Iată, aşadar, câte ceva despre mine, Cititoarea.

Mai întâi, o precizare: nu am modéle literare. Nu am nici idoli, nu pot fi fană adevărată a cuiva/ceva fiindcă, foarte lucidă şi nedispusă la amăgiri şi compromisuri, nu preiau niciun autor/om întreg în simpatia mea, fără rest. Aleg ce mi se potriveşte, las deoparte ce nu, într-o mişcare continuă de ajustare gândită a propriei mele perspective. Nu cred în cei care pariază pe o singură carte, „de căpătâi”, cum se spune. Fie ea şi Biblia. Cărţile, ele te formează, la răscrucea lor forfotindă; nu cartea, ca monodrom. Singură şi idolatrizată, cartea îşi impune degrabă dictatura privirii/gândirii unice şi intolerante. Dacă mintea ţi-e limpede şi întreagă, nu numai că înveţi câte ceva din toate cărţile bune sau rele despre bune şi rele pe care le citeşti, dar – pe cale de consecinţă – nici nu poţi fi ispitit „malefic” de vreo carte, fie ea şi jucată în lumea „reală”. Cititorul e cel care gândeşte singur, iar cărţile, toate, îşi storc seva la rădăcina lui şi-l fac, încet-încet, de neatins, de nemanipulat. Liber, deschis remanierilor, relativizând discret în marginea înaintării sale bogate spre moarte. Tot ce stă scris învie şi se pune în mişcare prin actul lecturii libere.

Între „lumile” citite/visate şi cele văzute/trăite aievea nu fac (aproape) nici o diferenţă. Mă atrag ca alterităţi misterioase ale locurilor mele, alteri pe care eul meu integrat îi ţine la respectuoasă şi prevenitoare distanţă. Asemeni insului din genericul unor documentare despre călătorii pe Planeta singuratică (pe Discovery), cel care desenează pe nisip, cu un ram, un cerc în jurul său. Ca şi în cazul siglei unei colecţii editoriale franţuzeşti, Le Promeneur, sensul se iscă din paradox. Plimbăreţul e un ins aşezat temeinic şi tacticos pe un scaun, cu o carte deschisă pe genunchi, tot aşa cum Călătorul deschis spre cele patru zări tocmai se închide în propria reverie singuratică. Ambele gesturi sunt molipsitoare şi incitante. Înţelegi că departele şi aproapele ies din opoziţia aparentă dacă rolurile lor se joacă la nivelul minţii omeneşti.

Gândind, ca Forster, toată literatura bună aşezată simultan la o uriaşă masă rotundă, în răspăr cu secolele şi cu ideologiile – trecătoare, acestea, oricât de aberante ar fi –, cărţile bune din epoci diverse îmi pare că seamănă mai mult între ele decât cele bune cu cele rele din aceeaşi epocă. E vorba de miezul tare şi durabil al poveştii-despre-om. Nuanţele tematice şi stilistice diferite nu le strică nicidecum sindrofia. Biblioteca nu e niciodată haos. Entropia proprie organismelor vii e singura „dezordine” care i se poate pune în seamă. Fiindcă şi biblioteca e vie. Liniştea dintr-o bibliotecă e întotdeauna înşelătoare. O ureche exersată poate desluşi murmurul şi petrecerea de vorbe. De aceea, poate, somnul într-o încăpere cu pereţii căptuşiţi de cărţi e bântuit de vise. Eliberat de zgomotele zilei, omul captează, fără s-o ştie, vocile cărţilor.

Sunt cititoare de atâta amar de vreme şi până-ntr-atât, încât totul mi se întâmplă bibliomorf. Multe dintre vise îmi sunt un fel de metafore ale lecturii, contaminări ale gesturilor nesupuse cititului. De pildă, visul mic şi ascuţit – care mă trezeşte cu un fior – despre plapuma pe care n-o pot strânge prea tare în jurul meu fiindcă n-aş mai putea „întoarce pagina”; cel cu pelerina cea frumoasă, moale, unduitoare, admirată de ceilalţi – eu zic: staţi că încă n-aţi „citit-o” şi mă trezesc cu sentimentul că am descoperit un mare adevăr – toate lucrurile sunt mai frumoase dacă sunt citite. Apoi visul cu raftul de cărţi: se întâmplă ceva în vis şi constat că etajera nu mai e pe hol, unde tocmai am meşterit-o din scânduri mirosind puternic a lemn; Laura îmi spune, în vis, că mă aflu într-o poveste dinainte de existenţa etajerei. Mă întorc în prezent (tot în vis), ea tot nu e, dar se re-întrupează treptat, întoarcerea/revenirea mea spre prezent nu e bruscă, are nevoie de timp – un timp al amintirii/lecturii? Lucrurile există câtă vreme le ţii minte, ţi le aminteşti/le citeşti (lectura ca interpretare, ca resuscitare!), altminteri se pierd. Citesc, abia ţinând în mâini, o carte grea, greoaie. Sunt tot mai dezamăgită pe măsură ce întorc filele ca pe nişte lespezi, înaintarea e ca în somn, leneşă, cleioasă, pe loc. Exasperată de cât de prost e scrisă, fac un gest smucit. Filele necitite se preschimbă într-un noroi negru, gras, îmi alunecă printre degete. Urmăresc aproape încântată dezastrul. Filele deja citite o iau pe urma celorlalte, se adună la picioarele mele într-o grămăjoară de ţărână numai bună de folosit într-un ghiveci de flori. Gândesc, chicotind: să fie şi ele, măcar aşa, roditoare.

Îmi plac fişierele bibliotecilor, mă încântă şi uşurinţa cu care se descurcă un calculator printre fişe şi cote, dar rămân cu o „sete” – mi se tot pare că mi se ascunde ceva, că au rămas uitate rafturi întregi de minunăţii. Ca şi cum ai privi marea ori cerul printr-o sticlă mată. Ca şi ele, Biblioteca e fără margini şi fără fund, dar ochiul liber îţi dă măcar senzaţia că vezi/pipăi totul. Cel mai tare îmi place, aşadar, răscolitul prin vaste depozite de carte. Zumzetul Bibliotecii. Cărţile, sunt sigură, vorbesc şi închise fiind, aşteptând cuminţi între coperte. Simt nevoia să le văd ca şi cum aş vrea să le citesc pe buze ce(-şi) spun chiar înainte de a le deschide.A citi cărţile cu buricele degetelor zice Umberto Eco: „Biblioteca unei case nu este doar un loc în care sunt adunate cărţile: este şi un loc care le citeşte pentru noi”.

Cele care îmi plac foarte tare mi le asum interior, nu chiar până la pofta de a le semna eu însămi, ca Paladión, personajul lui Borges/Bioy Casares. Mi s-a întâmplat să spun „asta aş fi putut semna şi eu” mai ales în cazul unor cărţi de eseuri sau al unor proze eseistice. Serile citesc până târziu în colţul meu, culcuşită în fotoliu, în cercul ocrotitor al unei lămpi care lasă restul încăperii în întuneric. Eu, cartea, lampa încropim o mică zi, amânând intrarea în noapte. Orice timp/loc îţi este accesibil atâta vreme cât ai la îndemână gândul, visul, cartea.

Cititorul se aseamănă cu o grădină. Nu întâmplător Arcimboldo a pus alături de omul alcătuit din cărţi pe cel din fructe şi spice. Sunt amândoi simboluri ale vieţii, ale rodului, garanţii pentru perpetuarea speciei umane. Întâlnirile, mereu esenţiale, cu cărţile împiedică ori măcar întârzie înaintarea pustiului.

Nu să recitesc îmi doresc, ci să rememorez momente de graţie ale lecturilor mele. Degust tremurătoarea nesiguranţă a gândului ce dibuie, în „ritualul” solitar al amintirii, o umbră de certitudine în potopul de întâmplări, căci întâmplările nu mai par întâmplătoare sub privirea aţintită a gândului îndoit.