Sub acest titlu, îmi mărturiseam acum câţiva ani (în revista Vitraliu din Bacău) pasiunea pentru etimologii. O pasiune latentă, fiindcă nu am găsit niciodată răgazul să aprofundez. M-am mulţumit să constat – cu iritare – nu doar cât de multe cuvinte apar în dicţionarele noastre cu origine necunoscută ori incertă, dar şi cât de indiferente sunt aceleaşi dicţionare care nu par să fi aflat că, nu de puţine ori, unele dintre aceste etimologii au fost elucidate între timp. Ei bine, reiau titlul acum, propunându-l şi pentru una dintre dezbaterile pe care le vom stârni la ediţia a doua a Festivalului Naţional de Literatură FestLit Cluj 2015 (4-6 octombrie). Un fel de elogiu limbii române, o invitaţie la starea de veghe în faţa destinului ei, necesar mai ales în aceste vremuri axate pe o „comunicare” fără legătură cu literatura, adevăratul tezaur al unei limbi. Îmi place să urmăresc Aventurile unor cuvinte româneşti, aşa cum le descrie Marius Sala, fiindcă se simte bucuria descoperitorului, dar şi sufletul pus în scoaterea la lumină a unor minuni aţipite, cum mărturiseşte el însuşi într-un interviu. Se numără printre preferatele mele Rostirea… lui C. Noica. Înregistrez parantezele etimologice din cărţi semnate de Andrei Cornea sau Gabriel Liiceanu, urmăresc chiar şi complicatele hăţişuri în care ne invită periodic Andrei Ionescu, deşi acolo îmi pierd curând busola filologică.

Cum mi se pare esenţial efortul de a înţelege lumea prin care trec – o lume care există pentru Cititorul care sunt mai ales prin cuvintele care o descriu –, reamintesc pe loc că înţelegere vine din intus legere (citire înăuntru). Un foarte bun cititor ar trebui să ajungă, încet-încet, el însuşi scriitor, de vreme ce, prin lectură, chiar este puţintel. Citirea e şi ea mod de exprimare de sine prin alegerea şi culegerea pe care le presupune. Chiar şi etimologic (legere). Scriitorul chemat la adunări de oameni, locuri în care cuvântul e la el acasă etimologic – conventus însemna chiar „adunare de oameni”, zice Eminescu.

De câte ori am de explicat ceva, de răspuns la vreo chestiune arzătoare, mă întorc la etimologii şi refac povestea vorbei. Negânditul cuvântului, în sensul latenţelor sale uitate în utilizarea cotidiană, poate fi provocat să se ivească. Legi mocnind în istorii şi etimologii tainice – adormite în vorbirea ca „tic” verbal, în comunicarea amorţită în propria eficacitate – se lasă scoase la lumină. Iată câteva exemple.

Etimologic, a zice înseamnă a arăta cu degetul, adică a indica, a informa, a comanda. Când „arăţi” un lucru cu numele lui, îl izolezi de celelalte, îl faci să fie. Îl mobilezi cu înţelesuri şi subînţelesuri. Orice nume are „cazier” gramatical şi existenţial deopotrivă. El poate depune mărturie atât despre istoria limbii din care face parte, cât şi despre istoria vorbitorilor acelei limbi. Îşi are, apoi, propria sa istorie şi generozitatea sa. El intră în şi se supunelimbajului, ca ipostază socială, codificată, a limbii, asupra căreia se poate interveni doar subteran, comunitar, în timp; dar şi vorbirii, ca act individual de voinţă şi inteligenţă. Orice cuvânt poate fi privit de două ori – o dată în suprafaţa sa actuală, în relaţie rapidă cu prezentul; a doua oară, în adâncul său etimologic, de unde răspunde altfel despre sensul lumii. Constantin Noica ştia să arunce cuvintelor această dublă privire. Aş aminti aici numai blândeţea negaţiei româneşti, cea care defineşte eufemistic, îngăduitor, mai dând o şansă: netotul şi nebunul sunt din categoria lui „nu mare de stat”.

În greacă, verbele locuirii, oiken, naiein, demein, înseamnă durată şi stabilitate şi se leagă de verbul a fi (vezi comentariul lui Liiceanu despre locuirea la Heidegger). A exista statornic într-un loc anume. În română, a sta (lat. stare) sugerează aceeaşi legătură, căci acasă stai, deci îţi dai iluzia ne-mişcării/te sustragi devenirii. A nu avea stare înseamnă a fi nu doar nerăbdător, ci şi foarte activ, dinamic, în mişcare. Unde stai? întreabă românul pentru a afla unde locuieşti, care îţi e locul. Casa e locul tău stabil în care te poţi recunoaşte, chiar şi prin obiectele de care te-ai înconjurat şi prin uşa pe care o închizi/încui în faţa celorlalţi. Te sustragi, mai ales, timpului public/mundan care consumă – de câte ori mă întorc de la o întâlnire cu multă lume, am sentimentul unei sărăciri, al unei auto-trădări, doar acasă mă simt/mă gândesc în largul meu, între cei patru pereţi deloc largi ai cămăruţelor mele. În plus, e la mijloc şi ficţiunea necesară a ocrotirii şi auto-răspunderii, mai ales după ce Dumnezeu a părăsit lumea. Vezi Vaihinger, dar şi Nietzsche: „ceea ce poate fi gândit e cu siguranţă o ficţiune.”

La Andrei Cornea, citesc cu încântare etimologii uitate şi privesc altfel lumea din jur: „Câţi mai ştiu azi că preot înseamnă «bătrân», că episcop înseamnă în greceşte «supraveghetor», că diacon – «slujbaş», sau că diavol înseamnă literal «calomniator» (diabolos)? Sacralizarea este, aşadar, opacizare...[...] puţin mister făcea bine, iar mult – era chiar necesar pentru asigurarea dominării şi a perpetuării puterii.”

Lucrul românesc vine de la „a lucra”. El nu e lipsit de viaţă. O are încorporată, ţine de fire şi firesc. Fiinţele au viaţa lor, lucrurile – una derivată, împrumutată. Orice lucru e învestit printr-o lucrare oricât de îndepărtată în timp. Lucru e postverbal al lui a lucra. Verbul românesc derivă din latinescul lucubrare – „a lucra seara”, „a veghea”. Să fie o lucrare de plăcere, venind dintr-un imbold liber, adânc, de a face şi numi? Lucrarea se întâmplă sub regim nocturn, feminin? Nu neapărat. Ziua e şi ea femeie. Dar ea roboteşte – silită de rosturi cumva străine, exterioare. Lucrul adevărat se naşte din lucrarea singuratică. În afara lumii. Sub paza nopţilor lui Creangă, „fără sfinţi” – libere şi tainice.

Absenţa neutrului în limba română este formulată de Mircea Vulcănescu astfel: „Limba română nu cunoaşte al treilea gen, neutrul, ci numai masculinul şi femininul, neutrul fiind înlocuit cu ambigenul, adică de o proprietate pe care o au anumiţi bărbaţi de a slăbi în starea de mulţime; adică de a se altera [s.m.] şi de-a-şi schimba firea sau caracterul bărbătesc în fire femeiască, atunci când se găsesc în multiplicitate”. Evident, la prima lectură, sunt tentată să polemizez. Forma feminină a pluralului neutru nu e slăbire, nu e cădere în mutonier, nu e stricare. Mă gândesc apoi că „a se altera” e utilizat în sens etimologic şi înseamnă „a deveni altul” (alter), ceea ce nu-i decât foarte adevărat. Ambigenul are această existenţă dublă despre care am mai vorbit (vezi Feminitatea limbii române. Genosanalize, 2002.).

Cum poate fi, la drept vorbind, discret un poet?! La origine, discretus e participiul lui discerno şi înseamnă a distinge, a scoate în evidenţă, a deosebi lucrurile unele de altele. Asta face poetul, fără nici o îndoială. Cerne şi dis-cerne. Aş observa, în treacăt, că a cerne, a separa, cu dis- în faţă, înseamnă a separa cu asupra de măsură, întărind separarea, diferenţa –, lucru nicidecum chemat să te ascundă „discret” în mulţime. Îmi vine în minte şi amănuntul că aceeaşi particulă dis (dys) marchează, în greacă, slăbirea, dificultatea, puţinătatea...

În cultura/literatura/societatea român(easc)ă se vorbeşte prea mult, excesiv, despre toate, şi nu se discută cu adevărat despre nimic. O discuţie presupune ajungerea la un acord, găsirea punctului de convergenţă al mai multor opinii şi, implicit, gândirea pasului următor, de făcut spre folosul dacă nu al tuturor, măcar al unui cât mai mare număr de indivizi. Etimologic, a discuta înseamnă a scutura (inclusiv prejudecăţi, aş zice), a examina atent,a risipi (ceaţa, de pildă). Vorba, în schimb, macină nervi, consumă inutil timp, se află în treabă. Românul pare mai ales vorbăreţ, dar nu şi analitic. Analiza înseamnă să-l asculţi şi pe celălalt şi să fii gata să ajustezi, să remaniezi chiar propria perspectivă asupra lucrurilor.

Patrimoniul(cultural) îl definesc ca în dicţionare, „bunuri spirituale care aparţin întregului popor (fiind transmise de la strămoşi); moştenire culturală; p. ext. bunuri spirituale, culturale etc. care aparţin omenirii întregi”. Prefer, însă, formularea Larousse-ului: „bunuri moştenite de la mamă şi de la tată”, chiar dacă numele îl pomeneşte, tradiţional, doar pe tată, iar matrimoniul s-a restrâns la ideea de căsătorie şi de „ţinere a casei”. E limpede că termenul derivă de la pater. Moniul din denumire – nu mă interesează aici cât de adevărată e o asemenea etimologie – îl leg de moneo/monere care înseamnă multe lucruri extraordinare: a face să-şi amintească, a sfătui, a învăţa, a sprijini şi a îndemna, dar şi a pedepsi (vezi monitorizarea!) dacă cel căruia mama şi tatăl i-au lăsat o avere pe care nu ştie s-o gospodărească. Această valoare dublă de suport şi pedeapsă cade mănuşă pe varianta culturală a patrimoniului: „părinţii” îţi lasă bunuri şi averi de care să-ţi aminteşti („Dacă îţi aminteşti cine ai fost înseamnă că eşti cineva” credea Augustin), dar presupun şi că vei fi bun-conducător- de-moştenire-culturală.

Gândirea slabă (Il pensiero diebole), descrisă de un Vatimo, cere o nouă privire, mai „amicală”, spre lumea aparenţelor, a procedeelor discursive şi a „formelor simbolice”. „Amical” înseamnă cunoaştere în plus, atenţie mărită nu îngăduinţă, păsare în sens etimologic, de gândire apăsată (fără să cercetez, îmi place să cred că, dacă păsárea românească vine de la pensare, a gândi (a-ţi păsa de ceva/cineva însemnând a-l gândi, a-l încorpora gândului tău activ), apăsarea e varianta teribilă, atroce a nepăsării, a ne-gândirii). O păsáre care-şi acumulează, deocamdată, instrumentarul într-o lumină pe jumătate scăzută, cu privirea mijită.

Durarea se face prin durere. Ea înseamnă, în etimologie latină, a se întări, a răbda, a dăinui, a fi dur, crud. Dar mai înseamnă, în limba română, şi a construi, a clădi, a crea, aşadar. Vocaţia creatoare a durerii conferă omului calităţi cvasi-divine minimalizând moartea ca semnalment specific: „Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă – dacă nu murea” (Memento mori).

Poezia e consacrată într-un sens ramificat, multiplu. Etimologic, sacrul se referă şi la ceea ce este „făgăduit zeilor”. Poezia nu se înscrie neapărat acestui spaţiu, ci îl deturnează, îşi ia asupră-şi o sarcină aparţinând tradiţional altcuiva. Tot aşa, lumea consacrată nu e „spaţiul în care e prezent sacrul”, ci acela în care sacrul e invocat, fantasmat, provocat; lumea profană, dimpotrivă, e aceea în care sacrul e ignorat ca o valenţă inuzitată. Sunt două lumi reunibile prin fantasmă. Ritul iniţiatic nu se îndeplineşte înspre zei, ci alături de ei, într-o îndrăzneaţă vecinătate favorizată de consubstanţialitatea poeziei şi sacrului – sunt ambele locuitoare ale „lumii închipuirii”. Absenţa zeilor nu e obstaculară, dimpotrivă, tocmai pentru că sunt absenţe lasă loc mai larg celebrării (în sens rilkean). Sacrul a fost dintotdeauna în „lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite”. Agonia zeilor şi a ideilor într-un acelaşi vers descrisă la Eminescu – „E apus de zeitate şi-asfinţire de idei” – nu e neapărat disperare, ci poate fi citită ca şi constatare a unei goliri de sens a formei de până atunci („combinare măiestrită”, „carte tristă şi-ncâlcită”) şi, deci, a nevoii de a născoci o formă nouă. Aş observa, în treacăt, că asfinţirea acceptă nu doar sinonimia cu amurgul, ci şi etimologia (inventată!) a ne-apartenenţei la sacru. Tot aşa cum Deus absconditus e un zeu secret, adică nu doar ascuns, ci şi singuratic (potrivit etimologiei), hărăzit monologului ori tăcerii – oricum, ne la-ndemână în spaţiul Poeziei „înfocate”.

O (parţial, ludică) incursiune etimologică m-a condus altă dată la o clasificare a prozei funcţie de maniera „ceptivă”, adică de modurile de construcţie, stil, atitudine în actul „prinderii” lumii. „Cepţia” derivă din latinescul capiō, capere, cēpī, captum, cu sensul de „a lua”, „a-şi însuşi”, „a prinde”. La rândul său, acesta, spun dicţionarele, îşi are originea în ebraicul cap(h), „căuşul mâinii”, cu sensuri complementare de „a lua în/a pune stăpânire”. În diverse limbi europene, a dat „înţelegerea”, capire, în italiană (a prinde sensul!); „vânarea”, „vânătoarea”, chasser, în franceză; capture în engleză, cu sensul de „a lua”, „a înţelege”; caber, „potrivirea” şi „ajustarea”, în spaniolă şi portugheză… Când primeşte prefixe, în latină, capio devine cipio: accipiō, concipiō, dēcipiō etc.Româneşte: accepţie, concepţie, decepţie, excepţie, unele cu variante active şi chiar cu sens diferit cu sufixul –iune. Incepţia e un cuvânt nou. Are sensul de „început”, „întemeiere”, „insinuare/inseminare” într-un loc străin pentru a manipula sensuri (vezi şi filmul lui Christopher Nolan, Inception).

Îmi plac digresiunile, toate parantezele deschise în textul compact al celuilalt. Etimologic, digresiunea e plecare, părăsire, despărţire, deviere de la drumul mare, al tuturor, încălcare a unei datorii; toate constrângerile ivite când citeşti o carte cu creionul în mână se vindecă prin digresiuni. Nimic mai încântător decât visarea lăturalnică, ispitirea unei cărărui personale în răspăr faţă de unicalea textului celuilalt.