...sau despre realitatea ficțiunii

„Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem”

Eminescu

Am văzut pe net un filmuleț comic: un tată și fiul lui se află într-o încăpere în care intră deodată o fantomă tradițională, adică un cearșaf umblător. Copilul se sperie, dar tatăl îi explică: nu e nimic de temut, doar o pânză sub care se ascunde un om. Cum copilul nu pare să-l creadă, tatăl se apropie bărbătește de arătare și-i smulge pânza de pe cap – însă sub pânză nu e nimic! Cei doi fug îngroziți. Dincolo de hazul aproape metafizic al scenei, am văzut aici o metaforă a relației literatură/realitate. Realitatea nu ni se arată decât sub împielițările pe care i le împrumută ficțiunea. Dacă ni s-ar arăta brusc realitatea adevărată și întreagă (?!), am lua-o la goană, căci adevărul e întotdeauna ciudat, mai ciudat decât ficțiunea (Byron). – de unde și rezistența miturilor mulcomitoare, care imită existența unui sens: The difference between fiction and reality? Fiction has to make sense (Tom Clancy).

Delimitarea netă între realitate și ficțiune – când despre spațiul scriptural vorbim și despre felul în care își află omul oglinda și suportul în el – nu se susține. Nu fiindcă viața ar fi vis ori simplă idealitate, ci fiindcă adevărul oamenilor e intersectare de interpretări subiective, cu diferențe de cultură, perspectivă, interese. O răscruce în mișcare browniană. De la ideea că nu există decât ceea ce e scris, valabilă în lumea oamenilor dependenți de Poveste, se ajunge la încheierea că realul chiar nu există decât ca un miez tare, rezistent în fața dinților noștri povestitori. Un sâmbure căruia oamenii îi dau târcoale dintotdeauna cu povești, cu vorbe. Unele, comode, adormind neliniști, sunt imediat asumate și pun în pericol înaintarea spre straturi noi de înțelegere a esenței. Altele, cele mai proprii omului, ies în lume ca ipoteze, stârnesc gândirea și așteaptă completări sau contraziceri dinspre alte ipoteze interpretative („Tot ce auzie o opinie, nu adevărul. Tot ce vezi e o perspectivă, nu realitatea” – Marcus Aurelius). Karel Čapek a prins exact fenomenul în una dintre prozele sale: un eveniment petrecut sub ochii mai multor oameni va avea tot atâtea poveşti, înfăţişări şi „adevăruri” câţi oameni l-au asistat. Spre deruta polițaiului descins la fața locului, aşa-zişii „martori oculari” lucrează sub temperatura impresiei, a clipei, spun o poveste manipulată de perspectiva lor personală, dar şi de context şi umori. Adevărul „istoric” nu poate fi aflat – atât cât poate fi aflat şi în măsura în care acceptăm că există un adevăr – decât prin coroborarea feluritelor depoziţii. Drumul spre Adevărul cel mare şi unic (cenuşiu, mut, placid, dacă ar exista!) e pardosit, definitiv şi implacabil, cu puzderie de „minciuni” colorate, fremătătoare care se cred adevăruri. Dacă ele converg, ca în cazul proceselor cu juraţi, se dă un verdict (niciodată absolut, doar consensual!). Documentarea cazului de către detectivul lui Čapek va duce și ea la o poveste, una blindată cu dovezi materiale cât să poată trece drept adevăr.

Când spun real, mă gândesc la ghemul de inter-relaționări (căci totul depinde de tot, nu încape aproape nicio îndoială) pe care îl numim Lume, Omenire. Și la caracteristica lui fundamentală, aceea că e în permanentă mișcare și reconsiderare, că e, ca interpretare, provizoriu și remaniabil. Am aici în vedere realitatea mișcărilor și purtărilor omului de-a lungul Istoriei, cea împielițată în poveste. Pașii de la Mit la Știință parcurși de savanți de-a lungul secolelor n-au fost urmați pe dată de pașii tuturor oamenilor de pe Pământ. Generalizând, oamenii sunt utilizatori ai binefacerilor pe care le aduce Știința, dar unii tot mai inocenți/ignoranți. Enunțurile și explicațiile științifice coboară puțin și rarefiat în straturile largi ale populației Terrei. Conexiunea dintre creierul uman și mâna omenească e scurtcircuitată pe măsură ce Știința progresează. Cum observa Baudrillard, mâna omului de azi apelează orbește, fără mintea lui, la tot felul de unelte (butoane) care îi ușurează viața. Ignoranța pură și simplă, cea datorată unui învățământ general tot mai precar, e dublată de ignoranța alimentată interesat de dogme. Omul se aține aproape de Mit fiindcă e mai confortabil și mai puțin solicitant. Știința e mereu mai grea și mai tulburătoare. E mai comod să te crezi plămădit de zei ocrotitori, decât urmaș al „pulberii de stele”. Cerul astronomilor și cosmologilor e tot mai plin de planete, sori, galaxii, materie neagră și pitice roșii, ei scrutându-i imensitatea neintimidați de uriașa cantitate de mister încă neelucidat; cerul majorității pământenilor e încă plin de zei și monștri, în ciuda progreselor științei.

Descoperirile științei lasă în urmă rezistente „ruine” lexicale. Vezi „cazul” atomului, prin nume descriindu-se, acum două milenii și jumătate, ca de netăiat. Nume contrazis deja de mult, căci tăierile sale au continuat, chiar dacă numele i-a rămas același, și știm astăzi multe despre particulele sub-atomice. Rezistența denumirii e proba că omul renunță greu la un nume al adevărului, deși știe că adevărul a plecat de mult de sub numele cu pricina. Realitatea/Lumea e rezultanta mișcătoare și greu previzibilă a poveștilor despre ea, dar mai poate fi, adesea, o „încremenire în proiect”, o preluare leneșă a unor informații ori formulări de informații, fără verificarea atentă a lor. Mi se pare incitantă cartea celor doi cercetători englezi, David Graeber și David Wengrow, The Dawn of Everything: A New History of Humanity, apărută anul trecut. Punctul lor de plecare e o întrebare oarecum șocantă: dar dacă nimic din ceea ce știm azi nu e adevărat? Cu argumente antropologice și arheologice, încearcă să demonstreze că nu există o singură formă originară a societății umane și că multe teorii istorice sunt datorate moștenirii unor dogme filosofice. Deocamdată, m-a atras imediat ideea de fundal, aceea a ușurinței cu care se preiau reguli și legi care nu sunt decât povești (adesea interesate) din epoci trecute. Și cât de greu se desprind oamenii din chingile lor. Încremenirea cu pricina se datorează, în mare măsură, comodității, lenei de a te informa, tot mai firavei curiozități intelectuale. Școala de azi (nu doar la noi) pare decisă să reducă la mai puțin de strictul necesar cunoștințele transmise copiilor despre istorie/trecut, despre limbă și literatură, despre om și relația lui cu universul, cu celelalte viețuitoare. Inocent, analfabet cultural, omul preia totul fără îndoiala gândului activ.

Întorcându-mă la literatură, ea este împielițarea lumii reale. Ține încă aproape și de Mit  fiindcă acesta poate furniza farmecul. Preocupată de teme mereu abstracte, fără existență pipăibilă  – iubire, ură, spaimă, adevăr, melancolie, timp, tristețe, dreptate, speranță, moarte etc. –, le țese o piele alcătuită din confortul lucrurilor concrete – decor, mobilier, peisaj, costumație în sens larg. Le aruncă deasupra giulgiul descrierilor pentru a le face vizibile. Mica poveste a lui Simenon a rămas valabilă. Un el și o ea de la începuturile Lumii privesc vrăjiți  apusul. Cu un fior de neliniște, ea întreabă: „Soarele va mai apărea și mâine?”. „Sigur”, o liniștește el. „De unde știi?”. Ei bine, el habar nu are. Și atunci îi spune o poveste. Primul roman. Să observ, în treacăt, că întrebarea o pune femeia, bărbatul asumându-și datoria de a minți…

Separarea drastică între memorie, amintire, ficțiune, non-ficțiune nu se susține integral. Ele sunt, mai degrabă, nume diferite pentru fazele aceluiași proces de o complexitate inepuizabilă: verbalizarea existenței, Povestea despre om. Chiar dacă dicționarele le descriu distinct, definițiile conțin toate premisele unei unificări a rosturilor lor. „Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea senzațiilor, sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc. din trecut”. Informația, ea însăși verbalizată dinspre o anumită sursă, conține deja o doză de subiectivitate. În urmă, creierul nostru, mobilat subiectiv și personalizat, prelucrează informațiile și le combină, le înregistrează și le depozitează, aducându-le apoi la suprafață prin amintire când e nevoie de ele pentru percepția cât mai corectă a lumii și pentru gândire în scopul performanței și al adaptării la modificarea stimulilor. Memoria fiind, prin definiție, „activă, selectivă, contextuală, mijlocită, organizată logic și sistemic”, amintirea va fi neapărat creatoare, ea activând informația depozitată funcție de subiect, de stilul său cognitiv, de experiență și cultură.

Singura cale de a o controla/înţelege realitatea este ficţiunea, în sensul foarte larg de interpretare liberă şi imaginativă/imaginantă de semne. Realitatea (care are în slujba ei memoria) și ficțiunea (care apelează masiv la amintire) sunt mulțimi intersectate și reunite. Doza de distorsiune, de minciună (voluntară ori nu) e greu de măsurat. Zice un autor dintr-o carte citită de curând: „tot ce scriu aici e adevărat, inclusiv lucrurile pe care le-am inventat” – e chiar una dintre definițiile literaturii bune.Ea funcționează grație acordului tacit şi încrederii reciproce dintre scriitor și cititor: „Când citim un text de ficţiune, ne angajăm într-un acord tacit cu autorul său, care pretinde că ceea ce a scris este adevărat şi ne cere şi nouă să pretindem că luăm în serios ceea ce citim” (Umberto Eco).

Verbalizarea, în sens foarte larg, are menirea de a eterniza realitatea. Nu sunt foarte diferite lucrurile între Istorie și Literatură. Pretenția celei dintâi de a fi știință e mereu discutabilă. Literatura poate ține isonul Istoriei grație înrudirii lor de fond: „Este clar că istoria ca discurs nu se suprapune niciodată istoriei reale, dar majoritatea istoricilor sunt de acord că ea, istoriografia, tinde să se apropie cât mai mult de istoria reală, dacă istoricul este onest şi îşi cunoaşte meseria” (Ioan-Aurel Pop). Punerea în cuvinte dă miezului real culoare, formă, sens, direcție, rezistență, forță. Realul devine prin ficțiune (orice punere în cuvinte este o ficțiune) mai real. Vorbeam altădată despre paleoplastica romanescă, despre capacitatea prozatorilor cu har de a adăuga „carne” și viață tigvei din realitatea istorică pe care aleg să o „oglindească”. Dar cuvintele au/pot avea și forța de a măslui, de a născoci povești în seama unui miez care nu a existat niciodată.

Lucruri interesante despre memorie, literatură, ficțiune, limbaj spune Mariana Boca într-un studiu despre cărțile Svetlanei Aleksievici. Literatura e un martor de rang secund, mai puțin legitim dar mai convingător. Literatura/ficțiunea nu se opune non-ficțiunii, relația lor e de complementaritate, cea dintâi fiind sursă de cunoaștere pentru cea de-a doua. Vezi în acest sens și conferința lui Varujan Vosganian despre Literatura ca tratat de Istorie.La marii scriitori, contextul, conjunctura, condiţionările social-politice sunt exact ceea ce ar trebui să fie şi chiar sunt: cadrul pe fundalul căruia ies la iveală trăsăturile şi neliniştile umane dintotdeauna, relativizate în cel mai pozitiv sens al termenului. Istoria nu se învaţă din literatură, ci se înţelege.

Memoria e ficțiune. Atât cea interioară, subiectivă, cât și cea exterioară, ținând de cunoaștere, de învățare. Memoria și imaginația conlucrează. Ele au întotdeauna referinţă, oricât de neclară, de vagă, de greu de identificat. Ficțiunea se poate strecura în realitate, o poate informa, îi poate da o nouă consistență. Scriitorul bun are capacitatea de a spori realul prin ficţiune (Gabriel Chifu).Adevărul ficţiunii e mai tare decât realitatea, are legitimitate textuală internă. Uneori, coboară la propriu în realitate.Îmi place, de pildă, cazul Combray. Orașul imaginar dinÀ la recherche du temps perdu a lui Marcel Proust este parțial inspirat de orașul real d Illiers, locul vacanțelor din copilăria lui Proust. Orașul se numește azi d Illiers-Combray, recunoscând realitatea copiei romanești.Dacă povestea locului e bine spusă, ea e memorabilă, în sensul că devine memorie/amintire şi pentru ceilalţi, locuitori indirecţi ai acelui loc fantasmatic.

Rezultat al procesării semnalelor furnizate de simţuri imperfecte („..și tot astfel, dacă închid un ochi […] Cine știe dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel, și nu aude fiecare sunet într-alt fel…”– Sărmanul Dionis) şi al interpretărilor, inevitabil trunchiate, parţiale, realitatea e tot mai ficţională.Cunoașterea umană neputând funcționa fără intermediari, s-ar zice că roadele imaginației, arta în întregul ei, dar și civilizația însăși cu toate inovațiile și invențiile ei nu mai sunt simple lumi secundare, temporare, ci chiar Lumea:„Arta nu se mărginește să capteze și să exprime emoția, freamătul vieții. Uneori face și mai mult: ea chiar este acel freamăt” (Julian Barnes).

Apărut în România literară 38/2022