Efectul nocebo sau „Minciuni și fraze-i totul”

Știm (sau credem) că doar ce este povestit există. Verbalizarea, în sens foarte larg, are menirea de a eterniza realitatea. Punerea în cuvinte dă miezului real culoare, formă, sens, direcție, rezistență, forță. Realul devine prin ficțiune (orice punere în cuvinte este o ficțiune) mai real. Vorbeam altădată despre paleoplastica romanescă, despre capacitatea prozatorilor cu har de a adăuga „carne” și viață tigvei din realitatea istorică pe care aleg să o „oglindească”. Dar cuvintele au/pot avea și forța de a măslui, de a născoci povești în seama unui miez care nu a existat niciodată. Acestea pot avea efecte îndelungate, jucând rolul de exemplu/ probă/ model decenii și secole în șir. Forța de propagare a poveștii este și mai puternică dacă apelează la Rău. Fascinația Răului asupra minții omenești e un adevăr aproape axiomatic. Personajele „negative” sunt mai interesante decât cele „pozitive”, o știm cu toții. Nu doar în cărți, ci și în viața de fiecare zi. De această aplecare spre rău profită și instituțiile Puterii care au nevoie de rating (în sensul de largă acoperire care să asigure stăpânirea/influența) pentru ca afacerea lor să prospere. Presa – Putere și ea – a mizat de la început pe rău, pe dramă, pe catastrofă. Știrile rele ne invadează spațiul social și intim cu insistentă agresivitate – l-am numit efectul de calamitate al media. Un mic film comic/satiric postat de BBC recomandă prezentatorilor de știri să împrumute o voce gravă, macabră, de apocalipsă iminentă, să arate imagini cât mai dezgustătoare, așa încât, dacă a mai rămas vreun cetățean care n-a intrat în panică, acesta să intre pe loc. Puhoiul de rău deversat asupra noastră pe nemestecate (adică netrecut prin gând și analiză echilibrată) insinuează nu doar ideea că binele e prea banal pentru a-l mai pomeni, dar și că, până la urmă, nici nu (mai) există. Profitând de dreptul cetățeanului de a fi informat, revarsă „minciuni și fraze” care ignoră dreptul acestuia la privacy. Tot astfel, inventând păcatul și extinzându-i aberant definiția, biserica s-a putut instala profitabil ca deținător de tratament – pocăința –, ba a știut să transforme, în evi revoluți, iertarea în profit (vezi indulgențele). Prin Satana ca instigator la Rău, ți se retrage orice răspundere personală. Ești păcătos, meriți pedeapsa (nu întâmplător, „bătaia e ruptă din rai”, un fel de pașaport spre promisa fericire de dincolo) și iertarea, dar vina e a diavolului care te-a luat în posesie. Se mizează pe vulnerabilitatea ființei muritoare și i se induce teama, cea mai bună cale de manipulare. Teama de moarte, de suferință, de Celălalt. Îi vedem manifestările chiar astăzi, în criza sanitară mondială. Mulțimile pot fi ținute sub control dacă se supun mutonier unei Puteri atoateștiutoare și răzbunătoare, precum dumnezeu, cel cu ochii pe noi și gata să bată (nu „cu bățul”). Miturile/ficțiunile sunt bune mijloace de ținere sub ascultare a oamenilor. Nicidecum relațiile comunitare liber consimțite, senine și generoase. În cartea sa Homo sapiens. O istorie plină de speranță (Editura Litera, 2020), Rutger Bregman încearcă să ofere o alternativă istoriei rele, fără speranță, în care ne-am afundat secole în șir fără nicio reticență. Cu alte cuvinte, aduce argumente care să scoată omul de sub rezistentul efect nocebo. Experimente care au dovedit că omul e prin firea sa rău, agresiv și gata de crimă față în față cu ceilalți s-au dovedit, atent cercetate, „minciuni și fraze” puse la cale din diverse interese egoiste (sumele mari câștigate pentru „cercetare”, de pildă). Miezul real era cu totul diferit. Dacă proclami insistent o perspectivă rea, aceasta va induce/promova cu timpul un comportament pe măsură.

Efectul nocebo nu e vechiul „a pune răul înainte”. care făcea apel la prevedere, la cântărirea șanselor, la judecată. Efectul nocebo ia Răul drept bun-în-exclusivitate. Mai poate conta și pe comoditatea oamenilor, firește. Vechiul nărav al românilor de a-și pune cenușă în cap și de a se descrie preponderent negativ – rezumat, cu o doză de păguboasă fală, prin „ca la noi la nimenea” – nu se vindecă fiindcă e și confortabil. Dacă românul e leneș și hoț, dacă la noi toate merg prost, nu mai are rost să te zbați. Te complaci în descrierea negativă și chiar devii leneș și fără rost. Chestiune de psihologie pedagogică elementară. Situațiunea iese de sub responsabilitatea noastră și ne putem vedea de binele mărunt și egoist, nu ne mai zbatem pentru binele comunitar.

Lamentările pe tema „culturii care moare”, pe tema lipsei de rost a Poeziei, a Literaturii, a revistelor literare în zilele noastre sunt și ele efecte nocebo. Forme de ieșire de sub răspundere. A prins de minune falsa poveste despre miraculoasa stare de altădată a Culturii. Am mai spus-o, tirajele mari (chiar uriașe) de altădată nu însemnau neapărat prestigiu al scriitorului, ci sursă de umplut depozite prăfuite de biblioteci. E la mijloc o amăgire, cu semnalmente nocebo: de vreme ce Cultura nu mai are niciun rost, te complaci, te resemnezi, nu te mai trudești să găsești soluții în pas cu vremea, nici să atingi performanțe. Vai, nu avem niciun Premiu Nobel, e clar, nu suntem în stare! Suntem o literatură de rang secund! Caragiale surprinsese exact starea de lucruri intolerabilă: „Până când să n-avem și noi faliții noștri? Anglia-și are faliții săi, Franța-și are faliții săi, până și chiar Austria-și are faliții săi.. În fine oricare națiune, oricare popor, oricare țară își are faliții săi... Numai noi să n-avem faliții noștri!” Rațiunea ne e orbită de efectul nocebo. Premiul Nobel nu e decât o recompensare vast relativă a unor merite nu neapărat și exclusiv literare. O amăgire, un joc de societate. Dar „neîmplinirea” deplânsă pe toate vocile demobilizează. Uităm că instrumentul nostru de înțelegere a lumii e limba română și literatura română. Dacă mă pot întreba cu el în legătură cu taine de nedezlegat ale fiinţei, ale existenţei, ce importanţă are că alții mi-l ignoră? Eu îl cunosc şi îl recunosc, iar el mă slujește. Străinii îl ignoră ori știu doar fărâme despre calitățile lui. E mai rău, din această pricină, instrumentul meu? Nicidecum. Culturile discrete, am mai spus-o, sunt astfel prin natura circumstanţelor istorice, politice, geografice care le exilează pe un rang secund. Poate că, la o adică, ar face faţă şi în rândul întâi. Literatura română are vârfuri de talie universală, indiferent că sunt recunoscute de ceilalţi ori nu. Jean-Boniface Hétrat (1851‐1911; profesor de franceză la București și traducător) credea că „dacă Eminescu ar fi scris în una dintre limbile internaţionale, ar fi fost cu siguranţă numărat printre marii poeţi ai lumii”. Să spun doar că mă îndoiesc. Nu numai că e imposibil de verificat – Eminescu n-a scris într-o limbă internaţională, nimic nu poate schimba această întâmplare –, dar dacă ar fi scris într-o limbă internaţională n-ar mai fi fost poet român, iar discuţia îşi pierde obiectul. Cât despre numărarea cuiva între cei mari, aceasta e circumstanţială şi o decid cei care, în aceeaşi limbă trăind, îl numără ei cei dintâi între cei mari şi tot cei dintâi lucrează pentru numărarea sa de către ceilalți. Cât de mică e limba e cu totul secundar şi „vindecabil” – exemplele sunt nenumărate. Altminteri, pentru români, Eminescu, Blaga, Bacovia sunt instrumente perfecte de sondat fiinţa. La fel de bune ca Goethe pentru germani ori Shakespeare pentru englezi. Ca să nu mai spun că excelentele traduceri românești din marile literaturi ale lumii sunt proba indiscutabilă a calităților limbii noastre, în stare să se plieze pe mari profunzimi de gând și expresie. Scoasă de sub efectul nocebo, limba română e „împărăteasă”, cum credea Eminescu.

Tot astfel, dacă am scoate Internetul de sub efectul nocebo, dacă am renunța să-l satanizăm în alb, i-am putea număra în liniște nenumăratele binefaceri și am învăța să contracarăm, să diminuăm inevitabilele efecte rele. Fiindcă, nu-i așa, „în tot Răul e și un Bine”.

O problemă rămâne rabatul la rațiune pe care acceptăm să-l facem. Știrile rele nu lasă timp de gândire. Acesta e secretul succesului lor devastator. Vestea rea ne este comunicată, adesea, „pe surse”. Așadar, cu grad mărturisit de incertitudine, care mizează pe vechea neîncredere a poporeanului în știrile oficiale: știe deja că i se ascund lucruri importante. Știrile, însă, ne promit dezvăluiri, bombe, ruperi ale tăcerii. Ni se spune că situația e albastră. Până să cercetăm cu calm și luciditate dacă nu cumva e bleu-ciel cu nuanțe trandafirii, cade asupra noastră altă știre rea. Dezmințirea se va da, dacă se dă, într-un colțișor. Ne trece pe lângă urechi. Prin urmare, ne ducem zilele în mlaștina știrilor rele. Rezultat al procesării semnalelor furnizate de simţuri imperfecte, pe de o parte, şi al interpretărilor, mereu, inevitabil trunchiate, parţiale, remaniabile, realitatea e tot mai ficţională şi mai subversivă.

Dezbaterile publice de azi sunt mai degrabă întâmplări mondene și parade de nocebo. Mai mulţi inşi inteligenţi şi cu chef de taifas subţire se întâlnesc periodic şi schimbă opinii. Întâlnirea, televizată sau nu, e o descărcare de năduf în lanţ. Nu doar că plăcerea taclalelor e atât de mare încât paralizează trecerea la fapte, dar, inteligenţi fiind, vorbitorii ştiu deja de la bun început că rareori se schimbă ceva pe lume din pricina dezbaterii; jocurile se fac şi sforile se trag în alte zone. Dezbaterea publică nu se regăseşte decât prin coincidenţe fericite (şi nicidecum previzibile) în legi, ordonanţe, hotărâri şi alte forme de exprimare a puterii. A Puterii. Noocraţia a fost şi rămâne o utopie, iar democraţia nu-şi mai respectă de mult etimologia (nici n-aş şti, de altfel, să spun când a făcut-o!). În cel mai bun caz, poporeanul care ia cunoştinţă de dezbaterile „intelighenţiei” îşi nuanţează propriile nemulţumiri, se recunoaşte în descrieri ale situaţiunii lansate de „lumea bună”, se simte ceva mai bine, împăcat că şi el a gândit întocmai despre cum stăm şi ce s-ar cuveni făcut. Ca la orice spectacol, cade cortina, după care, se duc cu toţii, actori şi spectatori, pe la casele lor până la următoarea dezbatere publică.

Adesea, în relaţiile dintre oamenii aparţinători aceluiaşi spaţiu, se iveşte întrebarea despre Fericire. Întrebat dacă este fericit într-o anume situaţie, stare de lucruri, împrejurare, conjunctură, cel întrebat se încruntă a meditaţie şi înşiră poticnit câteva motive ale, desigur, ne-fericirii sale. Ca în povestea Graalului, o astfel de întrebare, nepotrivită fiind, nu va declanşa înflorirea grădinii. Fiindcă, în locurile în care trăiesc oamenii împreună, nu fericirea (proiect prea vast, ar spune de Gaulle!) e liantul; şi nici măcar promisiune nu poate fi. Această fericire e un nocebo pe dos. De neatins fiind în deplinătatea ei (nici definiție clară nu are, de altfel), deplângându-i absența voi rata bucuria de lucrurile pe care viața mi le-a pus, totuși, în cale. Orice loc comunitar este un spaţiu de enunţare. El este rezultanta paşilor, cuvintelor, gesturilor, faptelor care se întretaie în viaţa cotidiană, zi după zi. Toate acestea închipuie o textură, o reţea. De rezistenţa şi flexibilitatea urzelii ei depind starea bună şi chiar bunăstarea comunităţii întregi. Nu „iubirea de aproapele” e ţinta, căci iubirea acceptă prea adesea epitete precum „pătimaşă”, „oarbă”, „fierbinte”, aşadar nu e de crezut că ar putea dura suficient pentru a întemeia pe ea o convieţuire prelungă. Ce li se cere ori se cuvine să li se ceară e respectul. Pentru celălalt, pentru truda sa, pentru diferenţa pe care o reprezintă. Căci, vorba lui Lucian Blaga, „Drumul tău nu e-n afară / căile-s în tine însuţi”.

Am citit demult o mică, splendidă parabolă despre responsabilitate. Un învățăcel enervat peste poate că Învățătorul pare să aibă mereu dreptatea de partea lui, pune la cale o farsă care să-l detroneze din postura de atoateștiutor. „O să iau o vrăbiuță, își zice el, o s-o țin ascunsă în mâini și o să-l întreb dacă pasărea mea e vie ori moartă. Dacă va zice că e vie, răsucesc iute gâtul vrăbiuței și i-o arăt că e moartă. Dacă va zice că e moartă, îi voi da drumul să zboare. Așa, îl voi face de rușine, se va dovedi că nu știe totul”. Zis și făcut. Cu pasărea ținută la spate, în palme, întreabă: „Învățătorule, vrăbiuța pe care o am în mâini e vie ori moartă?”. Învățătorul l-a privit lung și i-a răspuns: „Pasărea e… în mâinile tale!”

apărut în România literară, febr. 2021