Fețele „crederii”

Mic studiu de caz

Interesul meu pentru infinitivele lungi e vechi. Am semnat o laudă lor chiar în România literară. A trecut aproape un sfert de veac de când am scris prima dată despre feminitatea limbii române, argumentând că este feminină (cu o doză de androginie venind dinspre ambigene) fiindcă lucrurile cele mai importante pentru om şi pentru existenţa sa în lume sunt exprimate de limba noastră cu substantive feminine. Un rol de netăgăduit îl au în accentuarea acestei trăsături infinitivele lungi, care păstrează în ele neastâmpărul verbului, dar s-au aşezat deja în tihna rodnică a substantivului.  

Am descoperit de curând că există infinitive lungi lăsate în încremenirea dicționarului, foarte puțin folosite în limba curentă. Unul dintre ele: credere. Prezent mai ales ca încredere sau neîncredere, este concurat de alte substantive din familie, precum crezare sau credință. De aici ideea unui mic studiu de caz. Asta și fiindcă eu cred că a crede este verbul vedetă al trecerii noastre prin lume. Cum voi încerca să demonstrez mai jos.

Mai întâi, iată, forma cea mai frecventă, aparent banală: cred că/nu cred că. Viața înseamnă traversare, îmblânzire, acomodare cu nenumăratele necunoscute care ne locuiesc și ne înconjoară. Cunoașterea umană e în continuă creștere, omul află și știe tot mai multe, dar exact în aceeași măsură se înmulțesc necunoscutele în zone până atunci nebănuite. Pentru ca înaintarea să fie posibilă, omul lansează ipoteze, presupuneri, bănuieli și o face în cele mai mărunte întâmplări ale zilei: cred că mâine va fi soare; nu cred că am citit cartea asta. Presupunerile pot fi confirmate ori nu, deocamdată le emite în alb, precum meteorologii ghicind într-un glob de cristal. „Eu cred că tot ce-i a mămucăi e și al nostru” (Creangă).

Când cel care spune ori gândește cred că este o minte luminată, cu gândul activ, spunerea va fi urmată de cercetări și experimente care să confirme sau nu ipoteza. Cred că există un motiv ca acest măr să cadă pe pământ în loc să zboare, și-o fi zis Newton. Sau Nu cred că pământul e plat, și-or fi spus Aristotel sau Pitagora, iar Copernic, urmat de Galileo Galilei: cred că Pământul se învârte în jurul Soarelui, iar nu viceversa. În aceste cazuri, cred că a fost relansator al cercetărilor în căutare de argumente.

Cred căpoate apărea ca formulare metaforică („Metafora e un presentiment al ştiinţei totale”, crede Saramago) a unei constatări mai profunde legată de existență. Ea îmbracă „frumos” un adevăr greu de acceptat pentru a face hapul mai ușor de înghițit: „Cred căm-am îmbolnăvit de moarte/ Într-o zi/ Când m-am născut” (Sorescu); „nu ştiu şi nu-mi vine să cred / că sunt pământul pe care moartea îşi ridică fără grabă / casa trainică” (Gabriel Chifu). Tot astfel, varianta destinală: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” (Eminescu). Muritudinea, experiența de gradul doi a omului, certă, dar niciodată pipăibilă, naște variante ale acestei crederi, câteodată cu funcție apotropaică: „îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu / e propria mea moarte” (Robert Șerban); „noi credeam că acolo, în umbră, se termină întreaga lume” (Ioan Es. Pop); „bucuria mea e a păianjenului ce crede că / şi-a-ntins plasa / în care va cădea Marea Muscă, // tristeţea mea-i a muştei celei mici, / beată de-arginturi mai înainte / de-a fi mâncată” (Ion Pop). Poate fi și dorință definitorie: „Voiesc să cred că sunt din cer” (Macedonski). Alteori, ipoteza e aproape aforistică și cere punere pe gânduri: „Eu credcă veşnicia s-a născut la sat”; „Eu cred că sufeream de prea mult suflet” (Blaga).

A crede pe cuvântpe cineva este, poate, forma cea mai înaltă a bizuirii pe onestitatea celuilalt (dacă ne-am îndoi mereu și total de spusele celorlalți, viața în societate ar fi un infern!); dar poate fi și cea mai vinovată „clasare” a unui caz moral. O renunțare la starea de veghe a rațiunii, a conștiinței, o negustorie utilă celor implicați pentru a-i scuti de o adevărată îndreptare a lucrurilor. Te cred fără să cercetez fiindcă, altminteri, „afacerea” noastră n-ar putea continua. „Închid ochii” și bâjbâim mai departe, împreună, cu câștig, fie el și ilicit. „VETA: Și o să mă crezi că eu numai la tine mă gândesc?” (Caragiale); „Când dragostea mea jură că-i numai adevăr, / O cred, deşi ştiu bine că mă minte” (Shakespeare). Încredereae mai mult decât credinţa; nu e doar primire, acceptare a unui crez, ci voinţa de a descăleca în el. Ai încredere în Celălalt – îi acorzi, așadar, din motive subiective și nu neapărat documentate, prezumția de onestitate. „Orice cuvânt e o încredere” la Ana Blandiana şi, poate, chiar o încredinţare. Un abandon pe jumătate.

A crede în e o alegere. Pentru a încropi contraforți perspectivei tale despre Lume, faci declarații de apartenență și de vasalitate. „Cine nu crede în cuvânt / nu crede în el însuşi” – cel care o spune fiind Adrian Popescu, se poate bănui că lipsește majuscula de la Cuvânt. Se crede de obicei în abstracțiuni: „cred în ceva foarte ascuns care nu se poate explica” (Nora Iuga); „cred doar în puterea eliberării / dintre maluri ierboase, / în feţele schimbătoare ale lunii” (Rodica Braga). Poate lua și forma unui avertisment: „liniştea în care se petrece totul / să nu vă facă să credeţi în liniştea veşnică / ele nu au nimic de-a face / una cu alta”… (Nicolae Prelipceanu). Există și o frumoasă veche construcție cu dativul, referitoare la înțelegere și compasiune: „Cine a iubit ca mine va crede durerii mele” (Conachi); „Frunză verde-a mărului, Nu crede feciorului” (folclor); „Iată moartea vine,/ Vine, se răpede, / Și nime nu-mi crede!” (Alecsandri). Tot aici apare credința în vârcolaci, vrăji, blesteme, descântece etc.

A se crede– numește o părere falsă despre sine, despre rolul său, se referă la un încrezut: „Vezi, ăsta e cusurul tău – prea te crezi!” (Caragiale). Dar poate fi și îndemn poetic: „să ne credem pe rând lampioanele lumii / uitând de scoarţa ce ne-nconjoară" (Roxana Sicoe-Tirea). Există și varianta patologică: „se crede Napoleon”.

A se încrede în(uneori cu dativ) mai coboară o treaptă, renunță la evaluarea critică și pariază pe ceva ori cineva, sperând să nu-i fie înșelată investiția: „Încrede-te lui, cum te-ai încrezut în mine! (Ispirescu); „Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede (Eminescu); „Barca se-ncrede în sânul mării,/ Luna-ntr-al nopții car zburător” (Alecsandri).

În fine, a crede, pur și simplu. Într-un zeu. Într-un Tată Ceresc, Atotputernic. Se renunță definitiv la evaluarea rațională, se livrează necondiționat viața proprie în mâinile unei puteri autodeclarate, imaginare, mitice. Rareori un avertisment „Cercetaţi, îndoiţi-vă. Credeţi / după ce v-aţi încredinţat” (Florența Albu) sau pretinderea unei dovezi: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!” (Arghezi). Pur și simplu, crede și nu cerceta. Explicația lui Tyson cum că i se pare firesc să lupte cu miturile din respect pentru intelectul omului nu are trecere. Gabriel Bota se întreabă dilematic, cu umor: „care e diferența dintre/ «Nu e adevărat, dar eu cred!» / și/ «Eu nu cred, dar e adevărat!»”.În ce moment al credinţei tale poţi ajunge intolerant faţă de necredinţa sau altfel-credinţa celuilalt? Sunt ambele, şi multe alte feluri compozite, feluri omeneşti de raportare la lume, rost, împrejur. S-ar cuveni ca a crede să fie o alegere, o stare intimă: „Și fiindcă în nimica/ Eu nu cred – o, dați-mi pace!/ Fac astfel cum mie-mi pare/ Și faceți precum vă place” (Eminescu). În era „gândirii zero” care se instaurează periculos, lenea mentală vine în sprijinul Bisericii care, profitând de vidul de autoritate, se strecoară în scenă cu autoritatea axiomatică, indiscutabilă a unei divinități cu o competență care nu se cere demonstrată. La succesul ei contribuie și educația religioasă a celor șapte ani de acasă. Mai mult. Slujbașii bisericilor își spun părinte, pater, father, père, padre, sugerând și perpetuând o atitudine de ascultare, supunere, respect. Nu e bine să ieși din cuvântul părintelui ocrotitor și autoritar. Care este și păstor al unei turme și, deci, promite ameliorare a singurătății.

Recurg din nou la Saramago (Jurnalul din anul Nobelului): „În toate timpurile a existat mereu ceva sau cineva care să ne împingă și să ne conducă: cu promisiunile sale de eternitate […] Marile minciuni sunt primele care cred profund în înșelăciunile pe care le proclamă drept adevăruri”. Atât de profund încât fanatismul se ivește pe nesimțite. Nu e destul că tu crezi în minciuna/ ficțiunea de tine inventată spre mulcomirea propriei neliniști, vrei cu orice preț să-l atragi și pe celălalt în mreje. Misionarismul e o formă a acestei dorințe de racolare: naivă în prima fază, un fel de oroare de vidul din jurul tău, de nesiguranța credinței tale fragil fondată; interesată în fazele următoare, căci se întrevede curând promisiunea unui câștig. Einstein („slăbit de vârstă, am devenit o pradă a popilor”, îi scrie el lui M. Solovine în 1952) spune: „Comportarea morală a omului poate fi întemeiată eficient pe milă, educație și solidaritate socială și nu are nevoie de un fundament religios. Ar fi trist pentru oameni dacă ei ar trebui să fie ținuți în frâu prin frica de pedeapsă și speranța în răsplata după moarte”. De acord cu Saramago: „Așa cum văd eu lucrurile, Răul, Binele, Dumnezeu, Diavolul, toate aceste puteri benigne și maligne care au populat imaginaţia popoarelor ca prezenţe efective, nu locuiesc decât în capul nostru, nu sunt reale dincolo de el sau sunt doar ca o consecință a faptelor noastre, adică faptele noastre sunt cele care pun răutatea în lume şi, câteodată (spre norocul nostru), bunătatea”.

Înaintarea sub semnul credinţei în harul divin, dacă e profundă şi autentică, nu se împiedică în diferenţe de opinii şi de perspectivă, ci îşi vede de constructul său tolerând, tacit şi elegant, alte constructe. Dar aici stă problema: credincioșii nu cred că e un construct, ci Adevărul, unul singur, în dezacord cu adevărurile celorlalți, toate, desigur, unice și absolute.

Aș mai spune și că, dacă tu, credincios fiind, socotești temerar și primejdios gestul celui care alege să se întrebe, să se îndoiască de valabilitatea unor „adevăruri” la care tu ții, asta înseamnă că știi, în sinea ta, că nu poate fi exclusă valabilitatea gânditului cu propria minte, chiar dacă tu ai ales confortul supunerii la un adevăr încremenit și dogmatic. În Republica lui Platon, Polemarchos e un fel de relansator al disputei etice, el „scutură” (grecescul polein înseamnă și „a scutura”) periodic vorbitorii silindu-i să diversifice argumentele pro şi contra. Tot el e numit, nu întâmplător, „moştenitor de vorbe”. Ştie prea bine că un lucru nu e destul să fie adevărat, ci trebuie să fie şi crezut astfel. Că aici, în zona credinţei (polemica e şi o ramură a teologiei!!) şi a încrederii (oarbe?), se mişcă totul.

Sunt multe, nenumărate lucrurile pe care nu le știm și nu le înțelegem. Încă. Poți alege să te străduiești să le înțelegi puțin câte puțin urmărind performanțele științei. Hawking zice: Dacă vrei, poți spune/crede că Dumnezeu e autorul legilor fizicii, dar atunci nu ai decât „o definiție a sa, nu o dovadă a existenței sale”. Religia e o „încercare timpurie de a răspunde” la marile întrebări despre originea și rostul vieților omenești. Răspunsurile ei, amăgitoare, dar confortabile, nu cedează locul ușor. Marile mulțimi le îmbrățișează în continuare cu entuziasm, crezând nesmintit (adică, etimologic, fără apel la minte) și ocolind efortul cercetării. 

Așadar, credere, o familie numeroasă și diversă: de la îndrăzneața, pripita, nesăbuita atitudine a lui cred că, una care lasă loc gândului, îndoielii și dă ghes, în cazuri fericite, curiozității creatoare, la cred, mărturisirea, adesea arogantă, a capacității de abandon, nelucrare, supunere.

Apărut în România literară 7 /2024