioadă neagră pentru mine. Mi-a scris ca un vechi şi generos prieten, cum îmi devenise de la prima frază citită în primăvara lui ’90 şi cum a rămas, mereu, referinţă firească în multe dintre cărţile mele: „Am văzut iarăşi în tine lumina dintotdeauna...” Alte scrisori: „Sunt la munte, cu o pătrime bună: linişte, înălţime, hârtie, creion.” De la un colocviu de poezie la Bruxelles: „genul plicticos, teoretizând la nesfârşit asupra poeziei; cred că am adus prin intervenţia mea o notă vibrantă (ce e poezia fără emoţie, te întreb?)”. Despre traducerile mele: „Timpul pe care mi-l consacri rupe tăcerile morţii... Publicul s-a lăsat sedus de îndrăzneţul tău pariu – să mă faci cunoscut şi, poate, iubit. Spune Laurei tale că sunt tulburat de talentul ei – nu se putea copertă mai frumoasă şi mai adevărată. Truda ta de a mă face cunoscut seamănă mai degrabă a misiune ferventă decât a ocupaţie profesională... Scriitura îmi e trup viu şi călător capabil să se oprească înlăuntrul fiinţelor şi să le împărtăşească din minunatele şi teribilele secrete ale Omului. Ai înţeles prea bine cum sunt. Ai magnifice pulsiuni de femeie acordate cu o inteligenţă magică hărăzită să le facă să cânte.” Iremediabil noptatec şi subteran, cum se ştie el însuşi („Sunt singur în revoluţia mea. Nu-mi voi înălţa biserică...”), scrie cărţi uluitoare cu titluri-poem: Nuntiri de noapte, Mormânt pentru întenebrări, Compania femeilor, Tânăra şi nebunul ei, Feminariu, Iubirea, cel mai frumos dialog al surzilor, Lectura iraţională a vieţii, Corpus scripti. Îi promit un nou volum antologic. Şi o lungă prefaţă la Epistolarul Ştefan Fay/Marcel Moreau, pe care tocmai l-am tradus: „Cuvintele mele se nasc de două ori: când le scriu şi când le traduci. Cuvintele mele sunt norocoase, iar eu fericit...”
Schiţez aici un portret/dosar pornind de la Incandescenses, volum reproducând, în 1984, Cartea Beată (Egobiographie tordue. L’Ivre Livre) şi fragmente din Quintes (cartea de debut), ambele cu un caracter autobiografic. Îl completez cu spicuiri din Christophe Van Rossom, Marcel Moreau, l’insoumission et l’ivresse (Bruxelles, 2004). Apelez, de câte ori e cu putinţă, la propriile sale cuvinte: e un atât de desăvârşit maestru al spunerilor pe cât de adevărate, pe atât de memorabile, încât mi se impune de la sine drept soluţia optimă pentru o mai aprofundată cunoaştere a feţelor/vocilor sale.
S-a născut (16 aprilie 1933) la Boussu („toute boue sue”, orice mocirlă asudă”, explică M.M.), în Borinage, Belgia. Tatăl, „un bărbat cu suflet simplu şi inimă tristă”, ţiglar de meserie, moare în 1948 căzând de la zece metri înălţime. „Avea 51 de ani. Îl chema Nazaire. Când mă gândesc la moarte, nu chipul său de bătrân chinuit îmi vine în minte, nici ultima zvâcnire de viaţă, ci toate semnele unei vieţi ratate, adunate, undeva, pe un pat. Mai mult decât după-moartea, mă obseda înainte-de-moartea, acea nemişcare a celui viu acordată celei a mortului. Nu cadavrul îmi vorbeşte despre neant, ci mica existenţă captivă, putrezirea ivită în privire, lenta derivă a trupurilor, viermele din gând [...] Îmi spun atunci că aceia care nu luptă mor mai repede decât cei ce luptă. pentru mine, a trăi înseamnă a o lua înaintea descompunerii, gâtuind-o cu străfulgerări. Ale revoltei, ale urii dacă trebuie, ale artei, dacă e cu putinţă [...] Tatăl meu nu s-a bătut. Dacă ar fi fost un luptător, l-aş fi avut încă. Moartea lui, însă, a făcut din mine un luptător.”
Anul morţii tatălui e anul unei cotituri: „Moartea tatei a pus capăt inconştienţei mele. Tot ce-a precedat-o a fost copilăria simţurilor. Tot ce-i va urma va fi copilăria verbului.” Până aici, amintirile sunt frânturi emoţionale citite târziu şi încatenate unui destin singular, care s-a construit pe sine în călătorii succesive, tot mai adânci şi mai complicate, înlăuntrul fiinţei: „Virgin de orice moştenire estetică, puteam să mă scufund în mine, în lumina sălbatecă a instinctelor, a formelor care nu datorau nimic obişnuinţei ochiului ori condiţionării raţionale. Am crescut într-un pur vid cultural, într-o absenţă totală a reperelor spirituale. Am avut şansa de a mă găsi singur în păduri necunoscute. Am învăţat să isc scânteia şi focul din măruntaie, nu din razele oamenilor ori ale operelor. Cine mi-a dat gustul pentru lectură? Umbra.” Atmosfera familială era una de „puritanism fără Dumnezeu”, conduita cotidiană pliindu-se în funcţie de „teama-de-ce-ar-zice-lumea”. Marcel nu-l va simţi niciodată pe Dumnezeu şi nici nu se poate închipui pe sine căutându-l. Ateul se va mărturisi mai târziu atins de „estetica divină, adică de operele născute din nevoia oamenilor de a adora o Taină”. „Verbul nu e Dumnezeu. Dar, graţie lui, Dumnezeu poate deveni inutil. În ce mă priveşte, am pus în cuvinte o asemenea intensitate încât au sfârşit prin a-mi apărea ca o fiinţăsuperioară”. Rămâne faţă în faţă cu o „mamă devorantă”: „Odată tatăl meu mort, am descoperit-o pe mama, această minunată primejdie, acest straniu, obscur şi tulburător cataclism.” Louise, o femeie scundă „ca o comprimare a Teribilului”, e un caz de violenţă pasională strunită sumbru, încordat, prin ipocrizia moravurilor. Îşi doreşte fiul cuminte, politicos, educat şi ...funcţionar: „De altminteri, nu arareori mielul e progenitura visată de lupi”.
Angajat într-o robineterie, cunoaşte o lume dezumanizată, cenuşie, robotizată, abia îmblânzită de gesturi joase, obscene. Dictările excelente din anii de şcoală, cronica lirică a unui meci de baschet, publicată în ziarul local, îl mărturisesc, deja, în căutare de cuvinte rare: „Sunt atins de o boală bizară, singulita, dar n-am şi mijloacele de a-i da strălucire.” Călătoreşte la Londra, unde fură două cărţi, una dintre ele: un compendiu al Capitalului lui Marx. Îl descoperă pe Zola: „dar Zola n-a fost decât o zguduire fizică. Dostoievski a însămânţat această zguduire”. Spaţiul psihologiei ruse îl câştigă pentru totdeauna. Învaţă că „nu-i poţi face nopţii un copil, dar merită să încerci”. După câţiva ani, îl descoperă pe Nietzsche: „Filosofia lui atât de limpede, de heliolatră, ne vorbeşte, totuşi, despre obscuritatea omenească, despre lunga noapte a omului. Ne învaţă că albul se smulge negrului, soarele umbrei. Pentru scriitor, Nietzsche trebuie să rămână un exemplu, nu să devină un maestru.” În 1955, ajunge corector la Le Soir: „Mărunţind toată ziua şi până la greaţă infravocabularul, aveam nevoie, seara, noaptea, să-mi făurescun supra-limbaj”. Corespondează cu Mauriac, Camus, Montherlant, care-l încurajează în proiectele literare. În 1957, se căsătoreşte. Are doi copii (Jean-David îi va deveni cel mai bun fotograf, iar Hélène îi moşteneşte privirea sfredelitoare asupra lumii). În 1962, îi apare prima carte, Quintes, care se bucură de o primire superlativă unanimă. De la Simone de Beauvoir la Gaëtan Picon, lumea literară salută naşterea unui talent. În 1969, părăseşte Belgia, acea „şcoală de stoicism” fără de care simte că n-ar fi ajuns „ereticul fără frontiere” de mai târziu. La Paris, e corector la diverse publicaţii, apoi la Le Figaro, până la pensionare.
Călătoreşte în toată lumea. E tradus în Statele Unite, în Germania, în România. Începe o lungă corespondenţă cu Anaïs Nin. Apoi cu Cioran („Sunt aproape năucit de importanţa pe care o încredinţezi Verbului din care se naşte, fericit, verva”, îi scrie Emil Cioran). Prieten cu Jean Dubuffet (care-i ilustrează Le bord de mort), Jean Muno, Roland Topor. Peisajul natal e absorbit cu aceeaşi forţă, încorporat şi obligat să participe la bătăliile fiinţei. Vezi excepţionala descriere, psihanalizabilă, a râului Haine („Ura”, „rictus lichid”) al copilăriei: „Nu mai aveam nevoie de Mississippi. Negam Niagara. Ea, Ura, singură, era fluviul şi torentul, mitul distrugerii şi fecunditatea suverană. Nimic de-aici înainte nu mă putea opri să-i dau un afluent: ceva ca o iubire.” Arta viscerală, ştiinţă a tenebrelor, îşi are propriile ritmuri dezlănţuite. Violenţele îşi vor afla răgazul în muzică: „Bach. Adjectivul de la Bach e bachic. Muzica eternă mă îmbată”. „Trebuie să învăţăm să învingem monotonia născută dintr-o dublă absenţă: a Divinului ca amăgire şi a Umanului ca utopie.” Face literatură potrivit unei ecuaţii de o simplitate eclatantă, la îndemână doar marilor împătimiţi de cuvânt: „trudă violent subterană pentru a fi mai puţin mincinoasă lumina zilei.” Nu noutatea absolută a ideilor sale impresionează, ci „verbul, cu alură de orgie melancolică” (Denis Wetterwald scrie în 1991: „Moreau e un incendiator. Scriitura sa e incandescenţă şi scrâşnet”), în stare să zdruncine zidirile mohorâte ale „realului stabilit”, să încerce exaspera(n)t o recuperare a sensibilităţii, a senzualităţii, a vânei romantice, toate împotmolite în legile inumane cu care omul s-a înconjurat de bună voie, imprudent şi grăbit. M.M. propune, carte de carte, o veritabilă revoluţie: nemiloasă, profundă, zguduitoare. O face cu toată atenţia îndreptată asupra cuvintelor, într-o gesticulaţie de îndrăgostit: „Aventuriere împotriva voinţei lor, răvăşitoare ale destinului, hăituite către ceva ce ne depăşeşte mereu, cuvintele urmează traiectorii niciodată trasate. Traiectorii cunoscute doar de zeii Nopţii. Nu e de mirare că par să-şi urmeze calea în chiar clipa în care autorul pretinde să le fi impus liniştea şi nemişcarea...” Alain Bosquet se recunoaşte „cu totul cutremurat de această lectură nemiloasă”, Jacques Sternberg salută „literatura zborului înalt, beată de cuvinte, de nevroze şi de găselniţe”.
O inteligenţă convulsiv modelată de profunzimi se realizează prin „punerea-în-muzică” a fiinţei. O muzică verbală, fireşte, „căci toate cuceririle trec irezistibil printr-un anumit mod de a deturna cuvintele de la prozaicitatea lor.” Gândirea viscerală răstoarnă organizarea clasică a facultăţii de a cunoaşte, reabilitând, într-un prim demers, „nebunul din noi”. Visceralismul mizează pe luciditatea beţiei ca produs al voinţei, însemnând inconfort intelectual, instinctivitate, smulgere din real. Expansiunea psihologică infinită, caracteristică subteraneităţii viscerale, apelează la metaforă şi la ritm, ambele chemate să conteste moartea, să modeleze haosul, să îndeplinească „funcţia hordică” („Ritmul este pentru verb ceea ce vântul este pentru hoardă”). Energia antropocosmică poate repune în drepturi sărbătorile uitate, vechile saturnalii. Moreau propune exerciţiul matinal al uimirii de a fi viu: „în fiecare dimineaţă mă regăsesc cu mirarea de a fi viu. Veghea serii mă făcuse totuşi, istovit de frenezie cum eram, să am senzaţia eşuării, ca o umbră printre umbre, pe un liman ostil. Am luat somnul drept consacrare a morţii: nu-i era decât parodia. Ar fi putut să mă isprăvească, iată că mă întremează. Sentimentul care mă încearcă la trezire nu-i fumegos, nici încâlcit: îl însoţeşte un extraordinar puseu de senzualitate în cursul căruia mi se arată prezenţa secretă ori manifestă a obiectelor [...] Noaptea pare să fi refortificat sufletul lucrurilor cu o stranie voluptate [...] În acelaşi timp, reînnod legăturile cu un trup căruia-i aflu deodată fuga nocturnă şi onirică. Îl contemplu. Fiecare parte are însemnătatea ei, deşi sexul pare şeful tuturor organelor revelate brusc conştiinţei mele. Firele de păr din gura mea sunt ale mele, mişcarea piciorului smulgându-se dintre cearşafuri îmi aparţine. Desluşesc bătăile inimii mele. Cu vârful degetelor culeg de peste tot secreţii pe care le port la nări. Această duhoare amestecată are violenţa fiarei fugărindu-şi prada ori căzând în rut. Totul miroase puternic a viaţă profundă şi ante-moarte, a animalitate restaurată. În timpul nopţii multe lucruri se petrec în noi. Forţele noastre sunt împrospătate, dar şi putreziciunile răzbat. O parte din noi pare să se fi descompus în nemişcare. Am amuşinat propriul nostru cadavru şi ceva din disperarea sa acră pluteşte deasupra noastră. Totul ne îmboldeşte atunci să mişcăm, să imprimăm trupului nostru şi spiritului nostru mişcări putând ajunge până la catapultare [...] Mâna mea pipăie căldura trupului şi-i măsoară deopotrivă finitudinea şi atotputernicia [...] Doar mirarea, neîncetat reînnoită, de a fi în viaţă ne poate conduce la inventarul energiilor fantastice care mugesc în străfundurile noastre”, în ciuda legilor zilei. Se atinge, astfel,„conştiinţa spasmodică de a fi, urmată de îndată de materializarea ei verbală”, realizabilă într-un „atelier bizar, laborator erectil, secretor şi hirsut.”
Dosar de cărţi – secvenţe de moreaumachie şi opinii ale criticilor, între paranteze: Gândirea mongolă (1971): „Omul nopţii se înalţă dureros de la subteraneitate la suveranitate. El se dedică eliberării sale prin faptul însuşi că neagă libertatea ori încetează să mai creadă în ea. Mai teribilă decât moartea lui dumnezeu, libertatea care nu există pretinde o depăşire nelimitată. Depăşire pe care am numit-o deja eliberarea.”(„Gândirea mongolă e, dacă-l înţeleg bine pe Moreau, o gândire venită din impulsiunea cea mai sălbatică, adusă parcă de vreun Gengis Khan încălecând cuvântul şi vorbirea în acelaşi timp, o gândire mongoliană în sens medical şi patologic... Tragedia omului – a fi înseamnă a-l pregăti pe a nu fi, ne-o spune în felul său – trebuie să se resoarbă într-un soi de jubilare feroce.” – Alain Bosquet).
Artele viscerale (1975): „Mă întreb încotro se îndreaptă, alene, acest verb cu înfăţişări de orgie melancolică. Înspre ce ţinuturi din nou îndepărtate unde nu afli încântare decât în frumuseţea femeii şi în forţa scriiturii...” „Distruge, aşadar, dar n-o fă decât dacă ai certitudinea că poţi înălţa vreun turn ameţitor ivit din nebunia ta, un locuibil şi liber castel deasupra ruinelor înseşi ale lucrului pe care l-ai dărâmat.” („Marcel Moreau nu urmăreşte să înveţe, ci să fecundeze... ar putea prea bine să ni se arate într-o bună zi, alături de Céline, Artaud sau Genet, ca unul dintre cei mari” – Claude Bonnefoy). Nu recunoaşte visceralismul ca teorie, căci trupul ca „actor al istoriei noastre, creator de destin, nu există încă. Rămâne analfabet. Un obiect căruia moda şi publicitatea se însărcinează să-i laude meritele” (interviu din 2004).
Celebrarea femeii (1977). Câteva subtitluri: Femeie înveşmântată în roşu întunecat..., În adâncul simţurilor tale, o mână de artist..., Râsul tău ca un pumn de pietricele..., Pe pielea ta să scriu un roman... („Pe pielea ta să scriu un roman. În împrejurimile sexului să trasez linii de o ardentă lubricitate: capitol plin de ţipete, de şocuri, de sucuri, de moliciune, de mângâieri, de alunecări, de scotociri, de miasme, de savori, de arsuri, de magnifice scursori. În sexul însuşi, partea obscură, adică ilizibilă a poveştii. Să-ţi înfăşor coapsele cu o mătase de cuvinte rare, strunjitoare, scriitură fină şi regulată născută din jilavul pliu al vulvei, povestirea confidenţială, aproape preţioasă, a unei dorinţi de modelator...”), Astă seară mi-e mângâierea lânoasă..., Mare e nevoia cărnii de a se istovi prin altă carne..., Toată caligrafia delebilă a mângâierilor..., Un pudic visător la imposibila iubire. Sexul nu vorbeşte, în cărţile lui Moreau, ci scandează, cu o artă simfonică impecabilă. („Eseu plin de delir şi tumult, de vuiet şi splendori, de fulguranţe şi arsuri” – Jacques Sternberg; „Marcel Moreau e marele preot al crucificărilor fericite.” – Alain Bosquet).
Discurs contra piedicilor(1979): se recunoaşte un om „care încearcă până la tensiuni supreme paradoxul de a se ştisortit limitelor şi de a se dorimistuit de nelimitat.” Scrie un excelent elogiu al pulberei: „pulberea cenuşindu-mi mobilele în acest apartament care-i asigură aşternerea. Pulbere pe care am învăţat s-o doresc din mai multe pricini, dintre care unele vor rămâne pentru totdeauna obscure [...]. Dacă socotesc pulberea fascinantă e şi fiindcă blânda şi puţin cunoscuta ei frumuseţe îşi ia în linişte şi răbdător locul la întâlnirea de fiecare zi cu obiectele pe care le iubesc, companionii fantasmelor mele şi martori ai singurătăţii şi iubirilor mele. Nu ştiu de unde cade astfel, dar am certitudinea că vălul ei aproape iluzoriu nu poate fi ridicat decât prin imaginaţia acută pe care o am despre declinul meu şi despre sfârşitul meu.” („Am primit cartea dumitale în plină figură, e greu să i te eschivezi. O transă frenetică... o purificare teribilă cu totul salubră. Înalt tonică... Mă stupefiezi” – Jean Dubuffet).
Caiete caniculare (1982): „Încotro merg eu, astfel, om îmbătrânind prea repede, hoit pentru unii, geniu pentru alţii? Nu merg nicăieri altundeva decât către neant, ca toată lumea. Dar mai merg totodată, prin viaţa imediat trăită şi prin actualitatea mea sângerândă, înspre un soi de conştiinţă superioarăa ceea ce sunt înainte de a nu mai fi.”
Kamalalam (1982): Qui a mal à l’âme/Cel pe care îl doare sufletul. („Kamalalam e suferinţa unui scriitor pentru care scriitura e mijloc de supravieţuire elementar, într-o lume ce nu-i făcută pentru scriitori. E geamătul jupuitului de viu a cărui rană naşte adevăruri fulgurante – îţi vine în minte Montaigne ori Pascal” – Robert Georgin)
Monstrul (1986)scrie despre cuvintele împotmolite în masa viscerală, un soi de „zaţ verbal în grosimea ţesuturilor”, despre viaţa lor stranie şi implacabilă sub piele, în încurcatele iţe senzoriale, în băltoace comunicante ispitite între vis şi veghe, între zi şi noapte, între gând şi rostire: „Şi se află în mine, şi chiar de nu sunt cu adevărat cuvinte, dacă nu-s decât şuierături perverse, simulacre de explozii, primele note ale unei melodii imposibile, silabe izolate şi strâmte, vestigii derizorii ale unei paleo-vocabule dispărute de mult, ele există şi mă macină fiindcă sunt cântecul pe care nu-l voi cânta niciodată”. („Precum Cioran ori alt ceasornicar al descompunerilor noastre intime, ne putem imagina că, dacă Marcel Moreau n-ar fi scris, ar fi săvârşit acte abominabile... Superbă orfevrerie a blestemului” – Patrice Delbourg)
O mie de voci răguşite (1989), o carte plină de sfinţiri şi asfinţiri. „Un liric torenţial, un mistic în rut, cu o sfâşiere de flamenco în vocea sa răguşită” – Paul-Jean Franceschini
Compania femeilor (1996): „Dintre toate zilele trăite, cele mai de neuitat sunt cele în care, cotropit de iubirea pentru femeie, se cufunda apoi, cu aceeaşi febră, în scriitura iubirii. Iar când, ieşit din trupul verbal, regăsea trupul feminin ori invers, pe nimic în lume n-ar fi schimbat această navetă ameţitoare, nici măcar pe nemurire.”
Corpus Scripti (2002): „Căci tu, trup al meu, aveai nevoie de cuvinte, nu intelectul meu... Nu voi renunţa niciodată la ideea că instinctul tău şi palpiturile tale te-au dus spre carte. Dovada: când citeam, nu osteneai niciodată să mă faci să simt, prin tresăriri şi alte ciudate fenomene senzoriale, apăsarea cuvintelor pe zbuciumul tău interior. Cărţile erau mai mult decât hârtie cu poveşti întipărite. Erau mângâierea promisă, voluptatea epidermică visată. Era atât de fizic totul, încât era de-a dreptul genital uneori. Pătrunzând astfel în lumea limbajului, adică gâfâind, îmbătat, gustativ, nu riscai nicidecum să te îndepărtezi de obsesia ta centrală: trupul de femeie. Ai putea crede că, în mod misterios, în barocul pasiunilor tale, aruncai atunci premisele unei alianţe viitoare între cele două maniere de acces la vertijul viului: Verb, Venus. [...] Cuvintele se aşterneau pe talazurile tale obscure, pe tumulturi, fisuri, tensiuni bestiale şi contradictorii, pe ardori analfabete şi complicate. Unele dispăreau în haos, altele lăsau un semn de inteligenţă, de beţie semnificantă. Aveau conţinut, dar el scăpa abstracţiunii. Era cald. Era pătrunzător. Uneori, auzeai un cânt împrejurul boncăluitului tău. Asta era pentru tine cititul: să faci cunoştinţă cu trupul verbal... un soi de Dionysos gâtuit, privat de lumina soarelui, închis într-o sănătate neştiind ce să facă din adâncurile sale şi din prea-plinurile sale. Fireşte, te risipeai fără măsură în tot felul de exaltări şi de dezmăţuri. Totuşi, ţi se părea mereu că nu-i destul. Că tu, trup orb şi surd, aşteptai mai mult de la organele tale. Ea, Cartea, răspundea acestei aşteptări mute. Făcându-te permeabil la ştiinţa de a o scrie, ea începea în tine truda ei de punere în cuvintea firii tale adevărate, reală şi necunoscută, informă, căci informulabilă.”
Cvartet pentru o altă viaţă (volum colectiv, 2004): „E greu să schimbi viaţa, ştiu câte ceva despre asta, trebuie să începem prin a salva viaţa care se află înăuntrul nostru şi care lâncezeşte în analfabetismul istoric”.
Christophe Van Rossom îl descrie telegrafic, dar exact: „Subversiune, revoluţie personală interioară, beţie, scriitură ritmică: patru pietre de temelie ale monumentului paradoxal, deopotrivă clasic şi baroc [...] Clasic prin marea puritate a stilului, prin stăpânirea suverană a tuturor resurselor retorice; baroc prin caracterul pasional, vehement adeseori, latura proliferantă a arhitecturii.” Îi pot fi alăturaţi Sade, Nietzsche, Dostoievski, Rimbaud, Artaud, Bataille, Genet, Céline, Bloy, Cioran, Zola, dar nici una dintre apropieri nu explică secretul greu, întunecat şi zvâcnitor al unei opere de o originalitate în stare să pună în încurcătură şi cele mai ascuţite spirite critice. De aceea, frazele critice se lasă contaminate de o stranie, dar firească frenezie a verbului, cum de altminteri îşi şi doreşte Marcel Moreau să-i fie disecatorii, „dostoievskieni de preferinţă”. Danielle Bajomée vede în cuprinderea fiinţei întregi, eliberată de limitările sale, „acele îndesiri de noapte pe care i le-au lăsat moştenire Hölderlin, Kafka şi Rimbaud”. După Claude Bonnefoy, Moreau ştie că are „un trup pentru a exista în clipă, o frază pentru a răzbate un pic dincolo de ea [...] vorbirea lui susură magnific, în izbucniri de purpură şi fulgerări de furtună, ca sângele sau vinul, ca fluviile la vremea dezgheţului.” „În contextul literaturii noastre [belgiene], Marcel Moreau e asemeni unui tunet din senin, din prea senin”, crede Jacques De Decker, comparându-l cu Verhaeren, De Coster, Crommlynck, Ghelderode, Michaux. În fine, Anaïs Nin: „Călătoria mitologică a eroului implică marea înfruntare cu demonii. Marcel Moreau s-a prins în această luptă [...] într-un fel, e vorba despre preschimbarea cărnii în cuvinte ori a cuvintelor în carne[...] Cartea dumitale reprezintă pentru mine bomba umană pe care şi-o dorea D.H. Lawrence.”
Din interviul acordat lui Christophe Van Rossom în 2004, aleg două rânduri în loc de încheiere: „Cuvintele mi-au dat luciditatea, armele şi răscoala de care aveam nevoie pentru a-mi salva adevărul – chiar nebunesc – de minciunile acestei lumi – oricât de rezonabile.” „Firea mea nestăpânită şi pasiunea mea pentru femeie şi pentru cuvinte s-au înţeles să-i poarte până la incandescenţă, unui trup ateu, complexitatea.”