Spuneam în Fantome și împielițări (România literară nr. 38) că literatura este împielițarea lumii reale. Ține încă aproape și de Mit fiindcă acesta poate furniza farmecul. Preocupată de teme mereu abstracte, fără existență pipăibilă  – iubire, ură, spaimă, adevăr, melancolie, timp, tristețe, dreptate, speranță, moarte etc. –, le țese o piele alcătuită din confortul lucrurilor concrete – decor, mobilier, peisaj, costumație în sens larg. „Prin definiţie, textele de ficţiune vorbesc despre persoane şi evenimente care nu au existat în realitate (şi, exact din acest motiv, ne impun să ne suspendăm neîncrederea)” – Dumas citat de Umberto Eco în Confesiunile unui tânăr romancier. Adevărul ficţiunii e mai tare decât realitatea, are legitimitate textuală internă. E mai credibil, căci „stă scris”.

Constatarea e valabilă nu doar în ficțiunea literară sau socială. Einstein numea fantomatice lucrurile care păreau să nu se supună legilor fizicii, lăsând loc cercetărilor viitoare să decidă cum sunt ele cu adevărat. Niels Bohr spunea și el, cu trimitere la lumea fizicienilor, că „tot ce numim real e alcătuit din lucruri care nu pot fi considerate reale”. Mintea omenească pare să lucreze mai bine dacă are la îndemână lucruri fictive, de ea născocite pentru a-și asigura stăpânirea logică (după logica umană) a lumii. E fascinantă ordinea pe care a făcut-o posibilă inventarea cifrei (numărului) zero, de pildă, una fără nicio realitate, fiind chiar nimicul, nu-i așa?, dar fără de care calculele matematice se împotmolesc. Tot astfel se întâmplă cu numerele negative, imaginare, iraționale. Oamenii au ajuns în situația de a „învăța să stăpânească aceste creaturi stranii ieșite din creierele lor” (vezi Mickaël Launay, Marele roman al matematicii. Din preistorie în zilele noastre). Cunoașterea umană invadează lumea reală și îi impune, fie și temporar, legile ei de năvălitor (fizicienii știu prea bine că nu poți cerceta lumea fără s-o tulburi, cunoașterea dezechilibrează pentru a ajunge în urmă la un echilibru provizoriu). Ficţiunea de bună calitate înregistrează, cu mijloacele sale specifice şi mereu nuanţabile, starea omului în lume. Şi o face de fiecare dată fără greş când e vorba să reţină ceea ce merită să fie reţinut, având mari şanse de dăinuire ori de instaurat un nou reper existențial. Iubirea însăși e o ficțiune, un construct, unul cu istorie rezistentă. Asemeni oricăror mituri și credințe cu poveste atât de meșteșugit spusă, încât „beneficiarii” înșiși îi asigură contraforturile. Dar, despre asta, cu alt prilej.

Într-o mică poveste despre cuvinte, descriam un dătător de nume, nomothet sau onomaturg, în impas: la capătul trudei sale numitoare, a înţeles că rămăseseră fără nume şi fără de răspuns cele mai tainice dintre simptomele vieţii şi morţii omului. Și-a alăturat atunci Poetul (ziceam eu), care ficţionează de atunci neobosit născocind nume pentru nenumit. Ficţiunea sa polimorfă păşeşte în restrişte, îndrăznind căi multiple, întâlnindu-se când şi când cu ficţiunea religioasă, monodromică şi posacă. Numele se incantau la început, suficiente sieşi. Simpla lor rostire făcea să fie lumea. O lume rezumată, neclintită, fără nuanţe. Când nuanţa, acel ceva în plus, a apărut – zic grămăticii –, numele dintâi şi-au spus masculine şi s-au repliat lăsând lor gureşelor, pestriţelor feminine, numele diversităţii şi ale diferenţei. Aşezate în nominativ – în simplul (?) act al numirii –, o vreme au stat astfel, mulţumite de isprava lor. Când starea nu le-a mai fost de-ajuns, căci lucrurile şi întâmplările se buluceau în jur, au deprins declinarea. După dicţionare, declinarea înseamnă întoarcere, ferire, evitare, aversiune, digresiune, deviere, derivare, chiar decădere. Am dus povestea și mai departe, dar, deocamdată, îmi ajunge atât pentru a argumenta titlul acestor rânduri. Ficțiunea (ca reuniune, imbricare de cuvinte) este – a fost mereu – înlocuitor de Real. Ea îl declină, îi împrumută digresiuni, nuanțe, situări cu unghiuri de vedere omenești. Înlocuitor spune mai bine ce vreau să zic decât sinonimele succedaneu, substitut, surogat. E cel-care-ține-locul. Și cum un loc nu poate fi ocupat decât de o entitate, nu de mai multe deodată, ficțiunea ia locul realului și îi adaugă atribute care să-l facă inteligibil, să-i atribuie un sens și chiar un rost. Cum s-a spus de mult și adesea, ficțiunea e datoare să aibă sens, spre deosebire de realitate.„Datoria poetului este nu să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului și ale necesarului” (Aristotel). „A trăi este cu necesitate a interpreta, a da lucrurilor un sens în raport cu noi înşine” (D.D. Roşca). Definiții rimând doar în aparență neașteptat cu M-Teoria: în The Grand Design(Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow, 2010), se propunea o abordare numită „realism dependent de model” (model-dependent realism): „Creierele noastre interpretează semnalele transmise de organele de simţ realizând un model al lumii. Când acest model reuşeşte să explice evenimentele, tindem să-i atribuim […] calitatea de realitate ori adevăr absolut.” Adevărul interpretat e o necesitate. Potrivit lui Vaihinger, diferenţa dintre ipoteză şi ficţiune ar fi că cea dintâi porneşte de la câteva date reale, se formulează şi aşteaptă să fie confirmată ori infirmată de realitate, prin repetate experienţe. Ficţiunea se propune pe sine ca înlocuitor, organizează coerent realitatea haotică şi locuieşte o vreme această coerenţă fantasmatică. Alt nume al ficțiunii e existența verbalizată.

Interpretarea, niciodată definitivă, oricând remaniabilă – ca orice ipoteză – e singura cale de a spune ceva, orice, despre om şi lume. În cazul literaturii, Textul acceptă oricâte interpretări, fiecare lectură având şansă egală de a fi falsă sau adevărată, funcție de unghiul de vedere al evaluatorului. Obiectivitatea sa se însoţeşte cu subiectivitatea într-un du-te-vino care e trăsătura fundamentală a fiinţei vorbitoare. Fineţea interpretărilor, armonia lor contracarează absenţa adevărurilor ultime şi se ivesc chiar din această absenţă. Lectura atentă încearcă să vadă dincolo de cuvinte, chiar dacă ceea ce descoperă e ficţiunea ei, a lecturii, nu a autorului. Cuvintele nu au un singur sens, tăiat în piatră şi măsurabil. Nici nu-şi arată imediat cantitatea de adevăr şi minciună. Celălalt se spune, punând un cuvânt lângă alt cuvânt, „căutându-şi cuvintele” (ca şi cum undeva, acolo, în lumea tuturor cuvintelor, l-ar aştepta cuminţi cuvintele lui şi numai ale lui), dar e la cheremul puterii tale de înţelegere, de traducere, de interpretare. Fiindcă adevărul absolut rămâne un ideal, se avansează ficţiuni după ficţiuni care să-i ţină locul. Nici un creator nu va dezvălui totul despre sine – acest totul e vulgar în ordine estetică. El nu poate dezvălui „decât” totul despre imaginarul său.

De spus aici și că, accesibilă exclusiv mental şi „trăită” de trup după retragerea gândului din uniunea lucreţiană a eului – gând care ar fi putut fi martorul –, moartea e marea ficţiune ori măcar maestrul de ceremonii al ficţiunilor omeneşti. Toate interpretările sunt posibile tocmai fiindcă suntem muritori şi nu ştim (aproape) nimic despre singura noastră certitudine: muritudinea.

Așadar, Realitatea/Lumea e rezultanta mișcătoare și greu previzibilă a poveștilor despre ea. Genul prozei-mărturie/jurnal sugerează că e mai sincer, mai adevărat. Atracţia vine şi din ispita pe care o lansează: scoate cheia din broască şi te invită să priveşti. Nici proza de ficţiune nu neglijează formula aceasta. Memoria, secondată de imaginaţie se comportă „ca şi cum de mine ar depinde totul” (Camil Petrescu). Are acel „narcisism infantil”, în sens freudian, pe care Marthe Robert îl pune în seama romanului: „amplifică şi eternizează toate obiectele cu care se poate identifica.” Textul e o lume mică şi limitată, după Eco, oricâte libertăţi îngăduie autorului ori cititorului. Autorul, maestrul de ceremonii textuale, şi naratorul, cel căruia îi acordă onoarea de a da prima interpretare, prima lectură istoriei imaginate/descrise, sunt obligatoriu personaje alături de personajele „tradiţionale” convocate în text. Lectura unui roman îţi acordă libertatea de a-i comenta pe toţi trei (autor, narator, personaj) ca pe nişte oameni/semeni şi te expune, dacă faci public comentariul tău, la receptarea – şi a ta – ca personaj care se spune de îndată ce formulează o frază despre.

Fireşte, manierele de abordare a realităţii sunt de o varietate inepuizabilă, iar implicarea autorului se produce prin metode diverse, care fac posibile clasificările. Proză realistă, psihologică, fantastică, onirică, metafizică, sf, policier, istorică, de aventuri, autobiografică, erotică, poetică etc., etc. sunt nume pentru categorii impure, contaminate mereu de celelalte feluri posibile. Cel mai cuprinzător nume ar putea fi acela de poveste despre om. Sau, şi mai bine, omul prin cuvinte. Mi se par la fel de legitime ficţiunea realităţii şi realitatea ficţiunii. Realitatea nu ni se dă în toate detaliile ei, ci îşi păstrează misterul; pe de altă parte, singura cale de a o controla şi înţelege este ficţiunea, în sensul foarte larg de interpretare liberă şi imaginativă/imaginantă de semne. Realitatea faţă de care se situează scriitorul are, cum spuneam altă dată, componente multiple: e, mai întâi, viaţa concretă, pipăibilă, semnalizând prin simţuri, a trupului muritor, dar şi a relaţiei complicate a eului cu sine şi cu ceilalţi – aşadar ceea ce se cheamă viaţă intimă şi viaţă socială; apoi realitatea livrescă, experienţa lecturii, de o însemnătate de neegalat pentru cititorii-scriitori; în fine, viaţa onirică, visul ca experienţă nocturnă, ca in-speriență. Povestea-vieţii-în-stare-de-veghe (concretă şi livrescă, după împărţirea de mai sus) şi povestea-viselor-nopţii sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, de neatins. E de precizat imediat că nici lectura vieţii diurne, nici a celei nocturne nu sunt ultime şi definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi, funcţie de date noi, de o ştiinţă/înţelegere mai adâncă a detaliilor. Căci în miezul tuturor acestor experienţe de viaţă complementare, lucrează imaginaţia, calitate funciară a omului. Ea le subîntinde pe celelalte, le accentuează şi le îmbogăţeşte, le tălmăceşte şi le răstălmăceşte. Mereu în căutarea sensului (pierdut), îşi alătură strâns interpretarea sau, cu alt nume, măsluirea. Fireşte, procesul de cunoaştere şi auto-cunoaştere în care se angajează scriitorul mai are de trecut şi vama expresivităţii, dar aceasta e altă poveste.

Scriitorul e bun-conducător-de existenţă umană. Buna-conducere-de experienţă nu se poate face decât prin cuvinte cărora li se exaltă capacitatea de a intra în relaţie cu toate celelalte (cum credea Camil Petrescu), prin valenţe mai multe decât poate controla un singur om – scriitorul, în cazul ăsta –, aşa încât deschiderea lor lasă loc lanţului de interpretări al lecturilor succesive. Opera de ficţiune alege, selectează din magma trecătoare a zilei şi recompune sensuri, structuri coerente. Jurnalul eternizează şi dă greutate unor „fleacuri” cotidiene pe care istoria mare nu le reţine în niciun fel. Marea ficţiune are ambiţia de a crea lumi de forţa şi mărimea celei reale. Mica ficţiune a jurnalului, a memoriilor, a mărturiilor are ambiţia de a propune ca lume mărunta, cotidiana, nesigura de sine, prăpăstioasa viaţă a individului. Memoria, ca întoarcere în trecut și amintire, are limitele ei. Ea înregistrează trecerea timpului, trecutul la care trimite nu mai e ce-a fost, restituirea lui nu e cu putință (veziIgnoranţa lui Milan Kundera: „Nu vom înţelege nimic din viaţa umană dacă vom continua să trecem cu vederea prima dintre toate evidenţele: nicio realitate nu mai există aşa cum era atunci când era; restituirea ei e cu neputinţă”). Cel care se întoarce e altul, locul și timpul pe care încearcă să le recupereze sunt și ele altele.

Faţă în faţă cu timpul şi cu moartea, ambele ne-reale, adică de necuprins în formule/forme direct palpabile, dar, totodată, foarte „reale” consumatoare ale fiinţei muritoare, omul are doar soluţia ficţiunilor în lanţ care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniştitoare. Încântata de sine dez-încântare a egografiilor cade perfect pe deruta omului micşorat al mileniului trei.

Apărut în România literară 40/2022